In Memoriam: Gabriel Garcia Marquez, un „fanatic” sau un vizionar de stanga? (Actualizat)

20/04/2014

Probabil, criticile, neindoios de dreapta, aduse lui Gabriel Garcia Marquez pentru neabjurarea ideilor social-politice de justitie si umanism au avut o mult mai mare indreptatire pana in 1989. Dupa, democratizarea si liberalizarea stangii, care au insemnat si revenirea, revigorata, a ideilor pe care le-a sustinut pana la capat, par a-l confirma si chiar a-i recompensa, intr-o anumita masura, fidelitatea si memoria postuma. Proeminenta personalitatii culturale a scriitorului columbian ne indeamna insa la reflectie pe marginea cauzelor credintelor sale social-politice nestramutate: orbire sau precognitie?

Astazi nu mai este un secret ca un Premiu Nobel, inclusiv pentru Literatura, poate fi acordat si pe criterii politice, ca o mita politica. Dintre cei trei scriitori latino-americani de stanga – Gabriel Garcia Marquez, Octavio Paz si Mario Vargas Llosa – nu se poate spune despre niciunul ca si-ar fi obtinut Premiul prin coruperea convingerilor politice. Chiar si intr-un joc al ipotezelor, cu siguranta asupra unui Marquez, care si-a obtinut Nobelul in 1982, in plin Razboi Rece, si care a crezut cu incapatanare ca ideile stangii nu pot fi abandonate odata cu comunismul, in 1989, nu poate pluti nicio banuiala.

In 1990, in schimb, cand poetul-diplomat mexican Octavio Paz a primit Premiul Nobel, toti am crezut (poate excesiv emotional?) ca eticii si echitatii de stanga li s-au pus cruce pentru totdeauna. Ne-am inselat, evident, nu si Garcia Marquez! In 2010, cand politicianul peruan Mario Vargas Llosa a cucerit Nobelul pentru „Cartografierea structurilor puterii”, ne-am mai zdruncinat putin perspectivele, ce-i drept, criza neoliberalista era in toi, perspectiva lui Marquez era insa aceeasi, dintotdeauna!

Pe de alta parte, pro-castrismul marquez pare sa se fi intemeiat si pe o altfel de intelegere a libertatii in conditii de asediu. Dupa cum se stie din toate manualele politice, in situatii de blocada nu liberalismul este privilegiat, ci centralismul. Este motivul pentru care cred ca politica sanctiunilor internationale este gresita, pentru ca alimenteaza ideologii politice si perceptii populare de rezistenta (asa cum vedem ca se intampla si in cazul crizei din Ucraina), dar si pentru ca reprezinta o „Mana Vizibila” care distorsioneaza piata, cum numai statul comunist credeam ca o face. In momente de criza, libertatea economiei de piata nu de avioane, arme si trupe are nevoie, ci de resurse financiare, energetice si minerale.

Despre libertate putem vorbi la nesfarsit, dar vorbele nu sunt fapte. Distinctia dintre vorbe si fapte poate fi uneori comparabila cu cea dintre minciuna si adevar (distinctia si comparatia le-am preluat de la Sf. Augustin), aici s-ar putea sa fi fost si resursa „secreta” a „incapatanarii” de stanga a lui Garcia Marquez.

Actualizare, 21.04.2014:

“Totalitarismul este un proiect ideologic, urmareste schimbarea conditiei umane. Dictaturile traditionale nu au acest scop.” (Vladimir Tismaneanu)

Distinctia dintre dictatura si totalitarism, asa cum autorul propune in comentarii, este destul de pernicioasa, in primul rand prin rolul de servitoare ideologica, nu cred ca se sustine prin argumentul invocat.

Daca i s-ar da curs, s-ar putea ajunge la falsa concluzie ca dictaturile latino-americane, in care pot fi originate si reactiile de stanga ale lui Marquez (dar si alte dictaturi, din alte spatii geopolitice, inclusiv din cel sud-african), care s-au bucurat de sustineri nedisimulate nord-americane, ar fi mai acceptabile, in raport cu „totalitarismul”.

Evident, ar fi vorba de o ideologie geopolitica utilitarista pentru sustinatori, de ideologie 100%, oricum am numi-o. „Schimbarea conditiei umane” in bine, in termenii evolutiei istorice, au urmarit-o si o urmaresc toate politicile, religiile si, in plan civil, toate proiectele educationale. Diferenta propusa nu este specifica, deci este inoperanta.

Distinctia dintre „totalitarism” si „dictatura” ar putea fi viabila intr-un singur caz, omis in mod surprinzator de catre V.T., scara de manifestare, care in ceea ce priveste primul concept este globala. Cred ca este limpede ca un comunism national, cum a fost cel al lui Nicolae Ceausescu, a fost o dictatura, nu un totalitarism, ca ambitie de dominatie globala.

Sovietismul a fost, intr-adevar, prin imperiul proiectat a deveni global, un totalitarism. In acelasi timp, de la o asemenea incadrare nu se poate sustrage, tocmai datorita tintelor globale, nici unipolarismul, chiar daca a fost meteoric. Astazi, in conditiile afirmarii crescande a multipolarismului, totalitarismul apare nu numai perimat, dar si ca o imposibilitate istorica.

Actualizare 2, 21.04.2014:

“Plasmuiti o falsa dihotomie si claditi pe ea un rationament fals. Nu am facut si nu fac o distinctie intre “totalitarism” si “dictatura”, ci intre totalitarism si autoritarism. Ambele sunt dictatoriale.” (Vladimir Tismaneanu)

1) Oh, da, dihotomia este falsa, si tocmai de aceea am fost mirat sa citesc ca “Totalitarismul este un proiect ideologic, urmareste schimbarea conditiei umane. Dictaturile traditionale nu au acest scop.” Afirmatia despre dihotomia de scopuri este scrisa negru pe alb, nu lasa loc de alte intelesuri. Totalitarismul si dictatura se identifica si in privinta mijloacelor, care sunt forta si coercitia, dar si prin controlul complet asupra societatii. Mai clar de atat, ca desemneaza unul si acelasi lucru si ca o eventuala distinctie ideologica ar fi fortata, nu cred ca se poate spune.

2) In privinta autoritarismului, nici acesta nu inseamna dictatura. Autoritarism exista si in ceea ce formal numim regimuri democratice, nu dezvolt, problema va este cunoscuta si din politica romaneasca prezenta sau din trecutul recent. Autoritarismul nu recurge, ca regula formala, la forta si coercitie, ci la argumentul autoritatii, in detrimentul argumentului democratiei (v. prevalarile abuzive de “statul de drept” pentru infrangerea opozitiei si impunerea unei vointe unipersonale).

3) In astfel de lucruri nu poate fi vorba de “suparare”, ci de a tine pasul cu noile evolutii social-politice, carora nu li se pot aplica niste calapoade ideologice, din timpul razboiului rece. Sursele pe care le-ati enumerat ma fac sa cred ca ati inteles ca as respinge conceptul de totalitarism, care si-a avut utilitatea sa ideological incontestabila. Este mai mult decat limpede ca noile repozitionari geopolitice, de dupa abolirea totalitarismelor sau dictaturilor comuniste, au nevoie de un nou concept explicativ si, eventual, competitional.

4) Multumesc pentru schimbul de idei, mi se pare ca de asa ceva avem nevoie din ce in ce mai des, fara a fi nevoie neaparat de un “invingator” sau de un “invins”.

http://www.contributors.ro/cultura/libertate-tiranofilie-valoare-estetica-octavio-paz-gabriel-garcia-marquez-si-mario-vargas-llosa/