Antedecembrisme politice: Complexul si subversiunea (plus o antiteza si o sinteza)

28/02/2013

Rolurile politice jucate inainte si dupa 1989 si varsta venerabila, octogenara, fac din presedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, o istorie vie, ale carui cuvinte au ajuns sa fie vanate cu obstinatie pentru valoarea lor de document. Asa s-a intamplat si cu interviul de ieri-seara, in care cel care fusese o speranta reformatoare pentru dizidenta anticomunista, din adormire sau din exil (pentru ca in partid nu a existat), a vorbit despre defectarea relatiilor sale cu el lider maximo comunist.

Daca s-ar scrie o istorie a relatiilor dintre intelectualitatea politica si comunism, cea care l-a implicat pe Ion Iliescu nu ar avea cum sa ramana in umbra. Probabil ca Gheorghe Gheorghiu Dej si Nicolae Ceausescu, care l-au promovat in politica si in ierarhia de partid si de stat, au vazut in tanarul inginer hidrotehnist ceea ce era cel mai vizibil, carisma si verbul, aducatoare de simpatizanti si aderenti, si mai putin formatia intelectuala si tehnocrata, ceea ce a fost o greseala, dupa cum avea sa constate cu neplacuta surprindere ultimul lider comunist.

Pentru un sef de partid muncitoresc precum Nicolae Ceausescu, care a facut din originea muncitoreasca o franghie pe care s-a catarat pana in varful piramidei comuniste, intelectualitatea a fost perceputa ca sursa de subversiune pentru puterea personala, ceea ce nu-i mai putin adevarat ca s-a si intamplat, in unele cazuri, asa cum a fost si in cel al unui articol al lui Ion Iliescu. Explicand, in articolul cu pricina, celebrul aforism al lui Francis Bacon potrivit caruia „Stiinta inseamna putere”, Iliescu a facut observatia, aparent nevinovata, ca reciproca nu este neaparat valabila, unda care se pare ca nu a ramas nedetectata de catre antenele cuplului Ceausescu (sa ne imaginam numai la ce afront il reprezenta pentru complexele „academicienei”!), in mod cert insa, judecand dupa comentariile externe pe care le-a suscitat, occidentul a reperat-o ca pe un semnal subliminal.

Dupa ce am vazut ca nu numai ca nu a jelit moartea comunismului, ci i-a aplicat lovitura fatala, prin proclamatia pe care a citit-o in Piata Revolutiei, dupa ce am remarcat ca i-a indemnat pe romani sa priveasca numai si numai inainte, spre viitor si nu spre trecut, dupa atatia ani care au trecut de atunci si dupa ce i-am citi tot ce a scris in acest timp, cateva intrebari mi s-au furisat pe nesimtite in minte si nu-mi dau pace: Cand s-a vindecat Ion Iliescu de comunism, de acea „blenoragie” politica a tineretii multor intelectuali, pentru a-l cita pe Petre Tutea, care este dovada ca a devenit un dizident, a actionat la Revolutie de pe o platforma anticomunista? Inainte de a da niste raspunsuri, asa cum le vad eu, as mai face trei observatii.

Prima, ca atunci cand Iliescu a condamnat, „pangarirea nobilelor idealuri ale comunismului”, era vorba despre niste idealuri care nu au fost si nu vor ramane niciodata numai ale comunismului, credinta in idealurile de mai bine este intotdeauna o busola care calauzeste toate popoarele si natiunile, atunci, in 1989, nu idealurile le-am ingropat, pentru ca ar fi insemnat sa alunecam pe scara istoriei, ci am pus capat unui vehicul rudimentar si unor mijloace barbare prin care s-a incercat si s-a crezut ca pot fi atinse idealuri inalte, nu idealurile nobile au fost o utopie, ci credinta ca acestea ar fi putut sau ar putea vreodata sa fie atinse  prin mijloace inumane.

A doua, ca infruntarea si schimbarea destinului este un act opus lasitatii, care trebuie recunoscut, incurajat si recompensat, pentru a deveni un bun care merita sa fie socializat. Faptul ca Ion Iliescu a ajuns la studii la Moscova si nu la Oxford a fost o chestiune de destin politic, pe care insa a incercat sa o corecteze prin distantarea de sovietism si comunism si apropierea de valorile democratiilor occidentale. Cand tendintelor kim-ir-sen-iste ale lui Ceausescu i-a opus convingerea ca modelul nord-coreean era unul umilitor pentru demnitatea umana, nu a facut-o pentru ca auzise aceasta apreciere de la un negru, fiu al presedintelui din Sierra Leone, ci de la un absolvent de Oxford, in care tanarul politician roman de atunci, cautator de noi modele si aspiratii, nu a vazut culoarea pielii, ci pe un purtator de standard al uneia dintre cele mai prestigioase universitati din lume, pentru care, nu era nicio indoiala, nutrea o adanca pretuire.

