Privind spre dreapta: Totusi, Congresul

Motto: Da, Doamne, mintea cea de pe urma a lui Crin Antonescu (FP)

Pentru alegerile prezidentiale, sondajele il dau castigator net pe Victor Ponta sau, mai nou, daca ar candida, pe Mircea Geoana. Mai mult, evolutiile economice si sociale pozitive ale guvernarii de stanga fac ca orice nume care s-ar adauga pe o posibila lista de prezidentiabili a PSD sa se bucure de prioritatea simpatiilor de vot. Oricat ar gafai in cursa prezidentiala, Klaus Iohannis, necunoscut ca liberal pana in urma cu doi ani sau stersul pedelist Catalin Predoiu nu va putea depasi sansa a doua. Despre alte sperante prezidentiabile ale dreptei, nici vorba.

In fata acestei lipse vadite de sanse, cum se explica totusi imbulzeala de candidaturi ale dreptei la prezidentiale? Pana si Monica Macovei a incercat sa-si gaseasca un loc in garnitura prezidentiabililor. Raspunsurile ar trebui cautate intr-un marketing electoral agresiv, de tripla suprapozitionare, individuala, de partid si a dreptei, dar si in posibilitatea provocarii unor rasturnari imagologice.

Fara indoiala, implinirea unor astfel de asteptari excesive nu ar fi posibila fara o anumita planificare. Imi este teama, o spun deschis, precedente si indicii sunt destule, ca in laboratoare de precampanie si campanie s-au pus si se pun la cale crize, aterizari fortate si scoateri din cursa, care sa duca la ocuparea locurilor ramase astfel libere. Din pacate, dupa evenimentul aviatic malaezian din spatiul de conflict ucrainean (si intregul istoric al crizei ucrainene), susceptibil de intentionalitatea unor mutatii in relatiilor dintre marii jucatori geopolitici din regiune, riscul decontarilor pe terti va trebui serios luat in calcul si in competitiile electorale interne.

Pana la confruntarea electorala directa dintre stanga si dreapta, din toamna, pe rol pare a fi o suprapozitionare interna si externa a dreptei. Intern, pe etapa, PNL si Crin Antonescu sunt in mod evident subpozitionati. Prin tema fuziunii, fostul invins PDL si-a castigat, formal, statutul de co-egal fata de fostul invingator PNL, o manevra extraordinar de bine gandita si reusita. Insa lucrurile nu s-au oprit aici, PDL s-a instalat clar la carma relatiei de fuzionare. PDL si-a impus pretentiile in proiectele de statut si de organizare post-fuzionare, Vasile Blaga face anunturile principale. O asemenea asimetrie de negociere si de comunicare nu tine de diferentele de valoare, incomparabile, toata lumea o stie, ci de cele de tactici dintre cele doua partide. Valoarea sau adevarul nu sunt suficiente, trebuie sa stii si cum sa le sustii, altfel strategii si tactici ostile le-o pot lua inainte.

Nu este insa clar cine pe cine va surclasa in final. Procedura de fuzionare in trepte, pana in 2017, pana cand vor fi pastrate grupurilor parlamentare PNL si PDL si refuzul legarii printr-un tandem presedinte-premier, pentru a numi doar doua dintre cele mai vizibile hibe, lasa deschisa posibilitatea suspendarii sau anularii proiectului de fuziune. Mai susceptibil de un asemenea calcul este PDL, semnalele de nefuziune dinspre Traian Basescu si cele de conservare a identitatii dinspre Emil Boc alimenteaza „strategia de suprapozitionare”, caz in care PNL ar fi redus, inevitabil, la rolul unui vehicul circumstantial. Cinismul forteaza rezultatele si scuza mijloacele!

O perspectiva nesigura asupra fuziunii le proiecteaza si autoeroizarea „anticoruptie” a PDL si culpabilizarea resentimentara a PNL, ultimul pentru implicarea in referendumul de demitere a presedintelui, in 2012. Nimeni nu ar trebui sa-si faca iluzii ca preluarea in noua constructie politica a masinariei punitive de integritate de pe vremea gloriei portocalii nu va fi folosita in vanatoarea de vrajitoare in randurile liberalilor. Sacrificarea prezumptiei de nevinovatie, prin suspendarea din partid pe anumite termene a celor arestati preventiv, deci pentru care vinovatia ar urma sa fie probata, s-a dovedit o arma politica fara gres. Scopul politic de a inlatura in acest mod un personaj incomod dintr-o pozitie sau dintr-un proces se indeplineste de fiecare data cu precizie, chiar daca acuzatiile se dovedesc neintemeiate. Sunt suficiente luarea in vizorul inculparii si apasarea pe tragaci, iar o batalie astfel pierduta ramane o batalie pierduta.

Un alt fapt, deja sesizabil, care ar putea schimba regulile jocului in noul partid, il reprezinta roirea, aproape coplesitoare, i-as zice, a liderilor pedelisti si feceisti (FC a fost absorbit de PDL, prin fuziune) in jurul polului de comanda al liberalilor. In eventualitatea unei demisii a lui Iohannis, in urma pierderii alegerilor prezidentiale, pe care a si evocat-o, de altfel, problema succesiunii ar putea imbraca caracterul unei dispute intre liberalii pe stil nou si liberalii pe stil vechi. Cum, de obicei, cei care fac regulile castiga, deznodamantul va fi previzibil.

Ipocrizia basista in cazul pretinsei „unificari” a dreptei este dovedita, ideea nu este credibila la cineva care se opune fuziunii, contradictia dintre afirmarea unificarii si negarea fuziunii este de tip antagonic, ireconciliabila. Mult mai creditabila este tentatia de a obtine controlul. „Unificare? O dreapta mare? Da, dar cu mine sau cu urmasii mei in frunte!”, aceasta este decriptarea corecta a „visului” celui care-si numara ultimele zile la Cotroceni.

In schimb, Crin Antonescu nu e impotriva fuziunii, nici nu vrea ca aceasta sa fie legata de rezultatele la prezidentiale, recunoaste, impotriva oricaror mize personale sau de grup, importanta strategica a constituirii unui mare partid de dreapta. Este o abordare care reflecta viziune, de care PDL a fost atat de saracit, pe timpul guvernarilor succesive din 2009-2012, prin care de facto s-a situat la dreapta de centru-dreapta. In treacat fiind spus, esecurile pentru care, azi, PDL este nevoit sa revina pe centru-dreapta, sub umbrela PNL, ar trebui sa-i modereze vocalitatea pentru evenimentele din vara lui 2012, care au incercat sa reconecteze statul democrat si statul de drept, ambele la fel de constitutionale, in cadrele aceluiasi stat, statul roman.

In privinta lui Crin Antonescu nu putem avea indoieli, chiar daca acum pastreaza o tacere tactica, privind conceptul si conceptia de largire liberala prin fuziune. A si afirmat, intr-una din distantarile sale categorice de neoliberalism, care l-au si dus in USL, ca pentru echilibrarea esichierului, PNL va trebui sa devina principalul pol de atractie al dreptei. Din temele de discurs politic ale fostului presedinte PNL, pe care colegii de partid, adversarii si, nu in cele din urma, electoratul au avut suficient timp sa le cunoasca, iar timpul de cunoastere este o resursa, poate cea mai pretioasa, de credibilitate si audienta, rezulta ca important cu adevarat pentru viitoarea constructie politica ramane caracterul istoric, national si autentic liberal, ceea ce se va stabili la cele doua congrese de fuziune, de sambata. Mai pragmatic spus, va depinde de cine si ce directie va da PNL-ului fuzionat, care vor da substanta platformei electorale a candidatului pentru alegerile prezidentiale.

