Despre socialistii lui Francois Hollande

14/05/2013

Aflu ca la Casa Titulescu va avea loc, pe 15 mai, un eveniment evaluativ privind tentativele si limitele guvernarii socialiste franceze. Tema este de interes pentru socialistii romani, aflati, din punct de vedere al alternantei la putere, dupa alegerile din 2012, intr-un fel de contra-oglinda cu cei francezi. Va conferentia diplomatul George Apostoiu, iar amfitrion va fi socialistul Adrian Nastase, fost ministru, prim-ministru si actual blogger, dupa cum, in binecunoscutu-i stil ironic, se autocaracterizeaza.

Guvernarii socialiste din Franta, la fel sau poate mai mult decat celei din Romania, nu i se pot cere niste rezultate spectaculoase intr-un an de zile, intr-un context european dominat economic de criza, iar politic de dreapta populara. Este adevarat, in politica franceza actuala nu intalnim coabitarea, ca in cea romaneasca, dar nu trebuie uitate responsabilitatile si presiunile care vin din angrenarea de cuplu cu germanii, impreuna cu care alcatuiesc motorul unificarii europene, dar si din politica internationala, care, pentru o mare putere, sunt incomparabile cu cele care vizeaza orice putere mijlocie sau mica.

Daca dupa alegerile europarlamentare din 2014 raporturile de putere in institutiile europene se vor schimba, asa cum este de asteptat, socialistii francezi (implicit cei romani) vor dispune de alte parghii, mult mai robuste, pentru transformarea socio-economica a UE (respectiv a Romaniei), in sensul uriaselor asteptari ale cetatenilor. Evident, abia dupa ce steagul socialistilor va flutura la catargul navei “Bruxelles” (si, personal, mi-as dori ca acelasi lucru sa se intample si la catargul navei “Cotroceni”), vom putea vorbi de o trecere efectiva de la o Europa a dreptei populare la o Europa a stangii socialiste, cu alte politici si alte asteptari.

Observati ca am spus “unificarea” europeana si nu integrare, pentru ca indiferent ce se va intampla cu UE, in urma crizei, unificarea continentala este rezultatul de aur care va dainui, inainte de toate suntem cu totii europeni, avem acelasi ADN politic, al intregului indivizibil, asa cum a fost el harazit de atotputernic sau cosmologic si, bineinteles, avem aceleasi gene culturale, religioase si civilizationale. Inlaturarea schismei impuse de Razboiul Rece si recuperarea constiintei unitatii si unicitatii europene este o lectie dureroasa invatata si razinvatata.

Franta trebuie iubita, respectata si sustinuta, este campioana absoluta a democratiei, un chivot al libertatii si drepturilor omului, care in cele mai negre vremuri a aparat Europa atat de Big Brather-ul comunist, cat si de cel capitalist. Europa fara Franta lui de Gaulle ar fi fost ca Germania Federala fara Germania de Est, ingenuncheata si pervertita, poate pe vecie (stiu ce spun si imi asum pana la centima afirmatia). Cand spui Franta, spui Franta!


