Marele interconector strategic

15/10/2010

Analiza discursului international releva ca acesta tinteste transformari sistemice, in directia realizarii unui nou echilibru de putere mondial. Cand ideile incep sa circule, inseamna ca si lumea va incepe, mai devreme sau mai tarziu, sa se miste, urmandu-le. NATO dezbate un nou concept strategic, cu accent pe restrangerea sau chiar abandonarea disuasiunii nucleare, in favoarea scuturilor antiracheta (idee marca Obama). Rusia se pregateste sa se retraga onorabil din Transnistria, rusii fiind deschisi la propunerile UE si SUA de solutionare a acestui conflict inghetat. Iliescu si Schroeder, reuniti la masa dezbaterilor Institutului „Ovidiu Sincai” (Europe, what next ?), sustin idei complementare, ca Rusia sa nu devina membra a UE, dar sa faca parte dintr-o forma de asociere cu aceasta. European Council on Foreign Relations (ECFR) pledeaza pentru trecerea de la „concertul de putere” (al sferelor de influenta post razboaiele napoleoniene, Congresul de la Viena, 1815) la un „concert de proiecte”, in care securitatea europeana sa aibe drept actori principali UE, Rusia si Turcia. Merkel si Sarkozy urmeaza sa se intalneasca, la Deauville, cu Medvedev, pentru a raspunde, dupa doi ani, chemarii acestuia, din 2008, la o dezbatere privind o noua arhitectura de securitate a Europei. Si lista evenimentelor, care descriu noul trend structural, mondial si european, ar putea continua…

In toate aceste cautari de securitate si stabilitate exista insa un paradox. Dupa incheierea Razboiului Rece si reunificarea europeana, in urma careia dihotomia ideologica Est-Vest de pe continent a fost inlaturata, toata Europa Centrala si de Est privind spre Vest, inapoia acesteia s-a ridicat un alt zid, desi invizibil, vechea dihotomie, transformata intr-una politica, mutandu-se mai la Est. Consecinta a fost ca Europa a continuat sa fie schioapa, sa se sprijine doar pe un pilon, pe cel atlantic. Desi in mod natural, fizico-geografic, face parte din Eurasia, cea mai mare insula a lumii, Europa a ramas despartita de aceasta printr-o falie geopolitica. Prin pozitia sa mediana, intre spatiul atlantic si cel asiatic, Europa ar trebui, in virtutea globalizarii, sa joace rolul unui interconector strategic, lucru care din pacate nu se intampla. Marile piete si resurse din Orient, catre care Europa sta cu spatele, nu mai pot fi ignorate, cu atat mai mult cu cat acestea ar putea smulge Occidentul din criza in care se zbate. China si India, de exemplu, sunt gigantice si intr-o ascensiune nestavilita. Dar si Rusia si Turcia, prin dublul lor caracter, de tari euroasiatice, pot juca un rol major in stabilizarea si securizarea Europei, asa dupa cum demonstreaza tot mai multe studii de securitate. Chiar daca Rusia si Turcia au alternativa optiunii asiatice, Europa ar trebui sa valorifice in interesul securitatii europene orientarile pro-europene ale actualelor guverne din aceste tari. Concomitent cu consolidarea pilonului euro-atlantic, Europa ar trebui sa-si puna in valoare rolul de interconector geopolitic si geoeconomic si sa-si construiasca cel de-al doilea pilon de sustinere, cel euro-asiatic.


O interogatie schröderiana: „Europa, incotro ?”

13/10/2010

Liderul social-democrat Adrian Nastase anunta pe blogul sau (http://nastase.wordpress.com/2010/10/13/premiu-pentru-bloggeri) ca Fundatia Institutul „Ovidiu Sincai”, al carei presedinte este, va fi gazda unui eveniment de exceptie – conferinta „Europa, incotro ? Solutiile economice ale stangii„, care va fi sustinuta de catre proeminentul om politic si de stat german Gerhard Schröder, fost cancelar al Germaniei (1998-2005), vineri, 15 octombrie, la Bucuresti, Hotel Marriot, sala Grand Ballroom, incepand cu orele 09.45.