Crin Antonescu nu a criticat procedura, pe baza sondajului de opinie si al hotararii in Delegatia Permanenta, prin care candidatul liberalilor la prezidentiale a fost desemnat in persoana lui Klaus Iohannis, presedintele in exercitiu al PNL. Chiar a laudat-o, a gasit cuvinte de apreciere si pentru celalalt candidat, al PDL, Catalin Predoiu, dintre care se va alege candidatul comun, la inceputul lui august. A fost cea mai potrivita atitudine, oricum nu ar mai fi avut cum sa schimbe lucrurile, o lupta pentru o cauza pierduta este fara rost, a fost, cred, o lectie de diplomatie. Dar Crin este Crin, cu replica si idei, brodate pe un remarcabil simt de orientare in campul tactic, diplomatia, o stim de la Bismarck, este un pumn de otel ascuns intr-o manusa de catifea. S-a multumit sa-si reitereze ideile de nerenuntare la candidatura la prezidentiale si de excludere a unei candidaturi independente. „In rest, vom vedea ce se mai intampla”, a conchis Antonescu, cu trimitere, probabil, la congresele de maine si de luna viitoare.

Ar putea fi vreo surpriza, vreo rasturnare de situatie? Depinde de aderenta actualilor si fostilor lideri la structurile de partid teritoriale, dar si la electorat, sursele de unde liderii si partidele isi aduna puterea. Cel putin teoretic, victoria care a adus cel mai mare scor electoral si guvernarea ar trebui sa conteze in balanta de putere dintre lideri. La fel si in balanta de  putere dintre partide, in care pozitile diferite de pe care se vine in fuziune, de varf sau de cadere, atarna diferit.

Ar mai fi si o chestiune care tine de democratia de partid. Hotararile strategice, iar cea privind desemnarea unui candidat la alegerile prezidentiale are o asemenea anvergura, se valideaza obligatoriu in forumul suprem de partid, care este cel mai larg reprezentativ. Sondajele sunt orientative, nu am neaparat in vedere imperfectiunile de esantionare, manipularea raspunsurilor prin formularea intrebarilor sau marjele de eroare, nici chiar specificul relatiei dintre cel care plateste si cel care executa. Nu vreau sa sugerez ca s-ar fi intamplat ceva din toate acestea, nu, chiar daca tehnic a fost perfect, sondajul tot consultativ ramane, nu substituie dezbaterea si decizia la macro-scara de partid. La fel cu initiativele de grup, este firesc ca acestea sa se nasca intr-un micro-climat propice, de expertiza sau din varii interese, dar validarea politica va trebui sa urmeze aceeasi cale, ca printr-o sita, ce hotareste democratic partidul, aia ramane.

Nota Bene. Pentru ca eventuale evenimente sa nu ne ia pe nepregatite, reamintesc ca la ultimul Congres PNL Klaus Iohannis a retras, precipitat, pe motive ramase neclare, votarea rezolutiei privind candidatul la prezidentiale, iar pe ordinea de zi a Congresului de fuziune, de maine, nu sunt decat doua puncte, aprobarea statutului noului partid si aprobarea protocolului politic. Daca un al treilea punct, cum ma astept si cum ar fi normal si democratic, va pune capat nelinistilor lui Crin Antonescu, cele ale lui Victor Ponta de abia vor incepe.

 

Dreapta contra dreapta: Al doilea pol si a doua unificare

Cu dreapta pre dreapta calcand, cam asa s-ar putea defini, imprumutand un joc de cuvinte, autocombustia de vara a dreptei. Nu este o constatare critica, ci una impartasita si impartasibila: cea mai credibila si constructiva critica este cea care vine din interior, din propriile randuri. Evident, pe caz, am in vedere blocul ideologic al dreptei. Desi ar fi trebuit sa fi adus mai multa clarificare, evenimentele din ultimele zile par sa fi reconectat jocul calificarilor dreptei pentru prezidentiale la mai mult necunoscut, cu posibilitati crescute de rasturnari de situatie sau de asteptari.

Reconstituirea gruparii Antonescu, alaturi de cea a lui Iohannis, depaseste mizele personale sau de partid. Fostul sef al PNL a enumerat vreo trei motive ale revenirii in cursa pentru presedintie, impartirea parerilor privind candidatul, suprematia celor care-l vizeaza si santajul. Niciunul, cred, nu are suficienta forta explicativa, toate au existat si in momentul autoexcluziunii. Vom intelege adevarata motivatie a revenirii numai daca vom privi lucrurile de la nivelul intregului esichier al dreptei. Gruparea Antonescu are toate sansele de a nu ramane o simpla grupare de partid, ci de a deveni un al doilea pol al dreptei, polul Antonescu contra polul Basescu.

Reintoarcerea lui Crin Antonescu poate insemna reintoarcerea valorilor social-liberale, pentru care a militat, in care a investit prestigiu si pentru care a suportat costuri. Nu neaparat o reintoarcere la vechea constructie, ci la ideea de miscare, care ar fi si o excelenta platforma, aducatoare de voturi. Un liberalism national, autentic de centru-dreapta, nu poate rupe statul de drept de democratie, democratia este un factor de cogenerare si de confirmare a statului de drept.

Exista si o democratie de drept, cum foarte bine este inteles si general-acceptat, orice act individual sau de masa trebuie raportat la norma juridica. Dar la fel de bine inteles si acceptat este si faptul ca democratia, statul de drept si independenta justitiei nu trebuie sa devina ostatice unor interese personale, de grup sau straine, ostile intereselor populatiei sau statului.

Recenta si extrem de vocala “comemorare” de catre Elena Udrea si PMP, prin declaratii artagoase, simpozioane si marsuri, a doi ani de la referendumul de demitere a presedintelui Traian Basescu, in incercarea de a-l impune ca “lovitura de stat” in memoria colectiva si in manualele de istorie, este aroganta si lipsita de orice noima. Probabil ca suntem priviti ca adevaratii “degenerati”, pentru a prelua o expresie a lui Pascal Bruckner, de pe Contributors, din moment ce agitarea zgomotoasa a ereziei “loviturii de stat” pare a se baza pe faptul ca romanii nu disting intre adevar si formulele propagandistice si nu reactioneaza. Polemismul Elenei Udrea, care nici macar nu-i apartine, este vizibil de unde l-a preluat, este un fel de gicacontrism al sterilitatii, pentru a fi mai specific pe romaneste, probabil ca de aceea a si fost abandonat iar cand isi mai iteste capul o vorba populara il pune scurt la punct: cel mai destept cedeaza! Nimic durabil nu se intampla nu fara polemici, ci fara consens si compromis, dar pentru acestea este nevoie de mai multe argumente si mai putina ideologie, ceea ce, fireste, nu este cazul popularilor.

