O bifare cat o amanare

21/03/2015

Nu am vrut ca titlul sa sune ca o rima, dar nu am gasit alte cuvinte mai expresive despre reuniunea Consiliului National al PSD. Parerea mea este ca s-a bifat o activitate si ca marile probleme, pe care le vedem in oglinzile parlamentului, guvernului si opiniei publice, au fost amanate pentru toamna, la Congres.

Poate ca si absentele unor grei consacrati ai social-democratiei au facut ca manifestarea sa fie ca de grupa mica. In orice caz, o analiza cauzala care sa duca numai catre opozitie si dizidenta nu va determina acea ardere interna care sa faca posibila o renastere Phoenix. Motivul e simplu, va lipsi cenusa din care sa renasca.

De acord, din cauza unui esec nu trebuie sa ne ghilotinam conducatorul sau sa ne jelim, dar cum educam responsabilitatea, despre care, cand e vorba despre greselile altora, spunem ca cine greseste, plateste? Daca de vina este vrajitorul PDL Catalin Predoiu, care zboara calare pe codul penal ca pe o coada de matura pe deasupra pesedistilor, cum de corifeii PSD nu gasesc niciun descantec? Greva de semnatura, pe care a invocat-o cineva,  i-ar putea apara pe edili, dar nu si pe cetateni, ale caror probleme trebuie rezolvate, totusi.

Oare Geoana chiar a fost partea esentiala in PSD, de nu se mai poate echilibra leadershipul dupa plecarea lui? Pai daca este un asa spargator de crize, nu ar trebui chemat inapoi? Ce se va intampla daca va face miracole cu PSR si va fi urmat si de altii? Nu este cunoscuta lectia ca pe oameni ii intereseaza miracolele, nu cine le face?

Apoi, gaselnita ca alegerile prezidentiale au fost pierdute din cauza etichetelor de “comunism” si “sovietism” este de-a dreptul rizibila. Nu numai ca regimurile totalitare comuniste sunt de mult oale si ulcele, dar nici macar cei care le agita ca pe o sperietoare nu cred in ceea ce spun sau nu stiu cum au aratat. Poate ar trebui trimisi la manualul de istorie sau la muzeu. Ori la ideologia si propaganda dreptei, pentru a le intelege functionarea si neostenirea, ca o maimuta a mintii si a cuvantului.

De fapt, ca sa nu nu ascundem dupa deget, acelasi Dragnea a sustinut un mic recital de razboi rece, pentru care l-ar pupa orice uliu de dreapta, occidental. Cum, dintotdeauna, consiliul a fost un for ideologic, am avut dovada, ieri, ca acesta a incaput pe mainile unor habarnisti in ale ideologiei. Noroc ca au fost si oameni lucizi, care au mai pus lucrurile la locul lor, in privinta a ceea ce inseamna stanga, de la impozitul progresiv si codul muncii pana la protectia sociala.

Apoi a mai fost o chestiune, la care si un hipercritic s-ar fi dezumflat. Pe scena era doar tribuna pentru vorbitori, in timp ce conducerea PSD, care ar fi trebuit sa se afle intr-un prezidiu, s-a aflat in sala, facand corp comun cu masa participantilor. Pe cine sa critici, cand diviziunea dintre conducatori si condusi s-a topit intr-o formula de organizare care a facut ca democratia sa dea pe dinafara, ca un aluat bine crescut?

Au fost si critici, ca doar critica este o fiara mereu la panda, mereu sa atace. Dar nu stiu cum s-a intamplat ca urechile, probabil foarte sensibile, ale fostului sef de campanie prezidentiala, Liviu Dragnea, nu s-au aflat in sala exact in momentele peroratiilor critice.

Ideologie? Care ideologie? S-ar putea ca formula 4 in 10 sa dea rezultate, daca premisele actuale de majoritate si de guvernare se vor mentine pana la alegerile din 2016. Insa tare ma tem ca rascroirea ideologica si departamentala s-a facut pe o variabila extrem de instabila si, in consecinta, pe o secventa foarte scurta. Daca premisele se vor schimba, va fi nevoie de reproiectare. Domeniile departamentelor vor trebui sa le urmareasca foarte tintit pe cele guvernamentale, pentru a oferi expertiza de opozitie sau de alternativa.


Spargerea unei ideologii: Ce ar scrie partidele de la guvernare si cele din opozitie pe cioburile lui Clistene?

