Trei articole de pe Contributors, ale unor autori raniti in amorurile proprii de zbarcirea epidermei de directori basescianisti de opinie, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismaneanu si Ioan Stanomir, incearca, dupa zece ani de vedetism sponsorizat, o manevra de a-si ascunde sau mitologiza semnele de imbatranire de pe fata discursului dreptist. Calea aleasa este la fel de veche, de fapt singura, reinventarea mitului urii si fobiei fata de intelectuali, prin care sa-i victimizeze si sa-i eroizeze, implicit sa se aduca pe ei, autorii, in atentia generala si sa-si creasca, astfel, actiunile la bursa opiniei publice.
Reconstruirea scarii care sa le readuca in varf cuvantul de influenta si ordine este o stratagema veche, de pe vremea falangei feseniste a lui Silviu Brucan, care-l daduse afara pe Emil Hurezeanu de la o conferinta de presa cu jurnalisti straini, pentru a nu-i incomoda incercarea de a le revinde idei neomarxiste, ale unei noi lupte de clasa. Agentii celui care isi zicea si i se zicea profesor, desi nimeni nu a stiut vreodata ce facultate a facut, nici cand i s-a cerut sa-si arate diploma, au strigat “Moarte intelectualilor!”, in 28 ianuarie 1990. Daca ar fi sa-i dam crezare lui Stelian Tanase, care-si cam da ochii peste cap cand vine vorba de puseul resentimentar-violent al opozitiei stradale, absurda provocare ar fi fost pusa la cale de nucleul provizoriu de intelectuali, ales sa rationalizeze trecerea spre alegeri libere, pluralism si democratie, ca si cand i se cam urase cu viata.
Acesti recunoscuti autori de metafore politice tari, pe care si le-au trecut mereu prin corectitudinea politica a liberei exprimari, nu au mai luat in seama o metafora a lui Nicolae Breban, “Derbedeii astia ar trebui impuscati!”, cu referire la Liiceanu si Patapievici “, pentru rolurile lor de “intelectuali ai lui Basescu”, prin care au devenit ayatollahi ideologici ai unui regim nepopular, cauzator al unei degradari generale a tarii, inclusiv a unei decaderi a culturii. Nu, de aceasta data o licentioasa figura de stil brebanian, facuta, unde altundeva decat intre confrati in filologie si literatura, nu a mai avut drept de libera trecere si exprimare, a fost luata la propriu, ca si cand celebrul scriitor si-ar fi inlocuit condeiul si cuvintele cu pistol si cu gloante de-adevaratelea.
Nimeni nu-i suspecteaza pe plasmuitorii unui fenomen social-politic, a unei fantasmagorii descrisa drept “lista cu intelectuali de impuscat”, “intelofobie” sau “dialectica urii”, de lipsa simtului ridicolului, dar se pare ca in absenta laudatorilor acesta se atenueaza sau chiar nu mai conteaza, din moment ce au ales sa faca dintr-o metafora un pretext pentru propriile promovari si pentru propriile liste de executii politice.
Ce constatam daca, citind niste titluri de un evident si un ieftin senzationalism, nu cedam impulsului de a cauta sa citim alti autori, mai cu picioarele pe pamant? O scrisoare deschisa, ca a lui Liiceanu, si un turneu de promovare, ca al lui Tismaneanu, sunt prin definitie prilejuri de autopropaganda si de criticism tintit asupra adversarilor. In cele din urma, si astfel de manifestari pot fi de inteles, daca pretul nu este unul monstruos, de falsificare flagranta a realitatii sociale. Nu este cazul amintitilor falsi elegiaci ai unei triste figuri a intelectualului, care au scos din cavernele primitivismului politic ideea luptei de clasa, intr-o aiuritoare varianta postcomunista, a unei pretinse confruntari dintre cei care ar munci si nu ar gandi si cei care ar gandi. Ideea este abracadabranta, dar nu lipsita de o miza speculativa: mitul urii si fobiei fata de intelectuali este o scara de catarare a trufiei.
http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-de-acord-sa-fiu-impu%c8%99cat/
http://www.contributors.ro/cultura/dupa-bookfest-o-radiografie-a-intelofobiei/
http://www.contributors.ro/reactie-rapida/nicolae-breban-si-dialectica-urii/
Publicat de fragmentariumpolitic 
Fragmentarium Politic 