Aici ar trebui cautata adevarata motivatie a revenirii lui Antonescu, ducerea luptei pana la capat, dobandirea constiintei datoriei implinite, nu ambitia de a deveni presedinte. Importante cu adevarat vor fi nu castigurile ideologice ale alegerilor prezidentiale, ci capacitatea si determinarea celui care va fi ales de a pune capat sistemei Basescu si a repune statul de drept pe fagasul normalitatii. Am spus ca democratia de drept, o idée la care tin si care ar merita sa modeleze mai bine discursul politic, este o insotitoare-pereche a statului de drept. Daca este sa vorbim pe fond despre o lovitura de stat, si sper ca doamna Elena Udrea si Ambasada Americana, sub al carui tutoriat a trecut fara indoiala, o data cu asumarea loialitatii politice fata de “iluminatul” de la Cotroceni, sa citeasca ce scriu, aceasta s-a dat de catre sistema Basescu statului social, daca are dubii sa se uite in Constitutie, la articolul 3.

Perspectivele sunt cu atat mai de luat in serios cu cat injuriile pe care presedina PMP, Elena Udrea, si presedintele FC, Mihai Razvan Ungureanu, privind “toxicitatea” primeia si “oportunismul” celuilalt, tradeaza o pozitionare ca de competitori electorali. Cum ideologic nu ar avea cum, se poate presupune ca sacrificarea celei de-a doua unificari (sau micii unificari), dintre PMP si FC, reprezinta pretul intrarii celor doi in cursa prezidentiala. Pericolul unor schimbari de accente in campania electorala, dinspre Basescu spre Ponta, nu poate fi neglijat. Daca mai avem in vedere si ca presedintele PDL, Vasile Blaga, tinde sa-si duca prin fuziune mesajul “loviturii de stat”, din vara anului 2012, in noul PNL, asa cum a reiesit din schimbul taios de replici pe aceasta tema cu fostul presedinte PNL si copresedinte USL, nu cred ca lui Crin Antonescu i-ar mai trebui alte argumente pentru a iesi din imobilism.

Afirmatia lui Victor Ponta potrivit careia doar Crin Antonescu ar avea profil de prezidentiabil al dreptei nu a fost intamplatoare, nu i-a vizat pe politicieni, ci electoratul PSD si ex-USL. Avand in vedere proeminenta electorala a premierului, semnalul sau ar putea fi declicul care va schimba raportul intre liniile de atractie si respingere electorala in ceea ce-l priveste pe fostul candidat uselist la presedintie. Gruparea Iohannis, care s-a grabit sa-l scoata pe Antonescu din cursa pentru Cotroceni, optand pentru sondajul de opinie pentru stabilirea candidatului PNL, mizand pe pierderea increderii de catre fostul prezidentiabil al fostului USL, s-ar putea sa traiasca o crunta dezamagire.

Congresul PNL: O recalibrare de viziune

Ati vazut vreodata cum brutarii isi pun aluatul la fermentat, din care-si vor face franzelele si apoi le vor introduce in cuptor? Si cum nerabdatorii, carora le lasa gura a apa, vor trebui sa mai astepte, pana cand jimblele se vor rumeni? Cam asa mi-a dat impresia sa fi fost Congresul extraordinar al PNL, de astazi, o brutarie de partid. In cel mai mare vas de dospit al ideilor liberale, congresul, s-a facut aluatul, in care s-au adaugat reconfirmarile de pastrare a identitatii si numelui PNL, de fuziune cu PDL, de aderare la PPE si, bineinteles, agentul de fermentare, noul presedinte, Klaus Iohannis, s-au framantat bine si apoi s-a pus la crescut.

Liberalii nu se mai grabesc cu desemnarea candidatului pentru prezidentiale, s-au aliniat, tacit, tacticilor de temporizare si de selectie interna ale celui mai puternic competitor, PSD. In acelasi timp, surdina care s-a pus heirupismului liberal, imprimat de fostul presedinte, Crin Antonescu, este si o tactica de asteptare la initiativa Tariceanu, de creare a unui nou partid liberal, pentru a vedea ce iese si a avea timp de masurare si ajustare. Nici caracteristicile psihologice ale noului lider nu trebuie ignorate, Klaus este mai domol, le ia ardeleneste si nemteste, o abordare diferita de cea a reactivitatii de stepa si de balta a lui Crin, si nu o spun critic, se stie, nu exista stil perfect, ci pe situatie.

PNL-ul care va rezulta din fuziunea cu PDL va fi, fara indoiala, un pol cu greutate pe partea dreapta a esichierului si un adversar de temut, pe termen lung, pentru stanga social-democrata. De aceea cred ca PNL-ul nu mai vizeaza, in urma congresului, un castig pe termen scurt, nu are nici forta necesara, s-ar risipi inutil si, ceea ce este cel mai important, si-ar putea altera proiectul de reconstructie. Perioadele de constructie politica nu sunt pentru performante, ci pentru a aduna putere (o situatie post-germinativa, insa cu mult mai proasta, este si la PMP). PNL are nevoie sa adune putere, sa creasca, de aceea am si spus ca s-a pus la dospit, largirea cu PDL ii va fi o sursa semnificativa de putere, dar acomodarile organizatorice si, de loc de neglijat, ale celor doua segmente de electorate, presupun un cost de timp, implicit in privinta obiectivelor de putere.

Exista si niste costuri de partid pentru fiecare din cele doua propuneri ale Congresului, din care va fi desemnat candidatul pentru prezidentiale, ceea ce indeamna la prudenta si o buna cantarire. Daca va fi desemnat Antonescu si va castiga, isi va arde toata karma politica negativa. Daca va fi infrant, riscul va fi unul personal, va lua tot insuccesul asupra lui si va iesi din joc, atata tot, dar castigul va fi pastrarea stabilitatii noului leadership liberal. Daca va fi desemnat Iohannis si va castiga, va fi nevoie de un nou presedinte al PNL, Crin Antonescu e limpede ca nu se mai poate intoarce, iar daca va fi infrant, iarasi s-ar putea pune problema unui nou lider.

Interesanta de vazut va fi si evolutia „PNL” Tariceanu, ce denumire isi va alege, nu pot fi doua PNL-uri, traditia liberala este clar de cine a fost asumata, este argumentul trecutului, de intaietate, de drept istoric. Avand in vedere ca va coagula, in principal, frustrarile liberalilor pro-uselisti, ar putea prelua brandul USL, dar, in opinia mea frustrarile se vor atenua la scurt timp dupa alegerile prezidentiale, ceea ce ma face sa cred ca utilitatea acestei a doua constructii liberale va fi una tactica. Insa voturile noului PNL pro-USL, in fapt pro-PSD, vor intra cu siguranta in masa critica a voturilor stangii la prezidentiale, s-a vazut si din mesajul de pe Facebook al lui Ponta, pentru Congresul PNL, prin care a multumit votantilor liberali pentru constructia USL.

Coruptia personala si dezintegrarea institutionala: Incotro si ce-i de facut, PNL?

Foarte inspirata comparatia PNL si a celor doi lideri cu o floare si doi gradinari. Probabil, incercand s-o duc mai departe, Crin Antonescu si Calin Popescu Tariceanu ar putea fi comparati, dupa modul cum se raporteaza la „momentul” Basescu, si cu un coruptibil si un incoruptibil. Orice ar spune Crin, faptul ca a ales sa faca dintr-un elefantel un purice, sa-l scoata din zona de vizibilitate si stabilitate si sa-l duca intr-una obscura si dezintegrabila nu poate fi pus decat pe seama unei coruperi politice.

