Rostogolirea portocalei politice

27/08/2010

Toamna se apropie si, o data cu ea, si ceasul Guvernului Boc. Pentru sfarsitul Guvernului Boc ticaie, de fapt, doua ceasuri.

Unul a fost pornit de catre presedintele Traian Basescu, care, atent la mesajele din critici si la caderea din sondaje, va fi nevoit, dupa 1 septembrie, ca, in absenta „schimbarii la fata” a Guvernului, sa arunce peste bord balastul numit PDL, de gatul caruia va agata si lista neagra a crizei.

Cel de-al doilea ceasornic a fost pus in functiune de catre PSD, din momentul in care a anuntat ca va depune o noua motiune de cenzura impotriva Guvernului Boc, din a carui daramare a facut un obiectiv national.

PSD si-a declinat insa orice intentie de a intra la guvernare fara un mandat popular, lucru absolut inacceptabil pentru puterea portocalie in actuala conjunctura, pentru care alegerile anticipate ar reprezenta, ca pentru orice partid prabusit in sondaje, curata sinucidere politica.

Remanierea, daca va avea loc, va fi ultimul cartus al Guvernului Boc, dar el va fi tras in vant, deoarece incompetenta si clientelismul fac imposibila preconizata „transfigurare.”

Cum recursul la calea electorala de schimbare a Guvernului Boc este prerogativa Presedintelui (dizolvarea Parlamentului), cea mai probabila ramane cea parlamentara, evocata si de presedintele PNL, Crin Antonescu.

In ciuda dezmintirilor, unele dezvaluiri din presa privind negocierile secrete dintre PNL si PDL pe tema guvernarii si interesul marcat din ultimile declaratii ale sefului liberalilor fata de asumarea guvernarii, inclusiv cu prim-ministru, dar fara democrat-liberali, ar putea constitui elemente ale unei strategii in derulare, puse la punct de fostii actanti ai ex-Aliantei D.A.

O asemenea strategie de „rostogolire”, prin care cele doua partide de dreapta isi schimba locurile, sprijinindu-se reciproc, de pe redutele legislative si guvernamentale, ar putea bloca PSD si prezerva interesele clientelei comune (portocalii), cel putin pentru o vreme, dar nu va putea evita declinul istoric si aterizarea fortata in urmatorul act electoral…


Platesti ori crapa

12/08/2010

Criza deficitului bugetar continua sa urmareasca tot mai strans Romania si sa impinga regimul Basescu-Boc la masuri de-a dreptul inumane.

Dupa ce PSD a salvat, in extremis, reducerea cu 15% a pensiilor si ajutoarelor/indemnizatiilor sociale (pentru copii, mame, someri, persoane cu disabilitati etc.), ciuma portocalie loveste din nou, tintind, de aceasta data, introducerea cotei unice de impozit pe orice fel de venit, la adapostul motivatiei potrivit careia orice traitor intr-o tara este dator un impozit.

Noua strategie de concentrare a atacului de pe austeritate pe fiscalitate, in vederea realizarii unui debuseu salvator pentru PDL si Guvernul Boc, are insa acelasi viciu ideologic clientelar, deoarece in interiorul unei judecati globale de genul celei de motivare vor exista intotdeauna situatii particulare dintre cele mai diferite, antipodice chiar, respectiv vor fi bogati pe care cota unica nu-i va afecta nici pe departe la modul dramatic cum se va intampla cu cei saraci, aflati la limita supravietuirii.

Desi guvernantii dreptisti si clientela lor miliardara sunt incapabili sa faca distinctia intre venituri de huzur si cele minimale necesare traiului (ultima nefiind nici dispusa sa urmeze exemplul celei americane de a-si dona jumatate din averi), majoritatea romanilor stie ca singura solutie fiscala justa, repartizata echilibrat pe contribuabili, ar fi cea avansata de presedintele PSD, Victor Ponta, de impozitare diferentiata, cu exceptia veniturilor de subzistenta (pensii si salarii) sub 1000 lei.