Trei, neindoielnic ca, aidoma tuturor celor care au constiinta propriei valori, Ion Iliescu avea propriul orgoliu profesional, lucru care s-a vazut atunci cand hidrotehnicianul s-a impotrivit, cu argumentele profesiei, proiectului nefezabil al canalului Dunare-Bucuresti, dar ceea ce i-a impresionat pe martorii vremii a fost ca nu a jucat interesele tarii la bursa orgoliului personal, ci a trecut interesul national inaintea celui personal, ceea ce era o dovada relativ rara de responsabilitate in acel climat ceausist, infestat de obedienta si servilism.

Ipoteza mea sau antiteza, daca vreti, la teza pretinsului bolsevism incurabil iliescian, este ca Ion Iliescu s-a desprins de comunism dupa turneul asiatic, pe care l-a efectuat alaturi de cuplul Ceausescu, in 1978, ca pasarea care, parasind cusca, chiar si aurita fiind, a aflat pretul libertatii, pe care si-a dorit-o si pentru poporul sau, astfel ca recuzarea sa politica, sub acuzatia de „intelectualism”, l-a gasit de cealalta parte a baricadei, a dizidentilor anticomunisti, iar la Revolutie a actionat de pe o asemenea platforma politica.

Exista, in acest sens, o dovada simbolica incontestabila, peste care s-a trecut cu vederea cu usurinta, ca atunci cand, ca intr-o ancheta judiciara, probele sunt chiar sub ochii tuturor, dar nimeni nu le vede sau nu le acorda semnificatia cuvenita. Care este aceasta dovada simbolica? Ei bine, este chiar gaura din steagul Revolutiei! S-a spus ca primele scandari de la Revolutie nu ar fi fost impotriva comunismului, ci a lui Ceausescu. Nimic mai fals, primele camioane sau masini descoperite, cu civili si cu militari, cu brasarde de revolutionari, care au fost vazute plecand de la Ministerul Apararii, fluturau un simbol bizar al Revolutiei, un steag tricolor cu o gaura la mijloc! Era steagul Romaniei de pe care fusese smulsa stema comunista, comunismul fusese condamnat din start, prin atacarea lui in efigie! Iar Ion Iliescu nu avea cum sa nu stie acest lucru, era acolo, evenimentele il adusesera in chiar mijlocul lor fierbinte.

O concluzie sau o sinteza? Ion Iliescu, ca si Sfantul Pavel pe drumul Damascului, a avut, cel mai probabil la inceputul ultimului deceniu comunist, care devenise apocaliptic, revelatia adevarului despre comunism si democratie, fapt confirmat, in martie 1989, si de scrisoarea pe care a trimis-o la Europa Libera, impotriva lui Ceausescu. Chiar daca adversarii politici, carora Iliescu le-a pus microfonul democratiei in mana, ii contesta, orbiti de patima si de ambitii, dizidenta anticomunista, un lucru este in afara de orice indoiala, ca in orice revolutie: unii contemporani abulici te pot judeca cu partinire, istoria, niciodata!


Ganduri la aniversarea lui Ion Iliescu

03/03/2012

Istoria unui popor este, in mare parte, cea pe care i-o lasa conducatorii. In vartejurile vremurilor, liderii politici sunt chemati sa fie un fel de factotum, care sa indeplineasca o suita nesfarsita de roluri pentru a-si pune la adapost tara si compatriotii, cand de busola si calauza pentru popor, cand de motor pentru dinamizarea energiilor concetatenilor, cand de umbrela politica de vreme rea, cand de paratrasnet pentru edificiul national…

Daca vom face un exercitiu de memorie, il vom recunoaste cu usurinta in toate aceste roluri pe Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, care a rupt lanturile totalitariste si cercul izolarii in care se zbatea Romania, i-a trecut pe romani prin purgatoriul revolutiei si tranzitiei si le-a deschis viitorul, catre ideile si institutiile europene, ale binelui social si demnitatii umane.

La scara vietii unui om politic si de stat de talia presedintelui Ion Iliescu, 82 de ani reprezinta un munte de experienta si intelepciune, ale carui carari duc toate catre varf. Cei care, peste ani, vor strabate oricare din aceste carari, vor descoperi la tot pasul probe ale omeniei si dedicatiei fata de romanul simplu, din popor, ale loialitatii si responsabilitatii fata de soarta democratiei si interesului national, iar sus, sus de tot, flacara arzanda a idealului care i-a luminat intreaga viata.

 La multi ani, Ion Iliescu!