Gerhard Schröder s-a nascut la 7 aprilie 1944 si a fost crescut intr-o familie de muncitori. Tatal sau, Fritz Schröder, a murit in cel de-al doilea razboi mondial (pe 4 octombrie 1944), in luptele germano-ruse din Romania, fiind inmormantat la Ceanu Mare, judetul Cluj. Pe 12 august 2004, Gerhard Schröder, pe atunci cancelar federal, s-a recules la mormântul tatălui său, aflat în curtea bisericii ortodoxe din Ceanu Mare. Membru SPD din 1963, Schröder a desfasurat o activitate politica bogata, in fruntea Tinerilor Socialisti, ca parlamentar social-democrat si ca presedinte al SPD (1999-2004).

Evenimentul care-l va avea in centrul sau pe Gerhard Schröder vine la putina vreme dupa ce social-democratii romani, reuniti in Clubul de la Bucuresti, patronat de Ion Iliescu, au reflectat pe marginea unei intrebari cu o acuitate asemanatoare: „Romania, incotro ?” Cu deschiderea-i sarmanta binecunoscuta de-acum, Adrian Nastase acorda un „premiu” blogger-ilor, invitandu-i sa participe la prestigiosul eveniment.


Clubul de la Bucuresti, un laborator de reinventare a politicii social-democrate (1)

06/10/2010

Sub patronajul presedintelui de onoare al PSD, Ion Iliescu, ieri, in aula mare a Universitatii Romano-Americane, si-a reluat dezbaterile Clubul de la Bucuresti, aflat la a sasea editie, cu o tema incitanta: „Romania, incotro ?”, care a atras, alaturi de elita intelectualitatii de stanga, reunind politicieni, academicieni, universitari si reputati experti si specialisti in diverse domenii, un public numeros, in care tinerii au fost o prezenta marcanta.

Adancirea crizei actuale si neputinta dreptei guvernante de a o depasi, probleme care reprezinta o stare de alarma si de urgenta pentru reflectia politica romaneasca, au sensibilizat si orientat gandirea si actiunile social-democratilor in directia identificarii si fundamentarii unui raspuns alternativ viabil, care sa redeschida perspectivele Romaniei. In acest cadru s-a inscris si dialogul din cadrul Clubului, care a dat consistenta catorva idei si concluzii, pe care le voi evoca succint.

Greseli postdecembriste

In demersul politic de dupa Revolutie s-au impus doua orientari, cea interbelica (restitutio in integrum), in prima parte , si cea neoliberala, in ultimii ani, cea de-a treia, social-democrata, ramanand o alternativa pentru viitor. In Romania s-a impartit tot ce se putea imparti, ceea ce a dus la scaderea vertiginoasa a productiei, facand ca muncitorimea industriala, factorul motor al Revolutiei, sa devina principalul perdant al acesteia. In Ungaria, Cehoslovacia si Germania, unde erau guverne de dreapta, s-a decis sa nu se restituie nimic in natura, ci sa se acorde despagubiri in bani, in limite relativ suportabile pentru popor (maxim 75.000 de dolari). Tot comparativ, in Romania s-au distrus si CAP-urile, desi principiul asocierii agricole nu era un patent comunist, acesta venind, pe filiera istorica, de la taranisti, Mihalache fiind cel care-i indemna pe tarani sa se asocieze. O alta greseala a fost cea cantitativist-neoliberala, de rupere a cresterii economice de resorturile ei sociale, in dauna dezvoltarii economico-sociale durabile, care implica si aspecte care tin de calitatea vietii.

Paradoxuri ale tranzitiei romanesti

Ceea ce ne-am propus la inceput nu ne-a iesit. In loc sa devenim o tara capitalista democrata, am involuat spre o tara subdezvoltata. Suntem mai degraba o societate precapitalista decat una capitalista, orientata spre subdezvoltare decat spre dezvoltare. Societatea capitalista e o societate a muncii salariate, dar Romania nu e o societate care da de lucru oamenilor, care sa se preocupa de ocuparea fortei de munca. Solutia normala e preturi mari, salarii mari, dar in Romania e invers, salarii mici si preturi mari (amintind de tarile din zona coloniala). Cauza principala e sistemul de distributie. Am ramas anchilozati in Romania intr-o distributie a avutiei, in locul unei distributii a veniturilor, ceea ce a dus la mari disparitati sociale. Cum veniturile sunt cele care se consuma (spre deosebire de avutie), in momentul in care productia s-a prabusit cei care au pierdut au fost cei care depindeau de aceasta, salariatii. S-a terminat cu distributia de avutie, de bogatie, distributia prin venituri este noul trend social, sustinut de social-democrati.