Absolutizarea fiscalizarii, prin aplicarea cotei unice tuturor zonelor sociale, in pofida inegalitatilor economice ori a lipsei posibilitatilor de plata (saracie extrema), este la fel de absurda si de scandaloasa ca in cazul recent al fetitei de 7 ani (Portland, SUA), careia i s-a inchis standul de limonada unde vindea cu $ 0.5 paharul de racoritoare, pentru a nu deveni muritoare de foame, deoarece nu si-a platit taxa de 120 de dolari pe zi, pentru autorizatia de vanzare… Numai ca acolo cetatenii au protestat, iar autoritatile au batut in retragere si si-au cerut scuze, pe cand la noi puterea portocalie incearca sa ne explice cu cinism ca „asa e in capitalism” (un sistem al ultimilor sase ani, ai carui prizonieri am devenit si al carui stapan este banul), eventual ne indeamna sa ne luam un al doilea job… Hai, toamna, hai…


FMI ne da peste cap si piata muncii

01/08/2010

Prin cererea FMI adresata Guvernului de a „flexibiliza” legislatia pentru somaj, opiniei publice i s-a dezvaluit inca o latura a nocivitatii acordului incheiat de Fond cu Romania, denuntata de liderul PSD Victor Ponta.

Guvernul Boc a pocnit din calcaie si a purces degraba la lucru, pentru a executa modificarile solicitate, in urma carora patronii isi vor concedia mai usor salariatii, ceea ce va da inca un branci pietei muncii, si asa dezechilibrate.

Practic, ceea ce pompos a fost trambitat a fi „flexibilizare” nu va fi altceva decat o abuzare a fortei de munca, care va putea fi luata cu mai multa usurinta de guler si aruncata in strada, ceea ce va avea drept rezultat cresterea instabilitatii pietei muncii si a insecuritatii sociale.

Nu este greu de ghicit pe cine discrimineaza FMI, atunci cand pretinde introducerea unor relatii de asimetrie intre munca si capital, pentru ca prin „flexibilizarea” ceruta abuzurile privind angajarile si concedierile vor spori, potrivit unui narav injust al celui puternic, ce se vrea a fi oficializat, de a cere cat mai mult de la cel slab, dandu-i in schimb cat mai putin (sau, daca s-ar putea, chiar deloc).

Marea gaselnita FMI-ist/PDL-ista de a ne scoate din criza cu ajutorul „zilierilor”, prin efectuarea de angajari pe perioade scurte, chiar si pentru o zi, este de rasul curcilor, pentru ca va avea drept consecinta inflorirea bursei la negru a locurilor de munca.


Pedeleii ca…pudelii

29/07/2010

Financial Times incerca, daunazi, sa stimuleze o competitie intre Romania si Ungaria pe tema cine negociaza mai bine in relatia cu FMI (ceea ce n-ar fi nimic surprinzator, avand in vedere interesele comune care leaga trio-ul  format din media financiara, bancile internationale si agentiile de rating). Practic, ziarul financiar amintit sugera, prefatand revenirea misiunii FMI la Bucuresti, ca Romania ar avea un avantaj competitiv daca ar duce pana la capat masurile de austeritate (la care Ungaria a renuntat, atragandu-si din partea Fondului suspendarea finantarii). Politica FMI este insa una a biciului si a zaharelului. Biciul pentru Ungaria, care a ales o politica de tip “Che Guevara” (Viktor Orban) sau de “pugilist” (FT), prin care nu mai vrea sa faca din austeritate pentru unii muma si pentru altii ciuma, efortul fiscal urmand a fi facut nu numai de catre populatie, ci si de catre banci, prin taxarea acestora (taxa bancara aducandu-i la buget 700 milioane de euro). Zaharelul pentru “pudelul” (FT) in care oricine recunoaste a fi Romania, care se gudura pe langa FMI pentru a-si primi transele de imprumut promise si, poate, chiar pentru incheierea cu acesta a unui nou acord de imprumut, in 2011 (unii politicieni merg cu criticile si mai departe, acuzand FMI ca si-a confectionat din tot felul de minciuni, pacaleli, false prognoze etc. un soi de lesa cu care este purtat pudelul Boc). De fapt, cele doua tari nu se prea pot compara, atat ca baze de pornire (“mostenirile” lor comuniste fiind total diferite), cat si ca iesire din recesiune (ca trend si rating, una se duce in jos, cealalta in sus). De unde vin asemenea diferente, cand Dreapta e la putere si intr-o parte si in celalta, iar Fidesz-ul nu-i mai putin populist (atunci cand sustine ca austeritatea sociala si capitalismul speculativ sunt de vina pentru criza !) sau clientelist (cota unica pe profit a dus-o si mai in jos, la 10% !) decat PDL-ul ?! Cine va compara insa evolutiile economico-financiare ale celor doua tari si relatiile acestora cu FMI (http://nastase.wordpress.com/2010/07/28/romania-pe-urmele-ungariei-in-relatia-cu-fmi/) va gasi si raspunsul, care vine din diferentele de management guvernamental. Si din inca ceva foarte destept, care se cheama marketing politic.