Cand spinii devin sageti

06/02/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Reactie

Nu cred sa mai fi fost un secret, in ultimul timp, asimetriile inverse dintre putere si opozitie in planurile strategic si tactic. In timp ce, lipsit de strategie, regimul Basescu-Boc excela prin tactici de contraactiune (frizand maleficul, dupa cum s-a vazut in dosarele penale instrumentate politic, dar nu numai), in cealalta tabara lucrurile stateau exact pe dos. Slabiciunile tactice ale opozitiei au tinut insa pana ieri, cand polii sai de centru-stanga (PSD) si centru-dreapta (ACD) au hotarat sa-si uneasca fortele intr-o constructie politica numita Alianta Social-Liberala (USL).

Ca unul care am fost de fata in aceasta zi a facerii, mi s-au parut extrem de semnificative mesajele celor trei lideri din momentul semnarii acordului politic de constituire a noii aliante. In spatiul fizic incarcat de simbolistica politica al Salii Alexandru Ioan Cuza din Palatul Parlamentului, presedintele PSD, Victor Ponta, si-a motivat semnatura pe actul de constituire prin cuvintele: „Ce facem sa-l invingem pe Traian Basescu? Ne unim! Ce facem dupa victorie? Indreptam toate strambatatile!”. Respingand pixul rosu oferit de Ponta, liderul PNL, Crin Antonescu, si-a asternut iscalitura cu propria-i unealta de scris, atragand atentia asupra literei „N” din acronimul partidului sau: „Este o Alianta pentru Romania, pentru Romani!”. Punctul pe i pare sa-l fi pus Praslea, Daniel Constantin, presedintele PC, care si-a intarit semnatura, spunand profetic: „Schimbarea a inceput, din acest moment ea va produce efecte!”. Urmarindu-i, am fost incantat sa observ cum la o caruta noua trag trei cai tineri, rasati! Basescule, pazea!, mi-am spus, surazand, in gand…

Pe orice fata ai intoarce aceasta alianta si oricum ai talmaci-o si rastalmaci-o, cred ca singura concluzie care rezista este ca USL reprezinta o noua masina de lupta ceruta de conditiile campului tactic, o arma politico-tactica. Acest lucru pare sa fie probat de faptul ca fiecare aliat si-a pastrat propria-i strategie si identitate doctrinar-ideologica si istorica, implicit electoratul, iar compromisurile care au facut posibila nasterea USL au fost politice, din ratiuni tactice, iar nu concesii ideologice, pendinte de strategie. In acelasi sens curge si argumentul ca USL nu are organe proprii de conducere, in afara celor doi copresedinti, care sunt sefii celor doua mari partide. Cu alte cuvinte, cele doua „armate”, de stanga si de dreapta, nu se amesteca, ci raman diferite, dar unite, pe obiective comune, prin coordonarea acestora de catre cei doi „generali”.

Din aceasta perspectiva, nu as da niciun „ludovic” pe asertiunile care pretind ca USL ar reprezenta o „amestecare intre stanga si dreapta”, care „nu este sanatoasa pentru democratie”. Intr-o democratie normala, desigur, afirmatia ar fi avut sens, dar extrapolarea mecanica a acesteia asupra Romaniei ultimilor sapte ani este total neintemeiata. Despre ce „democratie” vorbim, despre cea a regimului portocaliu, infestata de clientelism, abuzuri, hotie si autoritarism, care o pun in pericol, tintind statul de drept?! Sau despre basescianismul care a suspendat dialogul social si politic si a subordonat legislativul executivului, conducand tara prin dictate, sub forma „asumarilor” guvernamentale ?!…

Atat trecutul cat si prezentul dovedesc ca in fata unor amenintari grave asemenea aliante sunt nu numai posibile, ci si necesare, intern sau extern. Fara alianta antifascista dintre SUA si URSS, care au reprezentat, la vremea respectiva, poli de dreapta si de stanga in relatiile internationale, ar fi existat un alt deznodamant pentru soarta democratiei in lume. Dupa cum, recentul indemn adresat democratilor si republicanilor de catre presedintele american, Barack Obama, in discursul despre Starea Natiunii, de a se sprijini reciproc in adoptarea noilor legi pentru infrangerea crizei, este tot un soi de bipartizanism politic, de aceasta data intern, al carui mesaj este limpede: Vom progresa impreuna sau deloc.

Ar mai trebui sa observam ca si in competitia politica apar, precum in cea sportiva, situatii cand diferenta o fac nu jucatorii laterali (stangaci sau dreptaci), ci cei cu ambidextrie politica, care, prin avantajele oferite de posibilitatile de simetrizare si conjugare a actiunilor tehnico-tactice, pot duce la cresterea eficientei jocului politic si fortarea victoriei. In actualul context de criza, ar trebui sa recunoastem, indiferent de pozitionare, ca infiintarea USL nu ar putea fi interpretata decat ca o maiestrie politica a opozitiei.