Nu stiu daca lupa cu care Departamentul de Stat al SUA a cautat coruptia in Romania s-a oprit si asupra sefului PNL, care a avut ministerele economice in Guvernul USL, cand a semnalat problema largii raspandiri a coruptiei institutionale. Cred insa ca atunci cand un partid este fara scrupule sacrificat de dragul unor avantaje individuale, coruptia nu este institutionala, ci una personala.

Sa spunem lucrurilor pe nume, PNL se confrunta cu distrugerea provocata de la varful sau. Este riscant de spus ca in mod constient, mai de graba de orgoliul inconstient, dar si de situatia de partid captiv. Explicatia cauzala a acestui orgoliu, dincolo de determinarile temperamentale, nu poate fi rupta de o anumita cazuistica politica, cu un precedent binecunoscut.

Mutarea anuntata de liderul PNL de afiliere la PPE si dezafiliere de la ALDE si Internationala Liberala este specifica crizelor de identitate, celor proaspeti recrutati (ideologic si politic) sau cu dorinte exacerbate de parvenire prin orice mijloace. Traseul de dezicere si instabilitate este identic cu al lui Basescu, inceput in 2005, cand a trecut PD-ul de pe stanga pe dreapta si l-a agatat de acelasi vector de propulsare.

Situatia PNL este insa cu totul diferita, este un brand istoric faurit cu multa truda si sacrificii, pe care nici macar comunismul nu a putut sa-l distruga. Asteptarile firesti ar fi debarasarea de Antonescu si continuarea brandului de partid national istoric. Atitudinile din teritoriu vor fi hotaratoare, posibilitatea ca PNL sa-si pastreze in unitatile administrativ-teritoriale pozitiile de influenta si putere dobandite cu ajutorul USL, prin ducerea mai departe a povestii de succes a USL, este foarte probabila.

Va fi insa nevoie de un nou lider, pentru o noua regrupare liberala, si altul mai potrivit ca Tariceanu nu se intrevede. Un Partid Reformator Liberal (PRL) nu cred ca va fi o optiune fezabila, cel mai probabil este o decizie tactica sau simbolica, care sa genereze reflectii si clarificari interne in PNL.

Probabil ca in acelasi registru se inscrie si demisia lui Tariceanu din PNL, dezamagitoare pentru seniorii liberali (Quintus), dar la care este greu, deocamdata, de gasit o manevra alternativa. Cheile solutionarii crizei PNL sunt realmente in mainile lui Tariceanu, care are ocazia sa-l infirme definitiv pe „Moliceanu” si sa-i faca pe liberali tot atat de „tari” pe cat de real ii este numele, care s-ar putea dovedi providential.

http://nastase.wordpress.com/2014/02/28/o-floare-si-doi-gradinari/

O ideologie de acoperire?

„Va previn, presedintele Romaniei in 2014 incolo va fi de dreapta”, a afirmat, printre altele, Crin Antonescu, la B1 TV, in emisiunea lui Robert Turcescu. Cine cunoaste insa ce se intampla cu dreapta, care seamana cu o casa ruinata ce-si asteapta demolarea si apoi reconstructia, stie ca acest lucru nu are cum sa se intample. Urmele dezastrului portocaliu sunt inca evidente si greu de sters, memoria sociala este inca vie, iar un proiect de refacere politica si recastigare a increderii electorale este extrem de anevoios si indelungat, de ordinul mai multor sezoane de alegeri.

Seful PNL si copresedintele USL este un politician inteligent si abil pentru a face afirmatii gratuite sau care sa-l incomodeze. Cel mai probabil, afirmatia serveste unui scop, care ni s-ar putea devoala cu anticipatie, daca vom sti sa-l deducem din coroborarea unor idei si interese din zona dreptei, ascunse in noianul de detalii ideologice. Daca exista un plan sau, cel putin, un inceput de coordonare, indiciile clarificatoare vor aparea dupa o mutare semnificativa, cum ar fi anuntarea candidatilor pentru alegerile prezidentiale (nu mai tarziu, cred, de 1-2 luni).

In acest moment, cea mai succinta definire de stare a esichierului ar fi: liniste la stanga, agitatie la dreapta! Pentru ambele stari, explicatiile ne sunt la indemana. Calmul, de o parte, este un ingredient apreciat al unei bune guvernari, dupa tectonica fostelor executive, de cealalta, dorinta unei ameliorari de pozitie, oricat de mici, este la fel de fireasca. Un fapt ramane insa straniu: de ce dreapta se preocupa de un prezidentiabil de la PSD, as spune chiar ca si-l doreste, care, aproape ca intr-un fel de laudatium si la Traianica si la Crinut, ar putea fi, bine-mersi, Victoras?

In conditiile in care, intr-un fel sau altul, steaua impopularului regim Basescu va apune, cea a unui regim Antonescu va fi putin probabila, iar PSD se bucura, in pofida avatarurilor unei coalitii si guvernari policrome, de cel mai mare capital de incredere, strategiilor electorale ale dreptei, pentru prezidentiale, nu le ramane decat posibilitatea de a gasi o formula indirecta de a folosi in avantaj propriu rezultatele electorale ale adversarilor. Pana la urma, pe consecinte, important pentru „nemuritorii” dreptei nu este ca viitorul presedinte al Romaniei sa fie neaparat de dreapta, ci sa slujeasca interesele dreptei. O relatie de putere, exersata prin coabitare, poate functiona la fel de bine si inversand pozitiile ideologice, o anumita vizita peste ocean putand insemna si o astfel de binecuvantare politica.

Sa ne-ntelegem, nu pun nicio clipa la indoiala probitatea de lider politic a nimanui. Capacitatea de a iesi din corzile unei vointe supranationale este insa cu totul altceva. Romanii au inteles acest lucru anul trecut, cand, dupa cum s-a vazut, un emisar, care a venit val-vartej la Bucuresti si a batut cu pumnul in masa, a intors rezultatele referendumului de demitere, ca un act de suprema umilire nationala! Pe de alta parte, pentru cineva care se afla foarte departe de finalul carierei politice, riscul de a pierde totul, daca s-ar pune de-a curmezisul, ar fi enorm, slabiciunea de a da curs „corectitudinii” politice fiind, omeneste, de inteles. Probabil ca lucrurile ar sta altfel intr-un singur caz, cel al unei rectitudini care ar veni din imunizarea la santaj, persecutie sau colaboratiune, care ar face sa nu mai ai nimic de pierdut. O atare posibilitate a fost insa perfect blocata, juridiceste, de sistemul papusat politic, doar un miracol (gen „Timoshenko”?) ar mai putea schimba calculul politic.

Se mai indoieste cineva ca reunificarea dreptei este un mit, cand obsesiile lui Crin Antonescu se intalnesc cu cele ale lui Traian Basescu, pe tema prezidentialelor? Sunt trei mari obsesii, care vin din tot atatea temeri, care unifica dreapta: PSD, Ponta, Nastase! Daca primele doua ar putea avea, prin repede inainte, niste finalitati ingenioase, ultima este de-a dreptul grotesca, prin identificarea victimei cu calaul. Dar, cum se intampla intotdeauna, simtul esecului slabeste cenzura, panica o ia inaintea precautiunilor, lasand sa cada masti, care ne dezvaluie ridicolul unei situatii in toata lipsa sa de splendoare.  A face din cea mai echilibranta si performanta guvernare din istoria tranzitiei si reformei, 2001-2004, o perioada comparabila cu epoca Basescu este o enormitate, care va deschide si mai mult ochii opiniei publice, pentru ca arata cine si pentru ce se tem, pentru cine este cu adevarat un pericol spiritul renasterii nationale, al reintrarii in normalitatea unei natiuni economice.