18/03/2015

Stimate Z., va apreciez determinarea si discursul de tip argument, ceea ce ma motiveaza sa revin asupra unui subiect pe care imi propusesem sa-l suspend, in aceasta saptamana. Am sa va dezamagesc daca veti astepta niste raspunsuri in termeni dihotomici. Chiar daca le-as avea, nu as risca sa intru in capcana-cliseu a raspunsurilor cu da si nu, cel mai usor demolabile de catre adversar, una dintre lectiile de la maestrii politicii care mi-a ramas bine intiparita in memorie. Desi aceasta recunoastere nu-mi serveste, acum, o fac cu un scop nu neaparat didactic, o deformatie care mi-a ramas, din pacate sau din fericire, ci cu unul politic, pentru companionii politici. Faptul ca am opinii diferite nu inseamna ca am sentimente sau interese diferite. Uneori, trebuie sa jucam si rolul diavolului, daca vrem sa testam argumente si sa tragem cele mai bune concluzii. Este o a doua idée la care tin, care ar trebui larg cunoscuta si practicata.

In fond, ce reprezinta schimbul nostru contradictoriu de mesaje daca nu un joc de brainstorming sau poate unul de tip think tank, prin care contribuim la oferta de alternative pentru decizie? Totusi, pot sa va asigur ca nimeni nu detine raspunsurile absolute la crizele de partid si de guvernare cu care se confrunta PSD, care sa justifice respingerea, suspendarea sau intarzierea dezbaterilor cu activul si cu masa aderentilor. In dezbaterea democratica se afla toate raspunsurile, prin urmare, sa nu canonizam liderul, ci democratia.

In democratia greaca antica, prin reforma lui Clistene orice cetatean avea dreptul sa inscrie pe un ciob numele celui pe care il considera un pericol institutional, iar daca denuntul intrunea 3000 de voturi, cel banuit ca potential tiran era exilat pe 10 ani. Al cui nume credeti ca l-ar scrie pe cioburile lui Clistene partidele din opozitie si, aproape incredibil, cele de la guvernare? Cine este vinovat de asteptarea, pentru ca si asteptarea se construieste sau se contracareaza, ca guvernul Ponta sta sa pice? Portarul din Victoria sau din Kiseleff? Cum de este admisibil sau unde este eroarea care face posibila abandonarea, nesanctionabila, de catre parlamentari a angajamentului electoral si bulucirea spre cantecele de sirena ale Alinei Gorghiu? Sau, altfel spus, ce i-ar face sa fuga de Victor Ponta? Este sau se profileaza sau nu o criza de partid, de coalitie si de guvern? Ori, mai suav, se poate vorbi mai degraba de greseli decat de criza?Sau, mai disculpant, de manipularea perceptiei de criza? Vom vedea care din aceste nuante se va impune.

Nu-i pot da lui Victor Ponta o alta varsta decat cea pe care o are, cu siguranta ca evolueaza dinspre conducerea pe baza de ordine guturale spre cea prin consultare si dezbatere, e o chestiune care tine de experienta si rabdare, care vin cu timpul. Altfel, ar fi stiut sa faca diferenta intre ideologie si politica, intre identitatea pe care o da prima si compromisul care il realizeaza a doua, intre ceea ce este permanent si ceea ce este conjunctural. Mai clar, nimeni nu-i reproseaza premierului concesiile de guvernare facute dreptei, tin de arta compromisului, cum mai este definita politica. Dar concesiile de ideologie nu se fac, ideologiile exprima identitate si interese. Nu trebuie cedate, culmea!, programatic, prin savantlacul de import al centrismului, ci trebuie aparate si promovate, programatic.

Cu ideologiile nu se fac compromisuri, asa cum nu se fac cu coruptia, identitatea ideologica se confunda cu insasi existenta unui partid. Cu atat mai mult cu cat ideologiile sunt supuse unui atac neintrerupt, venit de la dreapta, a se vedea “Sfarsitul ideologiilor” (Daniel Bell), care este o alta ideologie. Doar lideri tineri ii mai pot cadea victima, cand, in cazuri in care rup sau antagonizeaza legaturile dintre generatii, pot sparge ideologiile propriilor partide. Deci nu varsta, ci stilul poate fi un impediment. Concesiile ideologice sunt avantaje acordate adversarilor, de neconceput in orice competitie. Cine nu discerne pericolul, ar putea replica: “Ce este rau in ducerea stangii spre centru si spre dreapta, nu este un castig, o modernizare si o europenizare?” Istoria, cel putin a ultimilor cinci sute de ani, de capitalism, a aratat limpede ca este o pierdere si o manipulare. Difuzia liniilor dintre cele doua spectre si atragerea stangii in sistemul de gandire si de valori al dreptei duc la confuzie, la atenuarea, pana la disparitie, a identitatii, a reprezentarii politice a intereselor si a potentialului de lupta al electoratului de stanga. O asemenea abulie slujeste status quo-ul inegalitatilor sociale, adancirii prapastiei dintre saraci si bogati.

