Noaptea licuricilor si esafodul prostiei

12/10/2013

Niciodata nu am constientizat mai acut, ca in aceste zile de octombrie, ca noul totalitarism, pe care l-am importat dupa 1989, desi mai rafinat, este la fel de represiv si de absurd ca cel descris de scriitorul rus Vladimir Nabokov, in Invitatie la esafod (Priglaşenie na kazn’), in 1938. Deosebirea este una de metoda, nu de efect. Securea fizica e inlocuita de cea a prostiei, care cade pe acelasi esafod. Condamnarea la prostie este la fel de rea ca si condamnarea la moarte. Capitalismul foloseste instrumente subtile de represiune, invitandu-si victimele sa urce pe esafodul prostiei.

Cu siguranta ca nu veti intelege de ce m-am oprit la cartea lui Nabokov, in afara de faptul ca am citit-o de curand, daca nu va voi da si alte detalii. Exista o frapanta similitudine intre personajul principal al cartii, profesorul Cincinnatus, si un alt profesor, din lumea reala romaneasca, cu care toti am fost solidari in 2012, ambii intemnitati pentru vina absurda ca erau altfel decat imaginea de serie pe care o impunea sistemul. Nimeni nu a probat vreun motiv pentru care cei in cauza au fost condamnati, primul la moarte, al doilea la exil din viata publica.

Vietile amandurora au fost date peste cap de niste evenimente neasteptate si absurde, pentru ca au avut niste reactii normale, au spus ceea ce au avut de spus, nu si-au compus chipuri si nu au raspuns undei induse, au iesit din medie. Intr-o noapte a licuricilor, lumina este periculoasa, impiedica lucirile amagitoare. Ambii si-au scris in celula ideile luminatoare, primul, in jurnal, despre o altfel de societate, pe care o considera adevarata sa casa, al doilea, in carti, despre natiunea economica, cu corolarul patriotismului economic, pe care o concepe ca un autentic edificiu al natiunii culturale.

Toate natiunile s-au nascut ca natiuni culturale, dar nu toate au ajuns si natiuni economice. Exista, aici, doua chei, una culturala, responsabila de nasterea sau renasterea unei natiuni, cealalta, economica, raspunzatoare de cresterea si dezvoltarea oricarei natiuni. Capitalismul a facut vizibila numai prima cheie, sustinand ca este deschizatoarea tuturor drumurilor. Chiar si nationalismului, care prin definitie ii ingradeste expansiunea, este dispus sa-i acorde oricand viza daca ramane exclusiv cultural. Cultura nutreste sufletul, de care capitalismul nu este interesat, pentru ca ii lipseste, doar ceea ce-i hranesc madularele primeaza, resursele economice.

Istoria si lumea de azi ne arata insa o situatie diferita. Exista natiuni care sunt uriasi culturali, dar care sunt pitici economici. Ierarhiile care conteaza, aproape in mod absolut, sunt cele pe baza de PIB, locurile la masa ONU, a G 20 sau a UE, pentru a da doar cateva exempe, se ocupa in ordinea clasamentului economic. Drumul de la natiunea culturala la natiunea economica se masoara in proiecte si resurse, pe care natiunea le uneste prin cultura ideatica, transformandu-le in cultura materiala, in produse de civilizatie.

Un al doilea impuls a venit ca o iluminare, din perceptia unei scandaloase legaturi pe care o anumita politica o face intre democratie si prostie. Pe la inceputul acestui an, aflam, din mass-media, ca un ministru de externe, de peste mari si tari, aflat intr-un turneu european, a incercat, la o intalnire cu studenti germani, sa argumenteze cat de democratic este dreptul la prostie. “Sunt dispus sa lupt pentru prostie”, aserta inaltul oficial, contrastand, stupefiant, cu tot ceea ce se cunoaste in materie de democratie.