Nu stiu daca, asa cum se vaieta Crin Antonescu, vom avea si un prezidentiabil „invins de servicii”. Acest lucru numai Cotroceniul il poate sti, impreuna, evident, cu un numar limitat de lideri ai dreptei, care sa-l includa sau nu si pe cel vizat. Solidaritatea dreptei, in integralitatea sa, pe speta afacerii „Calarasi” induce, totusi, o idee de coordonare, la fel ca si declaratia lui Vasile Blaga ca la prezidentiale PDL se va bate cu Ponta, Antonescu fiind obosit de prea lungile antrenamente. Pot insa presupune ca un fotoliu de premier ar putea fi mai putin ipotetic decat cel de presedinte.

Prin vointa politica, USL poate functiona si fara un prezidentiabil comun, dupa cum se poate sparge in mai multe feluri. Ce se va intampla daca, de pilda, Crin Antonescu ar renunta la candidatura, in favoarea sau nu a lui Victor Ponta? USL nu s-ar rupe, poate numai printr-o vointa expresa (ce i-ar aduce insa mai multe pierderi decat beneficii), dar se vor produce importante transferuri de imagine, iar calculul cu Ponta presedinte ar capata mai multa consistenta. Oricum, dreapta nu ar avea cum sa castige. Dar, atentie, ca si yankeii neoliberalisti, de la care par sa-si fi luat obiceiurile, cele doua varfuri ale dreptei joaca fara fair play!

Noaptea licuricilor si esafodul prostiei

Niciodata nu am constientizat mai acut, ca in aceste zile de octombrie, ca noul totalitarism, pe care l-am importat dupa 1989, desi mai rafinat, este la fel de represiv si de absurd ca cel descris de scriitorul rus Vladimir Nabokov, in Invitatie la esafod (Priglaşenie na kazn’), in 1938. Deosebirea este una de metoda, nu de efect. Securea fizica e inlocuita de cea a prostiei, care cade pe acelasi esafod. Condamnarea la prostie este la fel de rea ca si condamnarea la moarte. Capitalismul foloseste instrumente subtile de represiune, invitandu-si victimele sa urce pe esafodul prostiei.

Cu siguranta ca nu veti intelege de ce m-am oprit la cartea lui Nabokov, in afara de faptul ca am citit-o de curand, daca nu va voi da si alte detalii. Exista o frapanta similitudine intre personajul principal al cartii, profesorul Cincinnatus, si un alt profesor, din lumea reala romaneasca, cu care toti am fost solidari in 2012, ambii intemnitati pentru vina absurda ca erau altfel decat imaginea de serie pe care o impunea sistemul. Nimeni nu a probat vreun motiv pentru care cei in cauza au fost condamnati, primul la moarte, al doilea la exil din viata publica.

Vietile amandurora au fost date peste cap de niste evenimente neasteptate si absurde, pentru ca au avut niste reactii normale, au spus ceea ce au avut de spus, nu si-au compus chipuri si nu au raspuns undei induse, au iesit din medie. Intr-o noapte a licuricilor, lumina este periculoasa, impiedica lucirile amagitoare. Ambii si-au scris in celula ideile luminatoare, primul, in jurnal, despre o altfel de societate, pe care o considera adevarata sa casa, al doilea, in carti, despre natiunea economica, cu corolarul patriotismului economic, pe care o concepe ca un autentic edificiu al natiunii culturale.

Toate natiunile s-au nascut ca natiuni culturale, dar nu toate au ajuns si natiuni economice. Exista, aici, doua chei, una culturala, responsabila de nasterea sau renasterea unei natiuni, cealalta, economica, raspunzatoare de cresterea si dezvoltarea oricarei natiuni. Capitalismul a facut vizibila numai prima cheie, sustinand ca este deschizatoarea tuturor drumurilor. Chiar si nationalismului, care prin definitie ii ingradeste expansiunea, este dispus sa-i acorde oricand viza daca ramane exclusiv cultural. Cultura nutreste sufletul, de care capitalismul nu este interesat, pentru ca ii lipseste, doar ceea ce-i hranesc madularele primeaza, resursele economice.

Istoria si lumea de azi ne arata insa o situatie diferita. Exista natiuni care sunt uriasi culturali, dar care sunt pitici economici. Ierarhiile care conteaza, aproape in mod absolut, sunt cele pe baza de PIB, locurile la masa ONU, a G 20 sau a UE, pentru a da doar cateva exempe, se ocupa in ordinea clasamentului economic. Drumul de la natiunea culturala la natiunea economica se masoara in proiecte si resurse, pe care natiunea le uneste prin cultura ideatica, transformandu-le in cultura materiala, in produse de civilizatie.

Un al doilea impuls a venit ca o iluminare, din perceptia unei scandaloase legaturi pe care o anumita politica o face intre democratie si prostie. Pe la inceputul acestui an, aflam, din mass-media, ca un ministru de externe, de peste mari si tari, aflat intr-un turneu european, a incercat, la o intalnire cu studenti germani, sa argumenteze cat de democratic este dreptul la prostie. “Sunt dispus sa lupt pentru prostie”, aserta inaltul oficial, contrastand, stupefiant, cu tot ceea ce se cunoaste in materie de democratie.

O stim cu totii, democratia face din lupta pentru cultura si luminarea oamenilor, pentru risipirea ignorantei, ignoranta care cel mai adesea face posibile injosirea si subjugarea, unul dintre cele mai inalte teluri ale sale. Democratia presupune lupta nu pentru, ci impotriva prostiei. Cand auzi pe cineva sustinand ca cetatenii tarii sale „au dreptul sa fie prosti” te gandesti la cata reprezentativitate are cel care face o asemenea afirmatie or daca nu cumva oamenii aceia fac parte dintr-o colonie.

O „doctrina” a prostiei (sau a prostirii, daca avem in vedere ca lupta cuiva pentru ceva inseamna promovarea acelui ceva) reprezinta unul dintre cele mai noi delicte de prostituare a democratiei. Daca o punem fata in fata cu „exceptionalismul”, o alta doctrina care a venit, la scurt timp, dinspre aceleasi orizonturi, pentru a le analiza din perspectiva intentiilor si consecintelor probabile, ne dam seama de existenta unei situatii conflictuale intre atribuire si auto-atribuire. Cum niciun demos nu poate fi in acelasi timp si „prost” si „exceptional”, ipoteza ca cele doua stari reprezinta doua standarde, aplicabile, primul, demosului, al doilea, paturii suprapuse, devine foarte probabila.

Unul dintre campurile de experimentare agresiva a celor doua doctrine il reprezinta Romania, care, in raport cu semnalizarile de la soare-apune, se comporta cum este tratata, ca o inconfundabila colonie. Recentul scandal iscat in jurul revocarii a doi procurori politici din functiile de sef si adjunct sectie din cadrul DNA, de catre procurorul general, ilustreaza cum nu se poate mai bine invitatia la esafodul prostiei, adresata clasei politice si opiniei publice de catre cei care au pus in scena o isterizare de trei parale, pe tema „imixtiunii politicului in justitie”.

