Antedecembrisme politice: Complexul si subversiunea (plus o antiteza si o sinteza)

28/02/2013

Rolurile politice jucate inainte si dupa 1989 si varsta venerabila, octogenara, fac din presedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, o istorie vie, ale carui cuvinte au ajuns sa fie vanate cu obstinatie pentru valoarea lor de document. Asa s-a intamplat si cu interviul de ieri-seara, in care cel care fusese o speranta reformatoare pentru dizidenta anticomunista, din adormire sau din exil (pentru ca in partid nu a existat), a vorbit despre defectarea relatiilor sale cu el lider maximo comunist.

Daca s-ar scrie o istorie a relatiilor dintre intelectualitatea politica si comunism, cea care l-a implicat pe Ion Iliescu nu ar avea cum sa ramana in umbra. Probabil ca Gheorghe Gheorghiu Dej si Nicolae Ceausescu, care l-au promovat in politica si in ierarhia de partid si de stat, au vazut in tanarul inginer hidrotehnist ceea ce era cel mai vizibil, carisma si verbul, aducatoare de simpatizanti si aderenti, si mai putin formatia intelectuala si tehnocrata, ceea ce a fost o greseala, dupa cum avea sa constate cu neplacuta surprindere ultimul lider comunist.

Pentru un sef de partid muncitoresc precum Nicolae Ceausescu, care a facut din originea muncitoreasca o franghie pe care s-a catarat pana in varful piramidei comuniste, intelectualitatea a fost perceputa ca sursa de subversiune pentru puterea personala, ceea ce nu-i mai putin adevarat ca s-a si intamplat, in unele cazuri, asa cum a fost si in cel al unui articol al lui Ion Iliescu. Explicand, in articolul cu pricina, celebrul aforism al lui Francis Bacon potrivit caruia „Stiinta inseamna putere”, Iliescu a facut observatia, aparent nevinovata, ca reciproca nu este neaparat valabila, unda care se pare ca nu a ramas nedetectata de catre antenele cuplului Ceausescu (sa ne imaginam numai la ce afront il reprezenta pentru complexele „academicienei”!), in mod cert insa, judecand dupa comentariile externe pe care le-a suscitat, occidentul a reperat-o ca pe un semnal subliminal.

Dupa ce am vazut ca nu numai ca nu a jelit moartea comunismului, ci i-a aplicat lovitura fatala, prin proclamatia pe care a citit-o in Piata Revolutiei, dupa ce am remarcat ca i-a indemnat pe romani sa priveasca numai si numai inainte, spre viitor si nu spre trecut, dupa atatia ani care au trecut de atunci si dupa ce i-am citi tot ce a scris in acest timp, cateva intrebari mi s-au furisat pe nesimtite in minte si nu-mi dau pace: Cand s-a vindecat Ion Iliescu de comunism, de acea „blenoragie” politica a tineretii multor intelectuali, pentru a-l cita pe Petre Tutea, care este dovada ca a devenit un dizident, a actionat la Revolutie de pe o platforma anticomunista? Inainte de a da niste raspunsuri, asa cum le vad eu, as mai face trei observatii.

Prima, ca atunci cand Iliescu a condamnat, „pangarirea nobilelor idealuri ale comunismului”, era vorba despre niste idealuri care nu au fost si nu vor ramane niciodata numai ale comunismului, credinta in idealurile de mai bine este intotdeauna o busola care calauzeste toate popoarele si natiunile, atunci, in 1989, nu idealurile le-am ingropat, pentru ca ar fi insemnat sa alunecam pe scara istoriei, ci am pus capat unui vehicul rudimentar si unor mijloace barbare prin care s-a incercat si s-a crezut ca pot fi atinse idealuri inalte, nu idealurile nobile au fost o utopie, ci credinta ca acestea ar fi putut sau ar putea vreodata sa fie atinse  prin mijloace inumane.