O stim cu totii, democratia face din lupta pentru cultura si luminarea oamenilor, pentru risipirea ignorantei, ignoranta care cel mai adesea face posibile injosirea si subjugarea, unul dintre cele mai inalte teluri ale sale. Democratia presupune lupta nu pentru, ci impotriva prostiei. Cand auzi pe cineva sustinand ca cetatenii tarii sale „au dreptul sa fie prosti” te gandesti la cata reprezentativitate are cel care face o asemenea afirmatie or daca nu cumva oamenii aceia fac parte dintr-o colonie.

O „doctrina” a prostiei (sau a prostirii, daca avem in vedere ca lupta cuiva pentru ceva inseamna promovarea acelui ceva) reprezinta unul dintre cele mai noi delicte de prostituare a democratiei. Daca o punem fata in fata cu „exceptionalismul”, o alta doctrina care a venit, la scurt timp, dinspre aceleasi orizonturi, pentru a le analiza din perspectiva intentiilor si consecintelor probabile, ne dam seama de existenta unei situatii conflictuale intre atribuire si auto-atribuire. Cum niciun demos nu poate fi in acelasi timp si „prost” si „exceptional”, ipoteza ca cele doua stari reprezinta doua standarde, aplicabile, primul, demosului, al doilea, paturii suprapuse, devine foarte probabila.

Unul dintre campurile de experimentare agresiva a celor doua doctrine il reprezinta Romania, care, in raport cu semnalizarile de la soare-apune, se comporta cum este tratata, ca o inconfundabila colonie. Recentul scandal iscat in jurul revocarii a doi procurori politici din functiile de sef si adjunct sectie din cadrul DNA, de catre procurorul general, ilustreaza cum nu se poate mai bine invitatia la esafodul prostiei, adresata clasei politice si opiniei publice de catre cei care au pus in scena o isterizare de trei parale, pe tema „imixtiunii politicului in justitie”.

Desigur, starea de atarnare care  este impusa Romaniei nu ar fi posibila fara sustinerile din interior. Asa se face ca reactiile dreptei politice, indiferent ca se afla la sefia statului, la guvernare sau in opozitie, se inscriu, fara perdea, in linia politica dictata pe filiera vestica. Semnalul unui fost ambasador strain, retras la baza cu indemnizatie de la fondul proprietatea, potrivit caruia DNA ar reprezenta un fel de piatra unghiulara a democratiei, a fost preluat si amplificat nu numai de ambasadele-surori, ci si de fratii-siamezi, Traian Basescu si Crin Antonescu, care l-au transpus intr-o furibunda politica-atentat la adresa independentei justitiei.

Legarea de catre Basescu a justitiei de pactul de coabitare sau de un pact intre politicieni, cum a propus Antonescu, reprezinta, pe fond, acte sau tentative explicite de control politic, care rezoneaza perfect cu cerinta „consultarilor” pe numirile la DNA, lansata de Ambasada SUA. Atribuirea „exceptionalismului”, de catre aceeasi ambasada, celor doi procurori, instrumentatori de comenzi politice, cat si indemnurile selective de negociere pe tema frizeaza bancurile cu prosti, prin impachetarea celor mai clare dovezi de politizare si imixtiune intr-un fals ambalaj. Metoda, o vedem, este nestanjenit circulata in Orientul Mijlociu si in Africa de Nord.

Cei care vor sa se lamureasca despre semnificatia cuvantului independent ar trebui sa apeleze la dictionar, care explica, fara echivoc, ca inseamna a nu depinde de cineva sau ceva, neatarnat, autonom. Rezulta la fel de limpede ca lumina zilei: ca mecanisme exterioare, pactele si consultarile stirbesc independenta justitiei. Revocarile si numirile in interiorul puterii judecatoresti se fac in virtutea competentelor ierarhice din sistem, care este procedura corecta si legala, asa cum s-a si intamplat, pe calea ierarhica procuror general-procurori.