Desigur, starea de atarnare care  este impusa Romaniei nu ar fi posibila fara sustinerile din interior. Asa se face ca reactiile dreptei politice, indiferent ca se afla la sefia statului, la guvernare sau in opozitie, se inscriu, fara perdea, in linia politica dictata pe filiera vestica. Semnalul unui fost ambasador strain, retras la baza cu indemnizatie de la fondul proprietatea, potrivit caruia DNA ar reprezenta un fel de piatra unghiulara a democratiei, a fost preluat si amplificat nu numai de ambasadele-surori, ci si de fratii-siamezi, Traian Basescu si Crin Antonescu, care l-au transpus intr-o furibunda politica-atentat la adresa independentei justitiei.

Legarea de catre Basescu a justitiei de pactul de coabitare sau de un pact intre politicieni, cum a propus Antonescu, reprezinta, pe fond, acte sau tentative explicite de control politic, care rezoneaza perfect cu cerinta „consultarilor” pe numirile la DNA, lansata de Ambasada SUA. Atribuirea „exceptionalismului”, de catre aceeasi ambasada, celor doi procurori, instrumentatori de comenzi politice, cat si indemnurile selective de negociere pe tema frizeaza bancurile cu prosti, prin impachetarea celor mai clare dovezi de politizare si imixtiune intr-un fals ambalaj. Metoda, o vedem, este nestanjenit circulata in Orientul Mijlociu si in Africa de Nord.

Cei care vor sa se lamureasca despre semnificatia cuvantului independent ar trebui sa apeleze la dictionar, care explica, fara echivoc, ca inseamna a nu depinde de cineva sau ceva, neatarnat, autonom. Rezulta la fel de limpede ca lumina zilei: ca mecanisme exterioare, pactele si consultarile stirbesc independenta justitiei. Revocarile si numirile in interiorul puterii judecatoresti se fac in virtutea competentelor ierarhice din sistem, care este procedura corecta si legala, asa cum s-a si intamplat, pe calea ierarhica procuror general-procurori.

DNA nu are rangul celor trei puteri constitutive ale statului de drept, asa cum, neconstitutional, s-a impus politic si se incearca a se impune in continuare, pentru a-l pune in slujba unor interese de establishment sau din afara. DNA nu este o a patra putere in stat, care sa cada sub incidenta principiului separatiei puterilor, ci o institutie subordonata uneia dintre cele trei puteri, celei judecatoresti, de la care primeste si inputurile, care sunt exclusiv juridice, in niciun caz politice sau externe. Si, atunci, despre ce vorbim?!

Cred ca cel putin doua ar fi lectiile cu care sa ramanem. Prima, necesitatea de a iesi din noaptea licuricilor, de a ne desprinde de sfera de prostituare a democratiei, in care vointa populara este nimicita. Concret, constientizarea acestui efect morbid, tintit de vulgarizarea ca DNA ar fi un simbol al democratiei, urmata de depapicizarea justitiei ar fi lucrurile bune care ar trebui sa se intample. A doua, inlocuirea esafodului cu tribuna, de la care vointa populara sa denunte mecanismele de imixtiune si substitutie (Pactul de Coabitare, MCV etc.), redeschizand drumul spre Natiunea Economica.

Ghicitoarea cu pisici a lui Adrian Nastase

Fostul ambasador american Rosapepe spunea ca aliantele se fac intre adversari. Daca-i dam crezare, acceptand riscul de a lua drept regula o intentie sau dorinta, atunci avem raspunsul la ghicitoare. Din aceasta perspectiva, fiecare entitate a unei coalitii politice s-ar comporta ca un fagocit, care inglobeaza si digera ceea ce este strain, proces pe care l-am putea defini drept “fagocitoza politica”. Acesta este un raspuns general, iar o ilustrare istorica o avem in alianta Roosevelt-Churchill-Stalin. Totusi, in cultura noastra loialitatea este infinit mai puternica decat tradarea.

Alte raspunsuri pot tine de speculatie, de informatie sau, de ce nu, de intuitie, care pentru un politician este cea mai subtila forma de cunoastere, dar deocamdata nu ar fi oportuna aventurarea pe niciuna din aceste cai. USL mai are inca de mancat paine in formatul originar, iar pentru prezidentiale de abia din decembrie se pot face primele predictii, dupa ce PDL si, eventual, alte formatiuni politice ale dreptei isi vor lansa prezidentiabilii, pentru ca stanga pesedista, dupa cum se stie, va sustine candidatul USL, liberalul Crin Antonescu.

Daca insa “pisica” liberala va sari lateral, asa cum se tot zvoneste, pentru a se debarasa de balastul guvernarii si a putea sprinta mai usor spre europarlamentare si prezidentiale, acesta s-ar putea dovedi un calcul gresit in doua situatii, infirmand zicala ca pisicile cad in picioare. Prima, daca cele doua tipuri de alegeri se vor cupla, in primavara, pentru ca va lipsi PNL-ul de capitalul scontat de 25% la europarlamentare, care este totodata si un revelator pentru strategia de la prezidentiale, alegeri care, la termen, ar urma sa aiba loc toamna viitoare. A doua, daca PSD va iesi in fata, in ultima instanta, cu un candidat suficient de puternic si de cunoscut, pentru care campania electorala nu ar reprezenta un test.

http://nastase.wordpress.com/2013/09/29/ghicitoare-cu-pisici/

Negandirea unei razgandiri. Miza ideologica ascunsa a unui joc politic

Probabil ca pe multi analisti ii preocupa gasirea cheii corecte de interpretare a razgandirii premierului in problema numirii procurorilor sefi la PG, DNA si DIICOT. De ce, dupa ce a sustinut ca renunta la aceste numiri si ca le va lasa in sarcina viitorului ministru al Justitiei, Victor Ponta s-a sucit si a trimis la CSM scrisoarea cu propunerile de candidati, intre care nominalizarea lui Kovesi pentru preluarea „mosiei” lui Morar a starnit furia PNL?

Incheierea interimatului la Justitie, aparut dupa plecarea Monei Pivnicirea la CCR, si revenirea portofoliului la PNL ar putea fi un raspuns, sub rezerva ca ar fi inconfortabil sau greu de argumentat in favoarea cui ar curge  graba cu care s-a exploatat conjunctura unei astfel de manevre. Pe de alta parte, castigurile pe termen scurt nu se dovedesc a fi intotdeauna si solutii fezabile pe termen lung. Nu de putine ori am vazut cum tactici gresite au distrus si cele mai bune strategii. Mutarea lui Ponta chiar va fi una castigatoare pentru PSD?

In tot jocul ipotezelor, un lucru este cert, Crin Antonescu a pierdut pe mana lui, a dat vrabia din mana pe cea de pe gard, respectiv un mandat liberal pe un interimat social-democrat la Justitie, ceea ce a facut sa piarda controlul pe numirile procurorilor sefi. Este mai putin important daca aceasta pierdere a fost efectul unei lipse de previziune sau unei inselari de incredere, ceea ce conteaza est rezultatul, liberalii s-au vazut pusi pe… liber.

Chiar daca PNL-ul a inceput sa se miste, prin avansarea unor propuneri pentru portofoliul Justitiei, nu cred ca lucrurile se vor schimba, Victor Ponta a trimis mingea in terenul CSM, iar aprecierea transparentei si meritocratiei se va transfera in totalitate asupra procedurii si continutului avizarii. Liberalilor nu le va mai ramane decat sa-si rumege inabilitatea si sa-l blameze pe co-presedintele social-democrat al USL pentru troc politic, pe deasupra capului lor, cu oponentul de la Cotroceni.