Oricat ar fi de suparator, analizele factuale arata acelasi lucru, o criza de conducere si de ideologie. Spargerea ideologiei a devenit un fapt implinit, traseismul combinativ pentru o majoritate neelectorala este pe cale sa se intample, urmaririle penale, arestarile si condamnarile s-au prins ca o molima de corpul partidului si al guvernului. Sunt acestea evenimente create? Nu vad niciun partid alb ca zapada sau negru ca abanosul, desi suntem impinsi sa credem o asemenea partitie. Vad, in schimb, asmutirea licuriceasca a “intetirii ritmului” luptei anticoruptie, ca la o lupta de caini sau de cocosi, vad cum si dupa ce nu mai este in functie cel care a zidarit sistemul, in deceniul guvernoratului, il pretinde ca pe o proprietate, amintindu-ne de regimurile unipersonale despre care Euripide spunea: “Un singur om guverneaza, proprietarul legii.”

Utila, prin invataminte, ar fi si o analiza contrafactuala. Ce s-ar fi intamplat daca Ponta nu ar fi semnat pactul de coabitare cu Basescu? Parerea mea este ca ciudata intelegere a conservat regimul Basescu, dar cred ca si reciproca este la fel de valabila, pactul a fost un fel de carja pentru ambele puteri. Insa fara stabilitatea politica care a urmat nu ar fi fost posibile reparatiile de dupa taierile de salarii si pensii, prin care electoratul a castigat. Pentru acest castig social-democrat, cred ca istoria va retine pactul de coabitare ca o reusita tactica a micului Titulescu. A existat si un revers, in opinia mea, ca in zicala una calda, una rece. Foarte probabil ca tot de la pactul de coabitare sa se fi tras si soarta USL, un cost politic pentru Ponta, pe care Basescu l-a folosit cu abilitate in avantajul dreptei, prin saltul de la fragmentare la fuzionare, care a dus la noul PNL.

Un fapt cu adevarat nefavorabil pentru Victor Ponta mi se pare a fi fost candidarea la presedintie. Daca ar fi jucat si dupa destramarea USL rolul “un presedinte de dreapta, un premier de stanga”, din contractul social-liberal, Ponta ar fi iesit din atentie sau ar fi avut un alt scor de imagine, iar Crin Antonescu si PNL ar fi intrat sub incidenta unui alt tip de presiuni. Desi a balbait-o destul cu nominalizarea, Ponta nu a reusit pana la urma sa faca fata cererilor baronilor din propriul partid de a candida, care-si vedeau asigurati sacii in caruta pentru mult timp cu un presedinte socialist. Apare foarte clar ca analiza crizei din PSD va reprezenta baza de la care va porni reforma anuntata. Daca va fi superficiala, obiectivele vor fi la fel, iar reforma, discutabila. Gradul de profunzime cu care va patrunde bisturiul criticii in analiza leadershipului PSD va determina gradul de reforma interna, dar si capacitatea de strangere a randurilor pentru bataliile electorale din 2016.

Ca analiza prospectiva (ce ar trebui facut?), as spune ca ar trebui schimbata perceptia despre puterea monocolora, nu va fi un cap de tara daca dreapta va avea si guvernul. Ar fi chiar rezonabil ca presedintele liberal Klaus Iohannis sa aiba un guvern PNL, pentru a-si putea indeplini planul cu care a castigat alegerile din noiembrie. Inainte de a protesta, sa ne gandim ca sistemul american, in care presedintele este si seful guvernului, este exact un sistem de putere executiva monocolora, care face din SUA, de decenii, cea mai democratica tara din lume. Numai la noi functioneaza fantasmagoria despre „puterea totala”. Esenta democratiei este libertatea, iar libertatea inseamna a fi pe rand la guvernare si in opozitie sau „supus si guvernant”, cum spunea Aristotel. Daca va urma ca dreapta sa fie si la guvernare, va veni si randul stangii ca sa detina ambele parghii ale puterii executive. In acest mod, toata lumea va fi multumita.


Mai este PSD de stanga?