DNA nu are rangul celor trei puteri constitutive ale statului de drept, asa cum, neconstitutional, s-a impus politic si se incearca a se impune in continuare, pentru a-l pune in slujba unor interese de establishment sau din afara. DNA nu este o a patra putere in stat, care sa cada sub incidenta principiului separatiei puterilor, ci o institutie subordonata uneia dintre cele trei puteri, celei judecatoresti, de la care primeste si inputurile, care sunt exclusiv juridice, in niciun caz politice sau externe. Si, atunci, despre ce vorbim?!

Cred ca cel putin doua ar fi lectiile cu care sa ramanem. Prima, necesitatea de a iesi din noaptea licuricilor, de a ne desprinde de sfera de prostituare a democratiei, in care vointa populara este nimicita. Concret, constientizarea acestui efect morbid, tintit de vulgarizarea ca DNA ar fi un simbol al democratiei, urmata de depapicizarea justitiei ar fi lucrurile bune care ar trebui sa se intample. A doua, inlocuirea esafodului cu tribuna, de la care vointa populara sa denunte mecanismele de imixtiune si substitutie (Pactul de Coabitare, MCV etc.), redeschizand drumul spre Natiunea Economica.


CCR contra Parlament? Constatarea unei absurditati (plus o ipoteza si o concluzie)

19/07/2012

In Raportul MCV pentru Romania se prezinta “indoieli serioase privind angajamentul fata de respectarea statului de drept sau privind modul in care este inteles statul de drept intr-un sistem democratic pluralist.” Bun, de aici retinem ideea corecta a legaturii indisociabile dintre pluralism, democratie si statul de drept, de care ne vom folosi ceva mai jos. Este de la sine inteles ca fara pluralism nu exista democratie, dar si ca absenta statului de drept ar inseamna acelasi lucru.Tot taraboiul privind separatia puterilor si statul de drept a plecat de la restrangerea competentelor Curtii Constitutionale,  care pare sa fi constituit bulgarele a carui rostogolire a dus la avalansa de critici occidentale la adresa noii puteri. Seful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, este fara echivoc la publicarea Raportului pe Justitie: „Evenimentele din ultima perioada ne-au zdruncinat increderea. Competentele Curtii Constitutionale nu pot fi schimbate peste noapte.” Drept pentru care ne va mai arde inca un Raport pana la sfarsitul anului!

Dar este CCR-ul un supra-Parlament? Nu si da, pentru ca nu are nicio urma din pluralismul si reprezentativitatea institutiei unice si fundamentale a democratiei, dar care prin sanctionarea hotararilor parlamentare indirect limiteaza vointa legiuitorului sau o poate impinge intr-o directie prestabilita, malformata politic, care poate inseamna tot un fel de legiferare, chiar daca este mascata. 9 judecatori numiti politic contra a 469 de alesi ai neamului sau, ma rog, a 256 cati au votat pentru suspendarea presedintelui, este o chestiune care iese total din sfera justitiei constitutionale, care ar trebui sa fie independenta, si care aterizeaza direct in mocirla politicii, ceea ce, ar trebui sa recunoastem, nu-i o treaba tocmai kusher.

O a doua observatie pe care o facem este ca in urma schimbarii majoritatii parlamentare (implicit a algoritmului parlamentar dupa care se numesc judecatorii constitutionali) a aparut o contradictie intre aceasta si componenta pe criterii politice a CCR. Altfel spus, autoritatea de jurisdictie constitutionala nu mai reflecta noile raporturi de putere dintre partidele din Parlament, iar consecinta practica imediata pentru o noua putere care ar fi pusa sa functioneze sub arbitrajul de ultima instanta al vechii puteri ar fi ca prima ar fi o putere fara putere, incapabila sa-si indeplineasca mandatul, in timp ce cea de-a doua, in dispretul esecului politic si electoral, ar continua, din umbra, sa detina adevarata putere. Pe undeva, situatia este similara celei despre care s-au pronuntat unii bancheri celebri, care au spus ca nu-i intereseaza cine face legile si cine guverneaza, ci cine controleaza finantele unei tari, mutatis mutandis nu conteaza cine detine majoritatea parlamentara si puterea guvernamentala, ci cine controleaza politic puterea judecatoreasca.