Falsa dilema a unei crize de model (2)

21/05/2010

Marea manipulare

Alternativa austeritatii sociale este nu numai un raspuns ideologic al puterii de dreapta la criza economica si financiara, ci si unul manipulativ, printr-o anumita contextualizare si proiectie. Ca in multe astfel de cazuri, Guvernului Boc nu i-a mai ramas, in urma unor boacane nesfarsite, decat posibilitatea manipularii pentru a se mentine la putere. Desi prin discursul care a acompaniat anuntul reducerii drastice a cheltuielilor sociale se incerca acreditarea impresiei ca s-a ales raul cel mai mic pentru scoaterea tarii din criza, astazi stim, prin semnalele fara echivoc venite din mai multe medii, ca acest lucru nu se va intampla si ca sporirea fiscalitatii, apreciata la momentul respectiv drept cea mai proasta solutie, va fi inevitabila. Supralicitarea nu s-a oprit insa aici, pentru ca aflam acum cu stupoare de la guvernanti ca daca austeritatea preconizata nu va avea loc dracul va fi si mai negru: in decembrie ne paste falimentul (!). Neindoielnic, specialistii in psihologie sociala vor recunoaste cu usurinta in acest joc calculat al cererilor si motivatiilor anumite tehnici de manipulare (piciorul-in-usa, usa-in-nas etc., utilizate pe scara larga de catre negustorii necinstiti), menite a-i determina pe oameni sa accepte draconicile masuri de spoliere si sa-i convinga de cat de bine intentionat si de „eroic” este Guvernul de dreapta in lupta cu criza. In fapt, criza nu va putea fi invinsa de masuri care nu o vizeaza direct, ci doar „aspirarea” de bani din ce in ce mai multi de la populatie, pentru PDL si clientela sa politica, singurul lucru pe care „Guvernul-Aspirator-Boc” stie sa-l faca foarte bine…

Simboluri pierdute

In cei douazeci de ani care au trecut de la Revolutie, democratia a lucrat asupra romanilor, facandu-i mai imuni la manipulare, dar si mai civilizati in proteste. Categorii largi ale populatiei au iesit in strada, manifestand pasnic, sa-si ceara drepturile. La marele miting din 19 mai, impotriva masurilor guvernamentale de austeritate, au participat intre 30000 si 50000 de oameni, iar in 31 mai sindicatele au anuntat greva generala. Pe langa maturizarea democratica a comportamentului protestatar, exista insa un element nou, calitativ in aceasta ofensiva sindicala de primavara, cu multiple semnificatii simbolice, de rau augur pentru Guvernul de dreapta. Daca in dimineata zilei de 22 Decembrie 1989, muncitorii, cea mai numeroasa forta sociala a timpulului, au iesit in strada pentru a demonstra organizat si nonviolent impotriva unei Puteri instrainate de popor, aratand clar nevoia unei schimbari de la care nu mai era nicio cale de intoarcere, in conditiile de democratie dar si de criza din 2010 se intampla un eveniment relativ asemanator sub raport simbolic , dar avand un alt actor social (si chiar mai numeros): pensionarii. Atunci cand seniorii (a caror istorie traita le confera capacitatea de a compara regimuri politice si guverne, lucru deloc neglijabil in formarea opiniilor politice si intentiilor de vot) cer schimbarea Guvernului, e limpede ca acesta din urma si-a pierdut simbolurile pe care-si intemeiaza mandatul: incredera, credibilitatea si, in final, legitimitatea…