In sfarsit, nu ma indoiesc ca adversarii USL, care au pus sub „lupa” discursul presedintelui de onoare al PSD, Ion Iliescu, nu au sesizat afirmatia axiomatica a acestuia conform careia noua alianta „e o evolutie catre centru”. Faptul ca o trec sub tacere e o subscriere implicita, dar adevarul despre efectul centripet al USL nu-i avantajeaza. Calculul politic al PDL este, in acest caz, simplu, inselator si singurul la indemana, pentru ca tine de solutia de avarie: prezentandu-se drept „unicul” jucator lateral-dreapta, mai are o sansa de a-si astupa gaurile din bordaj, evitand scufundarea, prin recapturarea unei parti din electoratul pierdut.

Perspectiva unor crini victor(iosi), in urma transformarii spinilor trandafirilor social-democrati in sageti liberale, starneste panica.



Agenda politica a Sfintei Treimi PSD-PNL-PC

08/01/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Reactie

Chiar daca firave, apar, in sfarsit, si primele semne bune ale anului 2011. Daca de Craciun si de Revelion multi romani nu au avut ce pune pe masa, fiind ingropati in biruri si taieri de salarii, pensii si ajutoare sociale de catre austeritatea excesiva si selectiva a carmuirii portocalii, iata ca de Ziua Sf. Ioan Botezatorul, Prooroc si Inaintemergator al Domnului, pare sa se fi pogorat asupra romanilor un duh de izbavire politica, sub forma Sfintei Treimi PSD-PNL-PC. Anuntul facut de liderul social-democrat Victor Ponta pe blogul sau despre iminenta constituire pe baze juridice a unei platforme comune pe termen lung, Agenda 2019, coagulate in jurul polilor democratici ai opozitiei, de stanga (PSD) si de dreapta (PNL-PC), reinvie speranta in inlaturarea strambatatii regimului neoliberalist si readucerea Romaniei pe fagasul bunului simt si corectitudinii sociale.

Indiferent de intinderea ei in timp (Crin Antonescu avanseaza si un alt reper, anul 2016) sau de ce vor spune tonomatele de presa ale lui Traian Basescu, alianta politica si electorala a opozitiei, ce urmeaza a se infaptui in maxim trei luni, va reprezenta fara indoiala o victorie asupra fundamentalismului ideologic, care nu a facut decat sa impiedice articularea unui raspuns coerent si cu sanse de reusita impotriva derapajelor nedemocratice ale puterii. Istoria a dovedit cu prisosinta ca in momente de criza, deosebirile ideologice trebuie sa faca loc apropierilor politice, pentru a putea depasi adversitati pe care numai unitatea le poate infrange (sunt insa si lectii edificatoare care tin de actualitate, cum ar fi modul in care mediul public a intins mana celui privat pentru iesirea din recesiune).

In al doilea rand, ar trebui spus ca alianta intre fortele de centru-stanga si cele de centru-dreapta ale opozitiei este o expresie fericita a politicii ca arta a compromisului, pe care o reitereaza ori de cate ori are prilejul presedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, act politic care ar putea oferi, in acelasi timp, posibilitatea resuscitarii „Spiritului de la Snagov” (1995). In conditii de pluralism politic, inflexibilitatea, incremenirea pe pozitii ideologice este contraproductiva pentru interesele oricarui partid, dar mai ales pentru cele nationale, iar PSD si ACD (PNL-PC) au demonstrat ca prin dialog si cedari reciproce se pot evita sau depasi blocaje, ajungandu-se la armonizarea punctelor de vedere si castiguri pentru toate partile.

Cu siguranta, teama puterii ca forta nenascuta dar prevestita, aidoma magilor biblici (pentru a folosi aceeasi „proiectie”, dar in alt sens, dintr-un articol la care ma voi referi mai jos) ar putea aduce schimbarea va activa corul detractorilor si al ploilor de ocara la adresa noii aliante. Graba cu care se incearca revitalizarea eforturilor de animare perpetua a schismei si talibanismului de natura ideologica este semnificativa. A se vedea diversiunea lansata de insusi Basescu la TVR1, prin care a insinuat, intr-o forma teatral jucata, colaborarea lui Crin Antonescu cu fosta Securitate, catalogand drept „admirabila” alianta dintre PNL si PC, ca un pact al lui „Felix (Dan Voiculescu, n.n.) cu Porumbacu, Porumbelul (…) cu domnul Crin Antonescu”.