Traian Basescu, care a reusit sa-si impuna omul pe lista lui Ponta pentru DNA, are toate motivele sa jubileze, pare a fi un fel de Midas, care orice atinge il transforma in portocaliu, cel putin in materie de razgandiri premierul pare sa fi ajuns sa-i semene perfect. Ramane de vazut daca portocaliul in cauza va straluci ca aurul regelui frigian sau va mirosi precum in cazul bolilor de coprofilie sau coprofagie, pentru a face trimitere la o replica celebra, de care s-ar putea dovedi ca sufera nu numai unii dintre jurnalisti, ci si unii dintre politicieni.

Nu exclud ultima varianta din cel putin doua puncte de vedere. Primul, pentru ca trocul lui Ponta ar putea fi perceput ca imoral sau ca o tradare de catre o parte din electoratul de stanga si/sau chiar de catre un segment al PSD. In acest ultim caz, vom afla la Congresul din 20 aprilie cat de mare sau de influenta va fi cota nemultumitilor din partidul al carui presedinte este premierul. Ironia, mai mult amara decat caustica, a unui fost presedinte PSD, sub forma unei „propuneri” pentru numirea procurorilor sefi, transmite multe, insa ceea ce mi se pare a fi de luat mai mult in seama ar fi redirectionarea presiunilor de uzura si de rupere dinspre zona liberala spre cea social-democrata, ceea ce va schimba perceptia (si nu numai) privind balanta de putere din interiorul si din afara USL.

In al doilea rand. Functionalitatea actuala a sistemului politic, de establishment sau de status-quo, cum vrem sa-i zicem, este rezultatul unui echilibru relativ la care s-a ajuns prin contrabalansarea dintre doua pacte, unul de alianta si celalalt de coabitare. In momentul in care unul dintre aceste doua pacte va ceda, vor fi efecte. Cel mai bulversant, pentru intreaga scena politica, mi se pare a fi ruperea primului pact, care va duce la repozitionari ideologice, implicit la schimbari de raport de forte, mai greu de crezut ca si de ierarhii, dar suficiente pentru a face dificila realizarea oricarei noi majoritati.

Chiar daca toate partile dau asigurari ca USL nu se va rupe, in pofida unei decizii a premierului de care, in premiera, liberalii se „despart” in mod oficial, toata lumea intelege ca un divort efectiv ar putea fi mult mai aproape decat s-a anticipat initial, iar vina pentru care acest lucru se va intampla nu pare, in acest moment, sa mai fie un secret. Nimeni nu se asteapta insa ca ruperea protocolului de alianta se se produca pe un obiectiv tactic, iar numirea procurorilor are un asemenea calibru , in dispretul celor strategice, cum ar fi cele de anvergura regionalizarii si revizuirii constitutionale.

Deocamdata, nimic relevant nu se petrece pe partea dreapta, fara marele absent care este PNL, dar deschiderea unui front invizibil in USL nu mi se pare a fi de bun augur. Posibilitatea scufundarii ambilor coabitanti, in cazul destramarii celui de-al doilea pact, nu ar fi o ipoteza neglijabila, mai ales daca observam diferentele de antrenare pe care le angajeaza premierul si presedintele. In timp ce unul are in spate un partid, celalalt nu are nimic!

O a doua certitudine ar fi ca partea care va iesi vatamata din relatia de alianta, in perceptia publica, din pricina actiunilor unilaterale ale celeilalte parti, va pune mana si pe potul de simpatie si imagine, cum se intampla in astfel de cazuri. Cred ca de fapt aceasta este si o miza ideologica ascunsa a jocului politic pe Justitie, care s-ar putea dovedi mult mai subtila decat ne-am putea inchipui. Nu ma voi lansa in presupozitii referitoare la avizul CSM-ului, desi ar merita un exercitiu de imaginatie, cred insa ca pentru prima data in ultimii opt-noua ani ne apropiem in mod real de sansa de a iesi din cercul vicios al ruinatorului joc portocaliu.

Manevrele dreptei: Marele pas dintr-un mandat scurt

Parafrazarea, mutatis mutandis, a titlului unei celebre carti ar putea parea excesiva pentru evenimentele care au inceput sa se deruleze, de putina vreme, pe partea de joc a dreptei politice romanesti. Si totusi, daca vom avea in vedere ca orice puternic stejar de astazi s-a nascut din ghinda de ieri cazuta la pamant, dupa cum ne sensibilizeaza David Icke, intr-o carte care mi se pare a fi o incercare de rasializare a originilor omenesti, asupra careia insa ma voi opri cu alt prilej, vom concede ca atat marile adevaruri cat si marile minciuni au pornit de la o simpla samanta aruncata pe solul mintilor umane.

Ceea ce voi spune nu este nici un laudatium si nici un rechizitoriu, ci doar o incercare de a surprinde niste mutatii si tendinte din lumea restransa dar dominatoare a dreptei (observati asimetriile pe care le genereaza cei doi termeni),  care s-ar putea dovedi benefice pentru clasa noastra politica, mult prea incercata in ultimii opt ani, asupra careia in luptele de putere s-au experimentat absolut toate mijloacele tribale, de jungla, dupa un manual de canibalism exoteric cu autori ezoterici (nu este un joc de cuvinte). In timp ce acestia din urma in afara acopera totul cu puhoaie retorice despre pluralism si democratie, in interior sunt sedimentati monolitic, dupa toate regulile partidului unic.

Cum de este posibil, ma veti chestiona sau va veti intreba, ca dreapta pradatoare, care pare a fi inspirata de cruzimea genetica a fiarelor salbatice, despre care ne vorbesc unele emisiuni de pe National Geographic si de care este legata capitalismul total, sa exercite o dominatie globala, desi diferentele dintre oameni nu sunt in niciun caz precum cele dintre un leu si o gazela, care sa le justifice pozitionari antipodice, ca cele din lantul trofic al junglei? Care este explicatia pentru care proslavim sangerosul leu, desi nu ne aduce niciun avantaj domestic, ci dimpotriva, dar ignoram harnica albina, de pe urma careia avem atatea binefaceri?

Raspunsurile mele ar fi interactiunea, la prima intrebare, si frica, la cea de-a doua. Daca ultimul spune totul, nemaifiind nevoie sa adaug altceva, poate doar, pentru ca tot traim inceputurile pontificatului franciscan si apropierea  vremii pascale, ca iubirea va fi cea care ne va salva in fata fricii, la primul raspuns sunt necesare cateva nuantari. Cand vorbesc despre interactiune, am in vedere ca insiderii, pentru a folosi o denumire alternativa la cea de „iluminati”, isi trag puterea din doua surse, din interactiunile cu outsiderii, pe care le aseaza sub semnul printului minciunii, dupa o expresie dintr-un excelent comentariu al profesorului Andrei Marga, din platoul unei televiziuni, in ziua alegerii noului papa, si din manipularea interactiunilor dintre terti (asezarea unor actiuni ostile sub steag fals este una dintre cele mai vicioase si viciante metode de manipulare a acestui tip de interactiune).