14/03/2015

S-ar putea crede, la prima vedere, ca intrebarea este lipsita de fundament. Daca facem insa un tur de memorie, ne vom reaminti ca primul care ne-a suscitat indoiala a fost chiar presedintele PSD, Victor Ponta. Dupa ce pe afara a umblat pe unde a umblat si a vorbit cu cine a vorbit, a chitit ca cea mai progresista politica pe care ar putea-o duce ca sef de partid ar fi deplasarea PSD spre centru si, implicit, apropierea de dreapta. De fapt, au fost chiar si asumari explicite ale iesirii din zona statutara, de esichier. Nu de putine ori, Victor Ponta s-a laudat ca este presedinte al unui partid de stanga si premier al unui guvern care a luat masuri de dreapta. Daca vom confrunta “centrismul” de partid, operationalizat de catre Ponta, cu statutul partidului, unde se statueaza ca “PSD este un partid de stanga” (art. 8, alin. 1), contradictia este flagranta. De aici, consecinta, cel putin formala, ar fi una din doua, ori “centrismul” l-a pus pe Ponta in afara PSD, ori PSD a fost scos in afara stangii.

In al doilea rand, procesul de construire a Partidului Social Romanesc, ca partid de stanga, lansat de catre Mircea Geoana, ca raspuns la fenomenele de “deviatie” si de “abandonare” ale PSD, sensibilizeaza, o data in plus, ca social-democratii au contractat o problema ideologica si doctrinara, sub sefia la Victor Ponta, inceputa in 2010 si reinnoita in 2013. Rivalitatea dintre cei doi lideri social-democrati este binecunoscuta, insa pe mana oricui am merge cu evaluarile un lucru este cert, translatia PSD spre centru si dreapta nu este inventata de catre Geoana, ci a fost afirmata si implementata, in mod autocrat, cuvantul nu trebuie sa ne sperie, dar asta este realitatea, de catre Ponta, in afara Statutului si a Congresului. Ideea nu este de a-l pune pe Ponta cu spatele la zid, ci de a constientiza ca exista multa frustrare si multa nemultumire in PSD si fata de guvernarea PSD, pentru care va trebui sa existe o decontare. Nu ar fi normal ca decontarea sa se realizeze pe seama partidului, acest lucru va trebui sa-l inteleaga si linia necritica, pontista.

Pe de alta parte, pentru PSD ar putea fi o pierdere de influenta si de initiativa de valoare strategica, comparabila cu cea a PDL din 2012, daca nu va avea in partid o motiune de cenzura si o va lasa spre consumul parlamentarilor traseisti si de opozitie. Nu ar trebui neglijata tactica de a-i lasa pe liberali fara diatribe si obiectul muncii, in schimbul unei pozitii retrase, care-i va expune mai mult decat orice in campania din 2016. Nu-mi amintesc ca dreapta sa fi plecat de la guvernare altfel decat printr-o motiune parlamentara. Contrar celor care cred ca a tine cu dintii de guvernare nu ar avea alternativa mai buna, sunt situatii in care o cedare nu inseamna infrangere, ci o tactica de a-l mentine sau a-l aduce pe adversar in planurile tale strategice, in care recuperarea si intoarcerea vor fi decisive.

In al treilea rand, canibalismul politic dezlantuit impotriva PSD, cu instrumente de extinctie juridica, pune in pericol insasi existenta fizica a acestui partid, ca partid de stanga. Cand la orice post de televiziune sau in orice ziar vezi sau citesti ca lideri PSD sunt incatusati, tarati in procese sau aruncati in inchisoare pentru fapte de coruptie, nu poti concluziona altfel decat ca acest partid face obiectul unei campanii tintite, in care posibilitatea ca politica si justitia sa-si fi dat mana, pe la spate ori pe sub masa, nu pare fantezista. Nu contest profesionalismul DNA, dar nu uit a cui investitie este si ce cheita o intoarce. Nici ce hram poarta Kovesi si prin ce mecanisme de sinergie basist-pontiste a devenit infailibila si de neinlocuit. Foarte bine, nu voi risca sa devin politically incorrect prin a cere oprirea bandei rulante a dosarelor penale sau a cererilor de incuviintare parlamentara a arestarilor, Vanghelie, Sova, Valcov si cati or mai urma sa raspunda daca au incalcat legea. Dar nu pot renunta la reflectie. Intr-o prezumptie de vinovatie de ultima ora, un lider liberal ipotetizeaza ca veniturile premierului ar fi crescut vertiginos, ca urmare a unei relatii cu firma lui Dan Sova. Nu cumva, contraipotizez, acest spectacol public, pentru ca deocamdata nimic nu a fost probat ci doar prezumat, este un levier politic pentru rasturnarea Guvernului?