Despre expulzarea tiganilor delincventi si darul lui Alaric

31/07/2010

Tambalaul demolarii taberelor de tigani si repatrierii celor care savarsesc infractiuni s-a mutat din Italia in Franta. Nu este nicio indoiala, nomadismul are cea mai proasta reputatie in randul europenilor vestici. De 1600 de ani, de cand triburile de vizigoti ale lui Alaric au cucerit Roma, acestia privesc cu suspiciune orice fenomen migrator. Mai ales daca le aduce daruri, precum regele vizigot. In anul 410, dupa mai multe asalturi esuate, Alaric a simulat o retragere, lasand la portile Romei un dar de 300 de sclavi (menit a amagi orgoliul si lacomia romanilor, dar si a le insela, in acelasi timp, vigilenta). Siretlicul a prins, pana intr-o noapte cand darul lui Alaric si-a aratat coltii, deschizand portile cetatii vizigotilor care au cucerit-o si jefuit-o crunt, timp de trei zile (fiind crutate numai templele). Nu cred ca tiganii adusi in Europa sunt un astfel de „dar”, care sa merite o respingere in masa, pentru ca multi dintre ei sunt oameni de toata isprava si cu credinta in Dumnezeu. Spre deosebire de estici insa, la occidentali (inclusiv la americani) se pare ca functioneaza mai acut un sindrom gen „Alaric”, adanc inradacinat in subconstientul colectiv, de aparare instinctuala in fata unor pericole potentiale ale imigratiei („Alaric”-ul americanilor, de exemplu, care ca natiune au o varsta mult mai mica, este unul contemporan si se numeste „WTC” sau „9/11”, fiind insa si o amenintare internationala). Ce-i drept, daca ar mai trai si astazi, Alaric ar fi cetatean roman, pentru ca el s-a nascut in Insula Peuce, denumirea antica a Deltei Dunarii, aflata intre localitatile Sfantu Gheorghe si Sulina din Romania zilelor noastre. Cum insa apele au crescut, descendentii s-au imprastiat prin alte parti ale continentului (nefiind exclus ca unii sa fi ajuns si la Murfatlar, unde s-a nascut si „Alaric” al nostru, Traian Basescu, ceea ce i-ar explica multe din apucaturile politice !). Probabil ca si Berlusconi si Sarkozy au aflat ei ceva, de-i intorc spatele lui Basescu si-i prigonesc pe tiganii romani ! Totusi, ar fi trebuit sa afle si cealalta jumatate de adevar, respectiv ca vizigotii au fost crestinati de Wulfila („Micul Lup”, care le-a tradus Biblia in limba gotica) si ca, de neam germanic fiind, au lasat corturile si s-au asezat pe la casele lor, transformandu-si numele in renume. Revenind de la durerile trecutului la cele ale prezentului, ar  trebui spuse si asumate  transant cel putin doua lucruri (impreuna cu toate consecintele care decurg din acestea), respectiv ca, pe de o parte, rezistenta la inclusiune sociala inseamna, de fapt, autoexcludere (ceea ce n-ar trebui sa linisteasca in niciun fel UE si statele europene, ci dimpotriva) si ca, pe de alta parte, intre imigratie si insecuritate se poate stabili o relatie de cauzalitate directa atunci cand prima este insotita de infractionalitate (ceea ce ar trebui sa conduca la luarea de catre autoritati a tuturor masurilor de asigurare a securitatii populatiei).


Iesirea din Babilonia

11/12/2009

Parca niciodata, ca in aceste zile fierbinti de controverse privind scrutinul prezidential, democratia romaneasca nu a semanat atat de mult cu o babilonie politica. PSD-ul contesta rezultatul alegerilor, PDL-ul ii da cu tifla, PNL-ul incearca sa mentina cursul in siajul PSD, unii liberali trag de timona spre PDL, UDMR-ul face echilibristica pentru a-si gasi un loc caldut in orice barca… Paruiala dintre lideri si dintre partide impiedica ajungerea la orice compromis sau solutie, lantul disensiunilor parand a fi nesfarsit…

In acest timp, Casandrele prevestesc tot ceea ce poate fi mai rau pentru Romania, criza politica amenintand sa adanceasca, prin efecte de antrenare, recesiunea economica si grava situatie sociala la cote fara precedent, de la destabilizarea cursului valutar si pana la demonstratii de strada. Precum o nava cu un capitan solitar pe puntea de comanda, dar lipsita de echipajul care sa-i asigure guvenarea, tara va intra in deriva, iar in cele din urma se va scufunda… Cum nimic nu-i nou sub soare, situatii de cumpana (chiar si cu „moguli” si „spionite”), s-au vazut si la case mai mari…

Franta, 1968-1969. Desi alegerile din iunie 1968 au fost un mare succes pentru gaullişti, obtinand un record în istoria parlamentarismului francez, ele nu au putut revitaliza puterea batranului leu de la Elysee. Sfarsitul politic al acestuia era aproape si avea sa vina intr-un mod neasteptat. Într-un referendum organizat la 27 aprilie 1969, presedintele Charles de Gaulle propunea unele masuri controversate vizand sistemul administrativ si parlamentar, care nu erau vazute cu ochi buni de catre opinia publica franceza. Punându-si în balanţa referendumului intreaga soarta politica, a anunţat în avans intenţia de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi „nu”. Tabăra adversarilor propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat şi Valéry Giscard d’Estaing, a obţinut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopţii, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic al generalului anunţa pierderea ultimei batalii: „Încetez să exercit funcţiile mele de preşedinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază”.