In aceeasi directie, dar intr-o maniera mai coroziva (deh, discipolii urmaresc intotdeauna sa-si depaseasca maestrul), tintesc si recentele digresiuni istorice ale lui Vladimir Tismaneanu, dar care se potrivesc ca nuca-n perete cu prezentul democrat al Romaniei, tara membra UE si NATO, atunci cand compara noua Alianta, pe care o defineste ca fiind a „Noii Drepte-Stangi”, cu un „samanism peronist”, citandu-l, neinspirat, pe generalul Juan Domingo Peron, fost presedinte argentinian (“Am doua maini, una dreapta si una stanga, pe care le folosesc dupa necesitati”). Spun in mod elegant „neinspirat” (nepotrivindu-se nici macar partidelor prezidentiale PDL si UNPR !), pentru ca este vorba de o fortare nepermisa a unui alt spatiu si a unui alt timp, care apartin lumii latino-americane, gradina din spate a SUA, potrivit doctrinei Monroe, dupa cum autoasumatul „bombardament” de sinonime aruncat fara nicio noima asupra aliantei PNL-PC si, in curand, a PSD, reflecta o tendentiozitate descalificanta pentru orice analiza care se doreste obiectiva (si care din pacate se poate extinde si asupra unor consideratii care pot fi pertinente, motiv pentru care un asemenea „stil” nu se mai poarta in analiza politica).

Revenind asupra Agendei propriu-zise, as observa ca obiectivele formulate ar trebui subsumate unui scop sintetic, reprezentativ pentru ceea ce se urmareste, iar denumirea aliantei sa fie exprimata printr-un concept sugestiv si usor de operationalizat. Deasemenea, posibilitatea asumarii raspunderii guvernului ar trebui reformulata in asa fel incat aceasta sa nu mai poata fi folosita ca un instrument politic pentru infaptuirea obiectivelor de partid. Acestea fiind zise, cred ca nu ne mai ramane decat sa-i adresam aliantei PSD-PNL-PC urarea marinareasca: „Vant bun din pupa !”.


WikiLeaks, martirul Geoana si piticii din PSD

14/12/2010

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Reactie

Desi Ion Iliescu s-a opus, motivand ca un conflict personal nu se solutioneaza prin masuri de partid, sub amenintarea demisiei Victor Ponta si-a dus planul pana la capat, rivalul Mircea Geoana fiind suspendat timp de sase luni din PSD, pentru declaratii considerate a fi compromitatoare pentru imaginea liderilor si a organizatiei. A devenit Geoana in urma acestei sanctiuni un fel de Julian Assange, si el un proscris pentru ca a adus in spatiul public informatii deranjante pentru puternicii zilei ? Si daca da, in ce capat al scalei marcate cu „pozitiv” si „negativ” ar putea fi pozitionat, avand in vedere dihotomia opiniilor pe aceasta tema ?

Dupa cum se stie, fondatorul WikiLeaks, care a facut dezvaluiri din corespondenta Departamentului de Stat al SUA cu ambasadele americane din toata lumea, punand pe jar personalitati politice sau religioase si guverne din multe tari, a fost arestat la Londra, starnind reactii controversate. Unii vad in demersul jurnalistic respectiv un act temerar al unui erou in slujba informarii opiniei publice, perceptie in numele careia s-au organizat demonstratii prin care s-a cerut eliberarea din arest a lui Assange, ba chiar unii l-au propus pentru Premiul Nobel. Altii in schimb vad in eveniment o operatiune speciala pusa in opera de SUA pentru manipularea „piticilor politici” ai Europei, dupa cum titra Der Spigel, invocandu-se gradul redus de probabilitate ca scurgerile de informatii sa vizeze tone de documente, care ar putea fi carate cu camioanele, dar si metoda cunoscuta a plasmuirii eroului-dizident, caruia, dupa ce a devenit suficient de credibil, i se pun noi dinti si i se indica noi tinte. Este greu insa de crezut ca SUA ar fi putut da dovada de atata inabilitate, comitand greseala de a furniza un dizident anticapitalist exact cand Nobelul pentru Pace se acorda unui dizident anticomunist.