Daca privim si la deschiderea unui al doilea front, al revolutiei si al mineriadei, tintele ne apar ca fiind de mare adancime si anvergura, vizand chiar ansamblul stangii. De ce, in cei zece ani de mana forte ai presedintelui Traian Basescu, dreapta nu a catadicsit macar sa incerce, daca nu sa si reuseasca, sa faca lumina in cele doua dosare? Ar fi fost suficient ca fostul sef al statului sa pocneasca din degete, ca ICCJ-ul, impanat cu destule robe portocalii, sa se si repeada sa traga in teapa. Parerea mea, trecand peste restrictiile de 30-50 de ani, uneori si mai mult, pe care cutumele le invoca in deschiderea dosarelor unor astfel de evenimente, este ca firele ar fi dus la deconspirarea legaturilor securistice ale basescianismului si la unii dintre sustinatorii sai externi. Daca dreapta o face astazi, nu este pentru ca o intereseaza trecutul, ci viitorul. Citim acest scop printre randuri si in postarea facebook a lui Basescu, prin care reintra in cadru pentru a ridica mingii la plasa, in care zice: „Dupa decizia ICCJ de redeschidere a dosarului 13-15 iunie ’90 o armata de propagandisti s-a repezit pe televiziuni, radiouri si in mediul virtual sa acuze ca eu am blocat si dosarul revolutiei si dosarul mineriadei din 13-15 iunie.” A cui ar putea fi “armata de propagandisti”, daca nu a PDL sub acoperirea PNL, care prin calarirea “antibasismului” spera sa faca jonctiunea cu planurile lui Iohannis si sa ajunga mai repede la guvernare?

Partidele nu sunt nici mai bune nici mai rele decat clasa politica, pe care nu as amesteca-o cu poporul, pentru ca nu suntem un popor de hoti, ci cu sistemul politic. Cand oricine care ajunge intr-o pozitie de putere devine corupt, nu mai exista nicio indoiala, sistemul de putere este coruptibil, corupt si corupator. Plecand de la o asemenea stare, nu pot face nicio anticipatie si nici nu imi fac iluzii, istoria se va repeta cu oricine va ajunge la butoanele puterilor de modelare, regimurile nu sunt decat variatiuni pe acelasi sistem. Nu pot fi decat de acord cu ideea echivalentei intre sistemele mafiote de semnalizare de criza ale stangii si ale dreptei, intre sibilinicul “Victore, Victore” al Oanei Mizil si degetul la nara al Elenei Udrea. Solutia, dupa parerea mea, nu este resetarea, ci schimbarea softului.

Am urmarit, in ultimele zile, cateva dintre efectele constructiei de stanga, anuntate de catre Mircea Geoana, ca raspuns ultracritic la centrismul presedintelui PSD, Victor Ponta. In reactiile de leadership vad o anumita defensiva, o lasare mai moale cu centrismul, semn ca cel putin sistemul emotional a fost atins. Cu incercarea de a ne aburi cu ceea ce nu este, nasul presedintelui executiv al social-democratilor a concurat cu succes nasul lui Pinochio: „Astăzi PSD este un partid de stânga și PSD, în opinia mea, trebuie să rămână un partid de stânga, o stângă modernă, europeană”, a dat-o la intors Liviu Dragnea. „Vom decide deschiderea partidului, flexibilizarea deciziilor, modernizarea partidului”, a mai supralicitatat fara sa clipeasca ideologul de ocazie, in fapt o gafa, prin recunoasterea involuntara ca lucrurile au stat invers in PSD, sub bagheta Ponta-Dragnea. Am salutat lansarea, ieri, a Fundatiei Stanga Democratica, nu insa si alegatia, din nou minimalizatoare ideologic, ca stanga politica nu s-ar reduce la partide. O fundatie sau o organizatie neguvernamentala ilumineaza, raspandeste valori ale societatii civile, dar nu este un partid, nu promoveaza o ideologie sau interese, care sa se fixeze in angajamente, in responsabilitati si in decizii politice, nu se bate in parlament, in alegeri, nu guverneaza. Centrismul este gol de ideologie, seamana cu o fundatie, motiv pentru care ma intreb, oripilat, in asa ceva se vrea a fi transformat PSD?


Ideologia unor interese de lux: “Statul de drept”

23/12/2013

In ciuda relativei sale circulatii, pe care as numi-o de conjunctura, ca emanatie a vremurile de criza si reforma pe care le traim, am serioase indoieli in ceea ce priveste longevitatea constructului de “stat de drept”. Sunt chiar surprins ca teoreticienii domeniului, opinia publica sau mass media nu observa utilitatea restransa si asimetrica a ideologiei “statului de drept”. Restransa, pentru ca este invocata de catre varfuri (de aici si titlul), ca o mantra de sugestionare a bazei, niciodata invers, intr-un sistem international caduc si imoral, organizat ca intr-o schema piramidala de castig. Asimetrica, prin aplicarea unor relatii de decalaj, de tip metropole-colonii, bogati-saraci etc.