Falsa dilema a unei crize de model (1)

19/05/2010

Alternativele unui model ideologic cu o singura tinta

Stratagema Guvernului Boc de a aduce problema solutiilor anticriza pe taramul tertiului exclus este o incercare esuata de a impiedica cautarea acestora in afara „logicii” dreptei politice pedelist-udemeriste, care i-ar putea pune in pericol interesele de partid si pozitiile de guvernanta. Asa dupa cum s-a demonstrat prin planul anticriza al PSD (dar nu numai), exista si o a treia cale. Daca puterea de dreapta ar fi cunoscut ca orice obiect al gandirii logice nu poate fi simultan si adevarat si fals, nu s-ar fi autodecredibilizat jucand ping-pong cu criza (ba ca este, ba ca nu este, cand ne „grecizam”, cand nu…), iar daca ar fi stiut ca fondarea unei strategii pe baza unei minciuni (respectiv ca nu ar exista o a treia cale anticriza) va face ca la proba contrarie tot esafodajul de diversiuni al strategiei in cauza sa se prabuseasca, nu ar fi riscat sa cada intr-o asemenea capcana. Guvernantii se dovedesc insa incapabili sa depaseasca anumite limite doctrinare si ideologice, pentru ca atat cresterea fiscalitatii cat si reducerea cheltuielilor publice, prezentate in termenii unei false alternative, se inscriu in clasicul model de dreapta, intensiv exersat in Romania in ultimii cinci ani, de adancire agresiva a polarizarii sociale (de tip asimetroid, sub raport economic si financiar), prin prezervarea intereselor unei minoritati extrem de reduse si sacrificarea celor ale majoritatii covarsitoare a populatiei.

Gandirea unica si efectele ei dezastruoase

Alternativele de soc si groaza ale bocpocalypsei sunt nu numai excesive social, prin aruncarea dincolo de limitele subzistentei a milioane de oameni, dar si inoperante economic, neoferind niciun fel de garantii pentru iesirea din recesiune, ci dimpotriva, asa dupa cum arata numeroase analize, statistici si experiente istorice. Pretentiile puterii de dreapta de monopol al adevarului privind managementul crizei si respingerea oricaror propuneri si solutii venind din afara sa (de la partide, sindicate, patronate etc.) isi au izvorul in acelasi sindrom al gandirii unice, care in anii totalitarismului comunist a provocat cunoscutul colaps societal,  ale carui sechele ne urmaresc si astazi. Gandirea unica nu s-a impacat si nu se va impaca niciodata cu democratia.