SUA, 1972-1974. „Afacerea Watergate” a fost, deopotriva, un imens scandal politic si succes mediatic, care a dus la o criza prezidentiala fara precedent, culminand cu demisia presedintelui SUA, Richard Nixon. Totul a inceput pe 17 iunie 1972, cand cinci spargatori sunt prinsi in flagrant in timpul unei spargeri, efectuate la sediul Partidului Democrat din hotelul Watergate, pentru verificarea unor dispozitive de ascultare, instalate anterior in mod ilegal. Ancheta FBI a dovedit ca intrusii erau in solda Comitetului pentru Re-Alegerea Presedintelui, firele ducand catre Casa Alba, dar, pentru a pune batista pe tambal, CIA a obstructionat-o, invocand false motive de securitate nationala. Mirosind enorma miza politica, Senatul American a declansat propria investigatie, ale carei rezultate l-au obligat pe Nixon sa-si concedieze multi colaboratori implicati in scandal. In final, descoperirea unei casete cu convorbirile din Biroul Oval dezvaluie, spre stupefactia generala, implicarea presedintelui american in punerea la cale a unui plan de sabotare si tragere pe linie moarta a anchetei care-l implica direct. Ultimii colaboratori il parasesc, iar punerea sa sub acuzare era iminenta. In aceste conditii, pe data de 8 august 1974, Nixon este obligat sa recurga la ultimul act politic, prezentandu-si demisia, intr-o adresa televizata, efectiva de la 9 august 1974, ora 12.

Romania, 2008-2009 ? Situatia politica romaneasca actuala prezinta si nu prea unele similaritati cu cele descrise. Cu primul caz, asemanarile sunt evidente in privinta tipurilor de personalitate politica si partid prezidential, aparent puternice. Cu cel de-al doilea exemplu, similaritatile par a tine mai mult de mijloacele folosite. Deosebirile vor consta, probabil, in solutii si consecinte. Cea mai mare necunoscuta tine de felul cum se va incheia criza. Cu un scor electoral atat de strans, dar cu un car de acuzatii (si probe ?) de fraudare, sansele de castigare sau pierdere a contestatiei sunt pe muchie de cutit. Toate privirile sunt atintite acum asupra CCR , asteptandu-se verdictul acestui conclav constitutional. Daca va fi respinsa contestatia PSD, ca fiind neintemeiata, atunci Mircea Geoana va trebui sa o accepte, pentru ca Presedintele legitim al Romaniei, rezultat in urma alegerilor, va fi Traian Basescu. Traiasca Presedintele ! Daca insa contestatia se va dovedi fundamentata si, pe cale de consecinta, va fi acceptata, atunci Traian Basescu va trebui sa-si recunoasca infrangerea si sa accepte victoria lui Mircea Geoana, care va fi noul Presedinte ales al romanilor. Traiasca Presedintele ! Spre deosebire de cel de la alegerea unui papa, „fumul” care va iesi pe „cosul” CCR  nu va fi nici portocaliu, nici trandafiriu, ci unul tricolor…

 

 


Ultima batalie

03/12/2009

Nu stiu daca exista sau nu o numerologie politica, dar daca ma gandesc la anii unor revolutii, precum cea franceza (1789) sau anticomunista (1989), ori la infrangerile rasunatoare ale unor politicieni precum generalul de Gaulle (1969) sau comandantul Basescu (2009, asa cum se prefigureaza in sondaje), nu pot sa nu observ ca cifra 9, de la sfarsitul anilor respectivi, pare a fi una premonitorie. Nu este un joc psihologic de influentare a cuiva, ci doar o constatare a unui om care nu poate sa nu creada in nonaleatorismul lui Einstein, care spunea ca Dumnezeu nu joaca zaruri… Exista multe alte exemple care s-ar putea adauga celor amintite, dar sa ne oprim la ultimele doua, cu atat mai mult cu cat unii adepti ai liderului cotrocenist nu ezita sa-si asemuiasca idolul cu fostul presedinte saizecist de la Palatul Elysee (1959-1969). Asa sa fie oare ?!…