Nu as vrea sa se inteleaga ca resping, ab initio, orice creditare a conceptului de stat de drept. Cand dreptul se coreleaza cu democratia si suveranitatea, cu alte cuvinte daca se afirma ca vointa populara si se bucura de independenta, statul de drept are o acoperire reala, completa si corecta. Utilizat insa singur, “statul de drept” este vulnerabil, susceptibil de iesirea de sub controlul social si aservirea unor interese straine. Cea mai compromitatoare limita a conceptului de “stat de drept” este ca nu ne spune absolut nimic despre regimul politic. Orice constructie statala este o creatie de drept, motiv pentru care statul se confunda adesea cu dreptul, pentru ca numai primul are capacitatea de a-l aplica si garanta, prin functiile sale, pe cel de-al doilea. Nu intamplator teoria generala a statului se impleteste cu cea a dreptului.

Si regimurile nedemocratice se construiesc tot prin lege, a carei sursa este insa o vointa unipersonala sau a partidului unic. Tarile est-europene au trait dureros aceasta drama, decenii la rand, a confundarii dictatului cu legea si a limitarii suveranitatii de catre internationalism. Daca in epoca post-moderna s-ar ridica un monument al revolutiei de restabilire a legaturilor vointei populare cu statul si dreptul, fara indoiala ca l-ar merita popoarele din Est. Post-revolutiile, care, ca arderi succesive de limite, au depasit post-comunismul si sunt pe cale de a avansa la post-capitalism, au adus o intelegere superioara a progresului politic, economic si social de sinteza, tot asa cum sinteza se nastea, in dialectica hegeliana, dintr-o teza si o antiteza.

Cred ca un adevar precum cel al lui Hodorkovski, fost magnat al petrolului si fost detinut politic rus, care, in primele zile de libertate, dar si de exil, declara, ca o recunoastere amara, ca “Businessul care nu acceptă responsabilitatea socială nu are niciun drept la existenţă”, nu putea veni decat din Est. Numai de pe un munte de luciditate ca cel est-european, nascut din cutremure revolutionare si discontinuitati politice, care au rupt panza de paianjen a unor interese oculte sau autonome, in raport cu vointa popoarelor pe care le parazitau, se pot obtine o retrospectiva si o perspectiva cinstite, fara trucarea si manipularea care exista in sistemele social-politice anchilozate, unele de sute de ani. Acesta este si motivul pentru care celebra expresie “Parisul merita o liturghie”, a nu mai putin celebrului rege al Frantei, Henric al IV-lea (1589-1610), ar merita o parafrazare anti-incremenire, in secolul XXI: Vestul merita o revolutie!

Exemplele prin care interesele desfiinteaza valorile sau leadershipul se rupe de popor sunt numeroase, dar cred ca doua, din cele mai recente, semnalate de media, sunt suficiente. Primul, o americanca a fost concediata pentru o gluma, apreciata ca “rasista”, postata pe Twitter. „Merg în Africa. Sper să nu mă îmbolnăvesc de HIV. Glumesc. Sunt de rasă albă!”. Efectul de intimidare si discriminare rasiala, prin retragerea dreptului la munca, din partea unui regim care ar fi trebuit sa i-l garanteze, in virtutea drepturilor civile si a competentelor prin care si-a castigat angajarea, este unul explicit. Desigur, ar putea fi vorba de o provocare, ceea ce ar fi cu atat mai rau, pentru ca ar confirma o strategie de obtinere a unor efecte tintite. Al doilea, de “reforma a imigratiei”, al carei efect, de deschidere a teritoriului, cetateniei, pietei muncii si bugetului pentru 11 milioane de imigranti ilegali, echivaleaza cu legalizarea unei stramutari masive de populatie, care va pune presiuni rasiale de nedescris pe populatia indigena, pe contribuabili si pe resurse (facand, intre altele, Obama Care o propaganda sau o fictiune!). Geopoliticienii ar incadra astfel de tendinte si fenomene in geopolitca raselor, pe care numai un Congres National American le-ar putea controla, dupa modelul celui African. Altfel, ar fi posibila o drama civilizationala, de tipul celei a pieilor rosii. Culoarea pielii nu este un motiv de rusine sau inferioritate, ci un semn de la Dumnezeu, pe care, cu mare dreptate si intelepciune, l-a dat oamenilor, in momentul Creatiei, pentru a nu se incurca pamanturile si rasele.