Absurditatea „solidaritatii” post-factum

In pofida unor semnale contrare venind din spatiul politic si social, contractarea de catre Guvernul Boc a uriasului imprumut de la FMI nu s-a dovedit in niciun fel a fi „ancora de stabilitate” sau „colacul de salvare” pe care le-a clamat atat de mult propagandistic. Dimpotriva, acest fapt a declansat spirala unei indatorari crescande si impovaratoare, aruncand Romania intr-un cerc vicios, din care experiente similare (precum cele ale Argentinei si Rusiei, dar nu numai) au aratat ca se poate iesi prin ruinare economica si cu un cost social exorbitant (dar si un pret politic deloc de neglijat – au fost demisi presedinti, au cazut guverne), cazuri la care ar fi trebuit sa se ia aminte (ceea ce nu s-a intamplat insa pentru ca factura electorala trebuia platita). A veni, acum, dupa ce raul inrobirii financiare s-a produs, sa ceri „solidaritate” cu erorile si abuzurile guvernamentale este cel putin o bizarerie politica. Solidaritatea ar fi fost de inteles daca greseala strategica a indatorarii masive la bancile internationale nu ar fi avut loc, pentru ca romanii ar fi acceptat austeritatea pentru a nu-si cautiona viitorul. Pe cand asa, aplicandu-se principiul de dreapta „unii cu foloasele, altii cu ponoasele”, am devenit o tara datoare vanduta, cu o populatie supusa unui genocid social, Guvernul Boc condamnand generatiile viitoare la saracie si inapoiere economica, prin deturnarea resurselor nationale de la progresul Romaniei catre plata imprumuturilor externe si a dobanzilor aferente (inclusiv a unor dobanzi la dobanda). 

Atac la statul social

Statul are o determinare si un rol regulator esentialmente sociale, in afara carora ar reprezenta o absurditate (sa ne imaginam, fie si numai o clipa, la ce ar insemna, pentru echilibrul functional al societatii, un stat „privat”, de exemplu, sau unul „a-social” ori chiar „anti-social”). Din acest punct de vedere, orice stat ar trebui sa fie social, aceasta fiind o legitate sociala. De fapt, statul ar trebui sa exprime puterea sociala, iar nu una politica, dar cum acest ultim lucru se intampla se datoreaza dreptei politice, care urmareste minimalizarea sau chiar anihilarea statului social, pentru ca acesta reprezinta, in numele majoritatii membrilor societatii, o stavila in calea ultraliberalismului economic si adjudecarii intreagii avutii a natiunilor ( raportata la bunurile de consum si la munca ce le produce, Adam Smith, 1776) in favoarea unei minoritati restranse dupa principiul „invingatorul ia totul”. Tocmai acestei legi de jungla economica, a celui mai tare, statul social ii opune dreptul la egalitatea de sanse, la demnitate si viata decenta pentru toti cetatenii sai, prin politici redistributive, raspunderea sociala a corporatiilor si alte constrangeri sociale si ecologice (de observat ca pentru contracararea acestui rol incomod al statului social pentru dreapta politica, aceasta il atribuie exclusiv stangii, ceea ce este o diversiune, respectiv o incercare de relativizare, prin politizare, a unei legitati sociale). Capitalismul nu ar trebui in niciun caz identificat cu dreapta neoliberala sau ultraliberala (care nu este decat una din multiplele sale variante, din pacate cea extrema). Capitalismul nu este perfect, dar o alta forma mai buna de organizare social-politica si economica nu se cunoaste. De aceea, extensia capitalismului, inteles ca imbinare dintre economia sociala de piata, democratia sociala si statul de drept, va continua, luand locul celui neoliberal, care a esuat. Capitalismul de tip american nu mai este bun nici macar pentru America, devastata de tsunami-ul provocat de ultraliberalismul capitalului speculativ financiar si camataresc. Socialmente vorbind, modelul economic si financiar al dreptei neoliberale este unul extrem (prin ruperea echilibrelor dintre social si economic, dintre munca si capital, dintre dezvoltarea economica si  finalitatile ei sociale firesti) si discriminatoriu (prin de-socializarea rezultatelor muncii sociale si insusirea de grup a acestora), caracteristici care-l distanteaza, totodata, de fundamentele capitalismului democratic. Demantelarea mecanismului economic responsabil de provocarea unor efecte catastrofale, precum cele ale actualei crize mondiale, ar trebui sa constituie o tema de analiza profunda, cat si de reflectie privind masura in care neoliberalismul se situeaza pe pozitiile unui extremism de dreapta. Cat priveste politicile de autoritarism, stat clientelar si de austeritate sociala extrema ale puterii portocalii, din ultimii cinci ani (cu varful actual, inregistrat de Guvernul Boc), credem ca acestea sunt un ecou intarziat (si, pe cale de consecinta, prelungit) al neoliberalismului occidental.