Am facut acest excurs pregatitor pentru a intelege ca limbajul si miscarile corpului dreptei de opozitie, si am in vedere cu precadere PDL, FC si PNTCD, dar si al celei de la putere, PNL, nu sunt deloc de trecut cu vederea, oricat de neinsemnate ar parea, pentru ca ascund acel potential germinativ al semintei de care vorbeam la inceput. Unele manevre din politica, aparent neinspirate, de rutina sau cu final previzibil s-au dovedit a ascunde calcule extrem de inteligente si cu efecte dintre cele mai perverse, ceea ce ar trebui sa ne determine sa nu uitam niciodata ca adversarul nu trebuie urat, ci nu trebuie subestimat (teza).

Pedelistofagia de care da dovada in ultimul timp PNL, prin inghitirea filiala dupa filiala a PDL, este o astfel de ghinda, care pentru inceput nu poate evita impactul cromatic, de dezingalbenire, dar care pe parcurs poate bate, de la discret pana la intens, spre portocaliu in politicile de guvernare liberale, ceea ce va reprezenta o amenintare pentru stabilitatea USL. Anticipez ca vor fi din ce in ce mai multe teme de guvernare de care social-democratii vor trage intr-o parte, iar liberalii, in cealalta, amplificand riscul de rupere al aliantei.

Reanimarea de catre noi protagonisti, FC si PNTCD, a fostei Aliante Dreptate si Adevar va insemna o recuperare de mesaj social, cu care PNL si PD au cucerit, in 2004, o parte a electoratului de stanga, votant traditional al PSD (nu-i mai putin adevarat ca si social-democratii si-au decorat mesajul electoral din 2012 cu elemente de mesaj national, abstrase de pe partea dreapta, care, prin partidele istorice, i-a conferit consacrarea cunoscuta). Aceste flexibilizari de mesaj, pe care le-as califica drept normale, sunt rodul deosebirilor de responsabilitati dintre opozitie si putere, orice guvern trebuie sa fie un guvern al tuturor romanilor (teza), care sa inglobeze in programul de guvernare obiective si actiuni provenind de pe ambele laturi ale esichierului, neindoielnic in proportii variabile, dictate de culorile politice sau de sarcinile etapei (acest ultim lucru explica destul de plauzibil de ce unele guverne de stanga au facut politici de dreapta sau invers).

Evolutiile s-ar putea insa complica, daca tinem cont de evocarea de catre presedintele PDL,Vasile Blaga, a revenirii la insemnul trandafirului si de declaratia ca pentru el nu este o rusine faptul ca a fost membru FSN, dar si de sondarile PNL a posibilitatii de a adera la PPE, ceea ce s-ar putea traduce si ca o ipotetica schimbare de locuri intre PDL si PNL, in care primul sa treaca mai la stanga si al doilea mai la dreapta fata de pozitiile pe care le ocupa in prezent. Desi este periculos pentru adversari, prin ceea ce reprezinta pentru subiect cameleonismul politic nu este condamnabil, pentru ca presupune un mijloc de adaptare inteligenta,  care uneori poate insemna supravietuirea (teza).

Insa cel mai important semnal pentru viitorul reconcilierii dreptei romanesti a fost dat de Traian Basescu, cand a afirmat despre Crin Antonescu ca are sanse la Presedintie, ceea ce, implicit, denota ca apreciaza ca nerealiste sansele altor candidaturi din acelasi spectru, ale caror nume au fost vanturate de Elena Udrea in ultimele zile, dar si ca este nevoit sa aprinda pipa pacii  cu cel sub al carui prezidentiat dreapta, in ansamblul ei, ar putea ocupa un loc mai bun sub soare, comparativ cu o alternativa de stanga, mai ales ca revenirea in politica a celui care i-a suflat mereu in ceafa ar putea sa strice orice calcule (concluzie). Cum a ajuns sa aiba batul scurt, este de asteptat ca Basescu sa faca al doilea pas la Conventia PDL din 23 martie, la care nu ma indoiesc ca va participa, pentru a sustine solutia blonda in alegerile interne si a-si consfinti, de facto, revenirea in politica si in partidul caruia i-a datorat ascensiunea politica si pozitia de sef de stat. 

Ce ne va anunta “fumul portocaliu” de la alegerea presedintelui PDL?

Readucerea in discutie, de catre Victor Ponta, pe timpul vizitei de la Budapesta, a devansarii alegerilor prezidentiale si a legarii acesteia de un acord cu presedintele Basescu, suscita mai multe directii de analiza si ipoteze.

Prima, ca pactul de coabitare se poate transforma intr-unul de colaboratiune, avand in vedere ca fosta agenda a guvernului Boc a devenit pe nesimtite una a guvernului Ponta, ca a iesit la iveala ca intre cele doua palate au avut si au loc contacte si intelegeri secrete, ca un anume vant de nemultumire care a inceput sa bata in PSD fata de rasucirea premierului a inceput sa aduca pe aripile sale soapte de tradare si, nu in ultimul rand, locul de unde a fost facuta declaratia.

In al doilea rand, ca Traian Basescu intelege perfect ca pozitia de la Cotroceni nu-i mai serveste cu nimic nici lui si nici partidului sau (cu atat mai putin Romaniei, dar acesta ar fi ultimul argument pe care l-ar lua in calcul). Singurul lucru care i-ar putea opri prabusirea (cu care ar intra in manualele de istorie, de care va incerca sa fuga ca dracul de tamaie!) si l-ar putea scoate din punctual mort ar putea fi o demisie puternic ideologizata, in genul motivatiei fostului presedinte Emil Constantinescu (“Am fost invins de sistem!”), care sa-i permita revenirea in forta in fruntea armatei PDL, cu ajutorul careia sa forteze preluarea initiativei in batalia prezidentialelor.

Nu exclud ca demisia papei sa-i fi deschis ochii si ca ideea unei revolutii basescianiste fara Basescu sa-i fi aprins imaginatia politica (au fost atatea exemple, si revolutia marxista s-a produs fara Marx) dar nu trebuie ignorat nici cutremurul pe care un asemenea act unilateral, bine imbibat politic si ideologic, il va avea asupra adversarilor sai, in special asupra lui Crin Antonescu, caruia ii va lua destul de mult din „aerul” prezidentiabil, dar si asupra PSD, care nu are desemnat un candidat propriu pentru prezidentiale.

In al treilea rand, situatia de pe scena electorala a alegerilor interne din PDL, in care cei trei candidati inseamna tot atatea factiuni, are nevoie de un simbol de unificare din afara cercului confruntarii, iar cei mai multi dintre pedelisti ar consimti, neavand alternativa si in amintirea vremurilor bune, sa se inroleze din nou sub drapelul lui Traian Basescu. Teoretic, cel mai bine plasata ar fi Elena Udrea, o recomanda mesajul mai aplicat, experienta dobandita la organizatia de partid din Capitala si sustinerile din partea sefului statului si ex-premierului Emil Boc, dar fraiele birocratiei de partid din teritoriu le detine presedintele PDL, Vasile Blaga, iar Monica Macovei are destule antene pe palierul „specialilor”.

Factionismul, dezertarile de rang inalt (prim-vicepresedintele Mihai Stanisoara), temerile de fraudare a alegerilor si deteriorarea grava a moralului politic anunta niste alegeri interne foarte agitate, cu pericol foarte mare de incendiu in partid. Prognoza mea este ca sunt toate sansele ca la Congresul PDL din 23 martie in locul fumului portocaliu care sa anunte alegerea noului presedinte sa vedem flacari, iar cel care va fi capabil sa le stinga va fi Traian Basescu.