Nu mai putin adevarat ar fi ca si Estul ar merita o a doua revolutie, datorita aparitiei unor noi substituti ai vointei popoarelor, cum ar fi vointele corporatiste si supranationale, care sacrifica democratia si suveranitatea. Nu avem de ce sa ne temem de schimbarile pe cale pasnica, prin mijloace electorale, legislative sau de integrare economica, daca nu ne afecteaza modul natural de a fi, trai si iubi sau nu ne pun in pericol familia, educatia, cultura, sanatatea, conservate in credinte, obiceiuri, traditii, care ne dau firea etnogenetica si legea pamantului. Intr-o lume saracita de criza si austeritate, avem insa toate motivele sa respingem o ideologie a unor interese de lux, care se vrea un substitut la statul democrat si suveran. Pretentia de a impune drept criteriu de diferentiere „democratica” un concept golit de democratie, cum este „statul de drept”, este o absurditate!

http://nastase.wordpress.com/2013/12/22/statul-de-drept/


Ideologie si pragmatism

15/11/2013

Dupa doua decenii si jumatate de exersare in orb, unele intrebari sau observatii privind functionarea democratiei capitaliste sunt inevitabile. Riscul tacerii este incomparabil mai mare decat cel de a le face cunoscute. Mai ales ca unii ne-au pus pe pista gresita de a-l cauta pe demon in istorie, nu in prezent. Dar, daca am da la o parte detaliile actualitatii in care s-ar putea ascunde, n-ar trebui sa fim uluiti daca l-am descoperi unde ne-am astepta mai putin, in locul demosului. Regimul capitalist prea seamana cu ceea ce as numi demon-cratie.

Oare multipartidismul s-a imbolnavit? Si daca da, cum poate fi vindecat? Din analiza succesiunii ciclurilor electorale se poate remarca o schimbare nesanatoasa in profilurile partidelor politice. Anormalitatea consta in faptul ca interesele publice, care ar trebui sa fie o sarcina a guvernarii pe tot parcursul ciclului electoral, sunt basculate dupa ce vehiculele spre putere si-au atins tinta, in favoarea unor interese private.

Contractul electoral, iesit din urna de vot, dintre guvernanti si alegatori este incalcat, fara scrupule si raspundere, la fel ca si contractul social, dintre stat si cetateni. De fapt, maladia multipartidista, de dezechilibru dintre public si privat, prin supralicitarea, cel mai adesea parazitara si cu impletiri alogene, a intereselor private pe seama celor publice este o complicatie a crizei originare, de sistem, importate printr-o eroare de optiune social-politica. Revenirea la normalitatea unei democratii autentice este relativ simpla, suprimand cauzele, dispar si efectele!

Un factor de mediu favorizant al anomiei partidiste il reprezinta slabirea ideologiilor, implicit a identitatii partidelor.  Acest lucru face ca pentru alegatori partidele sa fie percepute ca fiind toate o apa si un pamant, altfel spus sa le trateze la gramada, de unde si indiferentismul politic, absenteismul electoral ori greselile de atribuire a voturilor. Daca vom privi, prin prisma intereselor, spre spatiile de emanatie ale teoriei despre „sfarsitul” ideologiilor, dar si ale altora, cum ar fi „sfarsitul” istoriei sau „ciocnirea” civilizatiilor, vom constata cu usurinta ca acestea servesc interese politice foarte precise, ceea ce inseamna, indubitabil, ca avem de-a face cu tot atatea ideologii.

Cred ca orice asertare legata de faptul ca ideologizarea „dezideologizarii” presupune o victorie pentru ideologizatori si o infrangere pentru dezideologizati ar fi tot atat de inutila ca demonstrarea unei axiome. Mai vorbeste cineva, in termenii rezistentei ori descurajarii, de crima prin razboiul de agresiune impotriva unui popor sau de jefuirea globperialista a resurselor popoarelor, desi sunt la ordinea zilei? Globperialismul, pentru a explica noul termen, semnifica marsul spre imperiul global, prin tropaitul militarist al iluminatilor si exceptionalilor pe spinarea inconvoiata a lumii, in sunetul asurzitor al unei fanfare pretinse a fi, culmea ipocriziei si cinismului, a libertatii!

Daca exista o sansa de intoarcere, in care eu cred, un suport substantial poate veni si din partea ideologiei, ca vehicul al intereselor. Fara ideologie nu exista identitate si nici viitor, nici posibilitatea materializarii intereselor si aspiratiilor, iar cel mai bun argument ar trebui sa fie succesul unor ideologii de brand, pe care, pentru diferentierea celor vizand intregul, de care se ocupa politica, le-as denumi ideologii de nisa.