Revenind la cele doua intrebari, la prima raspunsul este categoric afirmativ, pentru ca Geoana, la fel ca si Assange, a fost pedepsit pentru ca a vorbit liber, luindu-i-se un drept fundamental. Chiar si atunci cand spui lucruri „trasnite” pentru putere (sau poate tocmai atunci), nu trebuie sa fii impiedicat, orice caz contrar insemnand practic un act de suspendare a democratiei. Privind raspunsul la cea de-a doua intrebare, lucrurile sunt la fel de complicate, pentru ca Mircea Geoana a fost un adversar ideologic si electoral de temut pentru Traian Basescu, dar si unul personal pentru Victor Ponta, in alegerile pentru presedintia PSD. Cum Basescu si PDL au esuat in incercarile de a-l inlatura pe social-democratul Geoana de la sefia Senatului, singura posibilitate ramasa ar fi fost ca acest lucru sa-l realizeze chiar… PSD, daca i s-ar fi „oferit” suficiente motive. Ori un asemenea efect autodistructiv, provocat de altii prin manevrare abila de conjuncturi si orgolii, se numeste manipulare, in care Traian Basescu s-a dovedit a fi un expert fara egal, si nu mult a lipsit ca Geoana sa fie mazilit chiar de ai lui, cel mai probabil luciditatea liberalilor, care si-au dat seama ce ar fi insemnat pentru opozitie pierderea capului de pod de la Senat, a facut sa nu se ajunga la un asemenea rezultat funest. Din tote aceste ipoteze sau speculatii un singur lucru este insa cert. Piticii din PSD au gresit pedepsindu-l pe Mircea Geoana.


Impresii de Congressman

17/10/2010

Este greu sa descrii „extraordinarul„, denumire pe care Congresul PSD si-a meritat-o din plin, la propriu, cu atat mai mult cu cat, angajandu-ma intr-o astfel de anevoioasa intreprindere, am limpede in minte avertismentul lui D. D. Rosca ca orice punct de vedere pacatuieste prin partialitate. Pentru a nu risca sa nu vad padurea din cauza copacilor, nu ma voi opri asupra niciuneia dintre secventele celor aproape cinci ore de eveniment, ci voi incerca sa ma rezum la cateva perceptii generale, asa cum mi-au fost ele induse de imaginea Congresului, privit ca intreg, si in care cromatica, imaginea, sunetul si verbul si-au avut, fiecare, partea de contributie.

Pe deasupra dominantei cromatice a rosului, culoarea PSD, dar si a energiei si pasiunii, care a curs, inevitabi, din penelul organizatorilor, au plutit mesajele de justitie si reconstructie sociala, izvorate din logo-urile „Romania Corecta – Romania Sociala” si „Stanga indreapta Romania„. Acestora li s-au adaugat cele de incredere si optimism, transmise de imnul UE, „Oda Bucuriei„, de reconciliere si resolidarizare a tuturor romanilor, la care au chemat melodia si cuvintele  „Horei Unirii„, de solemnitate, luciditate si patriotism, la care a indemnat intonarea „Imnului de Stat al Romaniei„. La nivel de verb, mesajul transmis de presedintele PSD, Victor Ponta, cat si de intregul Congres, a fost unul de unitate, hotarare si speranta.

Dupa acest primplan, urmatorul a fost unul de forta politica si organizatoare, de cel mai mare si mai puternic partid al stangii, dat de miile de delegati din tara (4500), mandatati ai „poporului PSD„, de reprezentanti din diaspora, ai partidelor, sindicatelor, presei, misiunilor diplomatice etc., dar si de numarul mare de vorbitori si de cel al sutelor de pagini ale proiectelor prezentate Congresului.

Cea mai puternica idee a forumului social-democratilor a fost insa cea data de viziunea si solutiile anticriza, propuse in Programul PSD de Guvernare, amintind de o adevarata „pregatire de santier” a viitoarei guvenari social-democrate. Prin prezentarea celor 100 de solutii de guvernare, de catre presedintele Consiliului National al PSD, Adrian Nastase, s-a spulberat si ultimul mit al regimului Basescu-Boc, inapoia caruia acesta s-a ascuns ca dupa o reduta, cum ca opozitia nu ar avea solutii. PSD nu numai ca are solutii, dar are si expertiza celei mai performante dintre guvernarile din ultimii douazeci de ani (Guvernul Nastase, 2001-2004), pentru a le putea operationaliza cu succes, cel mai mare numar de specialisti cu state indelungate in probleme de guvernare, cat si un candidat potrivit pentru functia de Prim- Ministru in persoana sefului partidului, Victor Ponta.

Oricat de relevante ar fi impresiile despre Congresul extraordinar al PSD, acestea ar avea o mare lipsa daca nu au surprins atmosfera de insufletire, de emulatie si militantism, nota care a marcat intregul Congres, de la un capat la altul, precum un fir rosu. Cuvantul de inchidere al presedintelui de onoare al PSD, Ion Iliescu, a fost proba vie a faptului ca pentru un partid politic militantismul nu are si nu trebuie sa aibe varsta, pentru ca maretia faptelor acestuia nu poate veni decat din cea a umanismului militant al ideilor fiecarui membru de partid. Admirand vitalitatea si echilibrul constructului ideatic al Seniorului, i-am dat inca o data dreptate lui Montagne ca omul este un ucenic aflat permanent in faza de proba…

In sfarsit, daca ar fi sa lipesc o eticheta peste Congresul PSD din 16 0ctombrie 2010 (incluzand aici toate tezele, dezbaterile si rezolutiile acestuia, despre care nu ma indoiesc ca va intra in istorie ca unul memorabil) sau sa-l cuprind intr-un concept revelator pentru ceea ce a pus la cale, energiile amorsate si profunzimea schimbarilor care vor urma, nu as putea gasi ceva mai nimerit decat cuvintele: „A Doua Revolutie„.