Evidenta absurditatii pe speta romaneasca a CCR-ului politizat nu mai necesita niciun alt comentariu, este doar necesar si suficient sa remarcam ca nicaieri in Occident nu vom gasi astfel de Curti politizate. Partea proasta a unui CCR politizat este ca orice schimbare de putere, nemaivorbind de regim (in cazul alternantelor de la stanga la dreapata si invers), ar trebui sa se reflecte corespunzator si in schimbari ale raportului de forte la nivelul Curtii, daca noua putere vrea sa iasa de sub controlul camuflat al vechii puteri si sa-si asume si implementeze propriul program de guvernare. In cazul schimbarilor de guverne de aceeasi culoare sau familie politica, mai treaca-mearga, modificarile respective se pot face tacit, dar in cel al unor schimbari contrare reactiile pot fi dintre cele mai scandaloase, ca in cazul de fata.

Cand Basescu i s-a plans Merkeloaiei ca noua majoritate parlamentara si noua putere guvernamentala vor sa-i ia toiagul de pastor al CCR, nu i-a spus si ca trei dintre judecatori sunt numiti de catre el, iar restul pana la depasirea pragului majoritatii, care-i asigura controlul politic asupra Curtii sunt numiti de catre partidul sau, PDL, si unul si altul prabusiti in increderea parlamentului, institutiilor statului si electoratului. Veti rade, dar situatia este similara cu controlul asupra unui pachet majoritar de actiuni, nu baietii destepti din PDL au descoperit roata, ei nu au facut decat s-o monteze, cu sprijinul unor baieti nu mai putin destepti din PSD, la masinaria justitiei constitutionale, fiecare gandind in sinea lui ca atunci cand va ajunge la putere o va invarti cum va dori!

Cel care a observat facatura si a incercat ruperea cercului vicios al justitiei politice, prin alegerea in CCR a unor judecatori independenti din cadrul ICCJ, a fost chiar premierul Victor Ponta (caruia probabil nu i s-a acordat degeaba, o data cu titlul de doctor, distinctia „Summa Cum Laude”, de catre profesorii in drept, cunoscuti pentru morga lor rigid-profesionala, ca de rigor mortis!), dar latralogii basisti au sarit ca arsi ca nu se poate, ca asa si pe dincolo…

In fine, am ajuns la ipoteza si propunerea sau, daca vreti, concluzia la care m-am referit in titlu si pe care nimeni nu le-a prevazut, pentru ca cu greu am fi acceptat ideea ca am putea avea vreodata un presedinte demis. Ce se va intampla cu CCR-ul politic al lui Basescu in cazul in care acesta va fi demis din functia de presedinte la referendumul din  29 iulie? Lucrurile vor fi simple din punct de vedere logic si al relatiei dintre cauza si efect, de-legitimarea politica si destituirea electorala a presedintelui Basescu se vor rasfrange automat si asupra judecatorilor constitutionali numiti de catre acesta, criza de incredere si autoritate a ocupantului functiei prezidentiale va fi, in mod inevitabil, si una pe masura a componentilor CCR girati politic de catre presedintele demis!Nu vorbesc de institutiile ca atare, ci de persoane, pentru ca aici este cuiul lui Pepelea, in lipsa lor de independenta fata de partide si de politica, care daca nu va fi smuls din justitia romaneasca problemele si scandalurile de azi vor trena sau se vor reproduce si in ciclurile electorale viitoare.

Demiterea presedintelui va oferi si cauza si prilejul care nu vor trebui ratate in ruperea pisicii suspiciunilor si acuzatiilor reciproce, in asa fel incat justitia sa nu mai fie dependenta nici de putere, nici de opozitie. Solutia este la fel de simpla, reforma alegerii/numirii judecatorilor constitutionali in sensul in care deja a fost evocat in spatiul public (vezi mai sus) si reconstituirea CCR pe noua baza, independenta. Nu exista Justitie independenta fara un CCR independent.