Cu aproape un an inainte de infrangere, in mijlocul evenimentelor marcusiene de contestare din mai 1968, generalul si-a afirmat fara echivoc autoritatea si fermitatea: „Fiind detinatorul legitimitatii nationale si republicane, am luat in considerare (…) toate posibilitatile, fara exceptie, care imi permit sa o pastrez…’ (Fr. Richaudeau). Este adevarat, acelasi tip de mesaj combatant il auzim si la Traian Basescu, dar asemanarea se opreste aici. In rest, Dumnezeu cu mila, pentru ca damboviteanul betiv si afemeiat nu mai are nimic din aura elyseeanului. In timp ce generalul era un olimpian incoruptibil si devotat total intereselor Frantei, pe care a stiut sa o uneasca si sa-i dea maretie, marinarul s-a dovedit a fi un turbulent smecher, panglicar si afacerist, care nu si-a vazut decat de interesele personale si de grup, dezbinand tara si aducand-o in sapa de lemn. In timp ce primul se inconjura de minti luminate si capabile, fara Elene, Monici sau Golden Blitz-uri, ultimul hingherea clasa politica si mass-media, care-i stateau in cale, impartind dupa „sufletel” functii si dregatorii…

Simtindu-si sfarsitul domniei aproape, cu cateva zile inainte de referendumul din 1969 care-l va obliga sa demisioneze,  de Gaulle incearca printr-un ultim efort sa se opuna implacabilului, avertizand asupra consecintelor unei schimbari pe care nu o intelegea, dar o respecta, venind din partea poporului: „Voi, carora v-am vorbit adesea in numele Frantei, aflati ca raspunsul vostru de duminica ii va angaja destinul, deoarece in primul rand e vorba de a provoca in structura tarii noastre o schimbare considerabila…” (Fr. Richaudeau). Avand aceleasi presimtiri, dar intr-o maniera reactiva penibila, Traian Basescu incearca, si in 2009, sa mai fenteze inca o data istoria, ca in 2004, prin agitarea agresiva si disperata a unei sperietori ideologice perimate, in care nici el nu mai crede: pericolul comunismului, al intoarcerii tarii in urma cu douazeci de ani, al aruncarii Romaniei in bratele Moscovei etc., ca si cand toate aceste fantasmagorii ar fi posibile, ca si cand nimic din schimbarile care ne-au dus in NATO si UE nu s-ar fi intamplat (!).

Si intr-un caz si in celalat, istoria nu a putut si nu poate fi oprita: „… de Gaulle, ne zugraveste admirabil Richaudeau acel moment istoric, stie ca da ultima batalie: o batalie pierduta; si era incapabil de a nu lasa sa se intrevada acest lucru in vorbele sale, grabind astfel procesul infrangerii”. Aceasta descriere ne confirma inca o data ca bataliile se pierd in primul rand in plan psihologic. Aceleasi sentimente premonitorii de invins s-au cuibarit si in subconstientul lui Traian Basescu, a carui structura a apararii scartaie ingrozitor, asemanator celei de dinaintea prabusirii unui colos. Tonul, altadata cu un aplomb fara egal, a devenit, in pragul sfarsitului, unul plangaret. Si Zeii plang, nu-i asa ?!…

Inaintea ultimei batalii, cele doua tabere, in frunte cu conducatorii si staff-urile de campanie, stau fata in fata. De o parte, Mircea Geoana, leul cel tanar, avand de partea sa vitalitatea, forta, increderea, initiativa strategica, scopuri si obiective clare, bucurandu-se de o sustinere de masa. Intr-un cuvant, viitorul. De cealalta parte, Traian Basescu, un batran lup de mare, inconvoiat de slabiciune, oboseala si deznadejde, lipsit de o strategie si o perspectiva clare. Intr-un cuvant, trecutul. Oare deasupra cui va straluci soarele de la Austerlitz si asupra cui va cobori amurgul de la Waterloo ? Privind asimetria flagranta de idei, forte si sanse dintre cei doi adversari politici, raspunsul nu lasa nicio urma de indoiala asupra deznodamantului…