Marele interconector strategic

15/10/2010

Analiza discursului international releva ca acesta tinteste transformari sistemice, in directia realizarii unui nou echilibru de putere mondial. Cand ideile incep sa circule, inseamna ca si lumea va incepe, mai devreme sau mai tarziu, sa se miste, urmandu-le. NATO dezbate un nou concept strategic, cu accent pe restrangerea sau chiar abandonarea disuasiunii nucleare, in favoarea scuturilor antiracheta (idee marca Obama). Rusia se pregateste sa se retraga onorabil din Transnistria, rusii fiind deschisi la propunerile UE si SUA de solutionare a acestui conflict inghetat. Iliescu si Schroeder, reuniti la masa dezbaterilor Institutului „Ovidiu Sincai” (Europe, what next ?), sustin idei complementare, ca Rusia sa nu devina membra a UE, dar sa faca parte dintr-o forma de asociere cu aceasta. European Council on Foreign Relations (ECFR) pledeaza pentru trecerea de la „concertul de putere” (al sferelor de influenta post razboaiele napoleoniene, Congresul de la Viena, 1815) la un „concert de proiecte”, in care securitatea europeana sa aibe drept actori principali UE, Rusia si Turcia. Merkel si Sarkozy urmeaza sa se intalneasca, la Deauville, cu Medvedev, pentru a raspunde, dupa doi ani, chemarii acestuia, din 2008, la o dezbatere privind o noua arhitectura de securitate a Europei. Si lista evenimentelor, care descriu noul trend structural, mondial si european, ar putea continua…

In toate aceste cautari de securitate si stabilitate exista insa un paradox. Dupa incheierea Razboiului Rece si reunificarea europeana, in urma careia dihotomia ideologica Est-Vest de pe continent a fost inlaturata, toata Europa Centrala si de Est privind spre Vest, inapoia acesteia s-a ridicat un alt zid, desi invizibil, vechea dihotomie, transformata intr-una politica, mutandu-se mai la Est. Consecinta a fost ca Europa a continuat sa fie schioapa, sa se sprijine doar pe un pilon, pe cel atlantic. Desi in mod natural, fizico-geografic, face parte din Eurasia, cea mai mare insula a lumii, Europa a ramas despartita de aceasta printr-o falie geopolitica. Prin pozitia sa mediana, intre spatiul atlantic si cel asiatic, Europa ar trebui, in virtutea globalizarii, sa joace rolul unui interconector strategic, lucru care din pacate nu se intampla. Marile piete si resurse din Orient, catre care Europa sta cu spatele, nu mai pot fi ignorate, cu atat mai mult cu cat acestea ar putea smulge Occidentul din criza in care se zbate. China si India, de exemplu, sunt gigantice si intr-o ascensiune nestavilita. Dar si Rusia si Turcia, prin dublul lor caracter, de tari euroasiatice, pot juca un rol major in stabilizarea si securizarea Europei, asa dupa cum demonstreaza tot mai multe studii de securitate. Chiar daca Rusia si Turcia au alternativa optiunii asiatice, Europa ar trebui sa valorifice in interesul securitatii europene orientarile pro-europene ale actualelor guverne din aceste tari. Concomitent cu consolidarea pilonului euro-atlantic, Europa ar trebui sa-si puna in valoare rolul de interconector geopolitic si geoeconomic si sa-si construiasca cel de-al doilea pilon de sustinere, cel euro-asiatic.


O interogatie schröderiana: „Europa, incotro ?”

13/10/2010

Liderul social-democrat Adrian Nastase anunta pe blogul sau (http://nastase.wordpress.com/2010/10/13/premiu-pentru-bloggeri) ca Fundatia Institutul „Ovidiu Sincai”, al carei presedinte este, va fi gazda unui eveniment de exceptie – conferinta „Europa, incotro ? Solutiile economice ale stangii„, care va fi sustinuta de catre proeminentul om politic si de stat german Gerhard Schröder, fost cancelar al Germaniei (1998-2005), vineri, 15 octombrie, la Bucuresti, Hotel Marriot, sala Grand Ballroom, incepand cu orele 09.45.