Pentru ca ideologiile politice sa se bucure de un succes comparabil cu cel al unor ideologii de nisa ar trebui sa imprumute de la acestea o metoda, pragmatismul. Am ajuns, astfel, pe teritoriul unei corelatii, care mi-a atras atentia la evenimentul ideologic al social-democratiei, de la sfarsitul saptamanii trecute, si care, dupa parerea mea, ar merita o dezvoltare, adaptata noilor conditii.

In primul rand, ar trebui spus ca intrarea ideologiilor politice in conul de umbra s-a produs din cauza legarii acestora de „utopie”, pentru a folosi limbajul dreptei despre stanga, asupra caruia as atrage insa atentia, pentru a-l folosi cel mult pentru nevoi tactice, niciodata pentru cele strategice, pentru ca nu corespunde adevarului decat dintr-un anumit punct de vedere. Stim, cel putin in spirit julesverneian, ca utopia este in functie de timp, mai exact de orizontul proiectiilor, ceea ce intr-unul scurt pare imposibil intr-altul mai indepartat poate deveni realizabil. Ceea ce, de pilda, parea o utopie la nasterea unei tari, acum doua sute si ceva de ani, a devenit un fapt, ca pozitie de clasament.

In aceeasi ordine de idei, a relativitatii utopiei, as mentiona si prabusirea comunismului, care parea etern, dar prabusirea, atat de speculata, mi se pare a fi fost mai degraba o abandonare, asa cum s-a codificat si in platformele revolutiilor est-europene, in beneficiul progresului politic si economic si refacerii unitatii europene. Un discurs vesnic anti- si coroziv pe aceasta tema este deja desuet, daca ne uitam la Est de Est, unde aceeasi paradigma, reformata, se tot inalta, capatand atractivitatea de model al noilor vremuri.

Dar mai este o nuanta, care ar trebui scoasa la lumina. Renasterea Estului din propria-i cenusa nu ar fi fost posibila daca in interiorul stangii nu ar fi functionat o critica necrutatoare, care i-a depasit limitele. Ma gandesc, aici, la toate criticile si dizidentele care au facut posibila autodepasirea estica, la toti ganditorii stangii, precum un Albert Camus, de la a carui nastere am aniversat, pe 7 noiembrie, 100 de ani, care cu al sau om revoltat a facut posibila deschiderea unor noi perspective, motiv pentru care ar trebui mai apasat revendicat. Daca stanga este in curs de a deveni tot mai curata, mai empatica si mai puternica se datoreaza si faptului ca nu si-a ascuns gunoiul sub pres. Acest mod de a fi nu este unul de rusine sau de inhibitie, ci dimpotriva. Intrebarea este daca dreapta, care a adus nu numai Vestului, ci intregii lumi o criza fara precedent, se poate desprinde de vechiul mod de gandire si de vechile metode, dovedite a fi la fel de falimentare?

In al doilea rand, pragmatismul va trebui sa fie recontextualizat, prin trecerea de la nivelul initiativei si actiunii private la cel al initiativei si actiunii publice. Pragmatismul nu poate fi o ideologie politica pentru simplul motiv ca-i lipseste reprezentativitatea pe care o are interesul public, care, prin exprimarea a ceea ce este bun si util pentru majoritatea oamenilor, are cea mai inalta cota de pluralism. Pragmatismul poate fi, cu dispensa, o ideologie la nivelul individului, unde exprima un interes, dar acesta este singular si exclusiv,  determinari care nu fac obiectul ideologiilor. La nivel de grup sau comunitate, unde apar interese multiple si nevoia de armonizare, apare si ideologia propriu-zisa, care fixeaza in ideile partidelor interese si aspiratii larg impartasite, inclusive.

Sansa renasterii ideologiei stangii si a conturarii unei identitati puternice ar putea fi data de unirea cu pragmatismul politicii sale, in slujba interesului public. Indraznesc sa sper ca aducerea noii metode pe calea ideologiei de stanga, prin corelarea criteriilor care le sunt specifice, utilitatea si reprezentativitatea, va avea efectul unei paradigme innoitoare pentru politicile publice. Noul pragmatism va trebui sa raspunda: „pot sau nu pot sa fac asta?”, pentru fiecare propunere, angajament sau decizie, prin punerea in balanta a nevoilor cu resursele. Utilitatea si avantajele sa fie pentru toti, intr-un timp rezonabil, nu pe termen lung, cand vom fi cu totii morti, cum suna o reflectie critica la adresa unei politici suprarealiste, care nu poate fi decat demagogica.

In incheiere, la setul de valori identitare ale stangii social-democrate, iterat la evenimentul amintit, de la Sala Palatului, as mai adauga doua, ca o contrabalansare a tendintelor de spionare a populatiei si de integrare politica a UE: cetateanul inaintea statului si nationalul inaintea supranationalului.