A doua, ca infruntarea si schimbarea destinului este un act opus lasitatii, care trebuie recunoscut, incurajat si recompensat, pentru a deveni un bun care merita sa fie socializat. Faptul ca Ion Iliescu a ajuns la studii la Moscova si nu la Oxford a fost o chestiune de destin politic, pe care insa a incercat sa o corecteze prin distantarea de sovietism si comunism si apropierea de valorile democratiilor occidentale. Cand tendintelor kim-ir-sen-iste ale lui Ceausescu i-a opus convingerea ca modelul nord-coreean era unul umilitor pentru demnitatea umana, nu a facut-o pentru ca auzise aceasta apreciere de la un negru, fiu al presedintelui din Sierra Leone, ci de la un absolvent de Oxford, in care tanarul politician roman de atunci, cautator de noi modele si aspiratii, nu a vazut culoarea pielii, ci pe un purtator de standard al uneia dintre cele mai prestigioase universitati din lume, pentru care, nu era nicio indoiala, nutrea o adanca pretuire.

Trei, neindoielnic ca, aidoma tuturor celor care au constiinta propriei valori, Ion Iliescu avea propriul orgoliu profesional, lucru care s-a vazut atunci cand hidrotehnicianul s-a impotrivit, cu argumentele profesiei, proiectului nefezabil al canalului Dunare-Bucuresti, dar ceea ce i-a impresionat pe martorii vremii a fost ca nu a jucat interesele tarii la bursa orgoliului personal, ci a trecut interesul national inaintea celui personal, ceea ce era o dovada relativ rara de responsabilitate in acel climat ceausist, infestat de obedienta si servilism.

Ipoteza mea sau antiteza, daca vreti, la teza pretinsului bolsevism incurabil iliescian, este ca Ion Iliescu s-a desprins de comunism dupa turneul asiatic, pe care l-a efectuat alaturi de cuplul Ceausescu, in 1978, ca pasarea care, parasind cusca, chiar si aurita fiind, a aflat pretul libertatii, pe care si-a dorit-o si pentru poporul sau, astfel ca recuzarea sa politica, sub acuzatia de „intelectualism”, l-a gasit de cealalta parte a baricadei, a dizidentilor anticomunisti, iar la Revolutie a actionat de pe o asemenea platforma politica.

Exista, in acest sens, o dovada simbolica incontestabila, peste care s-a trecut cu vederea cu usurinta, ca atunci cand, ca intr-o ancheta judiciara, probele sunt chiar sub ochii tuturor, dar nimeni nu le vede sau nu le acorda semnificatia cuvenita. Care este aceasta dovada simbolica? Ei bine, este chiar gaura din steagul Revolutiei! S-a spus ca primele scandari de la Revolutie nu ar fi fost impotriva comunismului, ci a lui Ceausescu. Nimic mai fals, primele camioane sau masini descoperite, cu civili si cu militari, cu brasarde de revolutionari, care au fost vazute plecand de la Ministerul Apararii, fluturau un simbol bizar al Revolutiei, un steag tricolor cu o gaura la mijloc! Era steagul Romaniei de pe care fusese smulsa stema comunista, comunismul fusese condamnat din start, prin atacarea lui in efigie! Iar Ion Iliescu nu avea cum sa nu stie acest lucru, era acolo, evenimentele il adusesera in chiar mijlocul lor fierbinte.

O concluzie sau o sinteza? Ion Iliescu, ca si Sfantul Pavel pe drumul Damascului, a avut, cel mai probabil la inceputul ultimului deceniu comunist, care devenise apocaliptic, revelatia adevarului despre comunism si democratie, fapt confirmat, in martie 1989, si de scrisoarea pe care a trimis-o la Europa Libera, impotriva lui Ceausescu. Chiar daca adversarii politici, carora Iliescu le-a pus microfonul democratiei in mana, ii contesta, orbiti de patima si de ambitii, dizidenta anticomunista, un lucru este in afara de orice indoiala, ca in orice revolutie: unii contemporani abulici te pot judeca cu partinire, istoria, niciodata!