Gerhard Schröder s-a nascut la 7 aprilie 1944 si a fost crescut intr-o familie de muncitori. Tatal sau, Fritz Schröder, a murit in cel de-al doilea razboi mondial (pe 4 octombrie 1944), in luptele germano-ruse din Romania, fiind inmormantat la Ceanu Mare, judetul Cluj. Pe 12 august 2004, Gerhard Schröder, pe atunci cancelar federal, s-a recules la mormântul tatălui său, aflat în curtea bisericii ortodoxe din Ceanu Mare. Membru SPD din 1963, Schröder a desfasurat o activitate politica bogata, in fruntea Tinerilor Socialisti, ca parlamentar social-democrat si ca presedinte al SPD (1999-2004).

Evenimentul care-l va avea in centrul sau pe Gerhard Schröder vine la putina vreme dupa ce social-democratii romani, reuniti in Clubul de la Bucuresti, patronat de Ion Iliescu, au reflectat pe marginea unei intrebari cu o acuitate asemanatoare: „Romania, incotro ?” Cu deschiderea-i sarmanta binecunoscuta de-acum, Adrian Nastase acorda un „premiu” blogger-ilor, invitandu-i sa participe la prestigiosul eveniment.


Clubul de la Bucuresti, un laborator de reinventare a politicii social-democrate (1)

06/10/2010

Sub patronajul presedintelui de onoare al PSD, Ion Iliescu, ieri, in aula mare a Universitatii Romano-Americane, si-a reluat dezbaterile Clubul de la Bucuresti, aflat la a sasea editie, cu o tema incitanta: „Romania, incotro ?”, care a atras, alaturi de elita intelectualitatii de stanga, reunind politicieni, academicieni, universitari si reputati experti si specialisti in diverse domenii, un public numeros, in care tinerii au fost o prezenta marcanta.

Adancirea crizei actuale si neputinta dreptei guvernante de a o depasi, probleme care reprezinta o stare de alarma si de urgenta pentru reflectia politica romaneasca, au sensibilizat si orientat gandirea si actiunile social-democratilor in directia identificarii si fundamentarii unui raspuns alternativ viabil, care sa redeschida perspectivele Romaniei. In acest cadru s-a inscris si dialogul din cadrul Clubului, care a dat consistenta catorva idei si concluzii, pe care le voi evoca succint.

Greseli postdecembriste

In demersul politic de dupa Revolutie s-au impus doua orientari, cea interbelica (restitutio in integrum), in prima parte , si cea neoliberala, in ultimii ani, cea de-a treia, social-democrata, ramanand o alternativa pentru viitor. In Romania s-a impartit tot ce se putea imparti, ceea ce a dus la scaderea vertiginoasa a productiei, facand ca muncitorimea industriala, factorul motor al Revolutiei, sa devina principalul perdant al acesteia. In Ungaria, Cehoslovacia si Germania, unde erau guverne de dreapta, s-a decis sa nu se restituie nimic in natura, ci sa se acorde despagubiri in bani, in limite relativ suportabile pentru popor (maxim 75.000 de dolari). Tot comparativ, in Romania s-au distrus si CAP-urile, desi principiul asocierii agricole nu era un patent comunist, acesta venind, pe filiera istorica, de la taranisti, Mihalache fiind cel care-i indemna pe tarani sa se asocieze. O alta greseala a fost cea cantitativist-neoliberala, de rupere a cresterii economice de resorturile ei sociale, in dauna dezvoltarii economico-sociale durabile, care implica si aspecte care tin de calitatea vietii.

Paradoxuri ale tranzitiei romanesti

Ceea ce ne-am propus la inceput nu ne-a iesit. In loc sa devenim o tara capitalista democrata, am involuat spre o tara subdezvoltata. Suntem mai degraba o societate precapitalista decat una capitalista, orientata spre subdezvoltare decat spre dezvoltare. Societatea capitalista e o societate a muncii salariate, dar Romania nu e o societate care da de lucru oamenilor, care sa se preocupa de ocuparea fortei de munca. Solutia normala e preturi mari, salarii mari, dar in Romania e invers, salarii mici si preturi mari (amintind de tarile din zona coloniala). Cauza principala e sistemul de distributie. Am ramas anchilozati in Romania intr-o distributie a avutiei, in locul unei distributii a veniturilor, ceea ce a dus la mari disparitati sociale. Cum veniturile sunt cele care se consuma (spre deosebire de avutie), in momentul in care productia s-a prabusit cei care au pierdut au fost cei care depindeau de aceasta, salariatii. S-a terminat cu distributia de avutie, de bogatie, distributia prin venituri este noul trend social, sustinut de social-democrati.