Memorialul Muncii

29/04/2010

Urmarind ideile, initiativele si actiunile politice post-electorale ale tanarului lider social-democrat Victor Ponta, nu s-ar putea spune ca PSD nu a avut mana buna alegandu-l in fruntea sa. Se vede cu ochiul liber ca noul sef al social-democratilor, inovativ si determinat, incearca sa arda rapid etapele, pentru a face cat mai scurt drumul catre o statura politica pe masura anvergurii partidului pe care a fost mandatat sa-l conduca. Speram sa si reuseasca (in pofida unor balbe inerente inceputului, cum ar fi cea legata de comunicarea cu sindicatele), avand in vedere marile batalii politice care se prefigureaza.

Un fapt este insa cert si, deopotriva, ambivalent. Cei multi, saraci si cinstiti au castigat in noul presedinte al PSD un aparator puternic al drepturilor lor, in timp ce pentru puterea de dreapta acelasi lider al stangii social-democrate reprezinta un adversar redutabil. Victor Ponta a decis ca, de 1 Mai, sa arate pisica Guvernului Boc, prin organizarea de proteste in toata tara, prin care-i vor cere demisia, pentru ca, folosind un joc inteligent de cuvinte, „1 Mai Rau nu se poate”, si inlocuirea cu un alt guvern, „1 Mai Corect”.

Hotarand sa transforme ziua de 1 Mai dintr-una de sarbatoare intr-una de proteste, motivata de situatia economica grava, care face ca nimic sa nu fie de sarbatorit, PSD a adoptat, ca partid de opozitie, o strategie de raspuns corecta din punct de vedere politic. Adancirea crizei economice si sociale, reflectata sintetic prin scaderea dramatica a productiei si consumului si cresterea alarmanta a somajului si saraciei, a facut ca 1 Mai sa-si piarda semnificatia de sarbatoare a muncii, devenind, la propriu si la figurat, o zi trista de comemorare a Crizei Muncii.

Izvorata din dispretul „suveran” al guvernarii de dreapta fata de Munca, aceasta criza atipica este alimentata pe doua filiere ce par a se lua la intrecere: pe de o parte, reducerea drastica si continua a locurilor de munca, iar pe de alta parte, parvenirea prin coruptie si eludarea Muncii.

Intr-un plan mai larg, Criza Muncii ridica serioase semne de intrebare privind subrezenia temeliilor noului edificiu politic, economic si social pe care incercam sa il construim in ultimii douazeci de ani, incapacitatea acestuia de a asigura locuri de munca pentru toti membrii societatii.

Reamintind ca la origine 1 Mai a fost o zi de lupta, nu de sarbatoare, liderul social-democratilor pune in drepturile ei firesti aceasta zi, despre care spune ca nu apartine nici partidelor si nici sindicatelor, ci o considera ca fiind „ziua celor care traiesc din munca lor”, dupa cum, foarte inspirat, s-a exprimat. Daca ne gandim ca acest mesaj vine la scurt timp dupa ce presedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, i-a dezavuat public pe „imbogatiti din politica”, cuvintele lui Victor Ponta par a avea un sens mult mai adanc, decat unul pur stilistic, de relevare a esentei doctrinare si ideologice a social-democratiei…


PSD si comunicarea politica online

21/03/2010

Un experiment de comunicare politica reusit, cu un impact de proportii, neasteptat. Si, pana in prezent, fara un rival comparabil in randurile celorlalte partide. Asa s-ar putea caracteriza, laconic, rezultatele implementarii si utilizarii crescande a comunicarii online in viata politica a PSD.

Extensia rapida a acestui tip de comunicare, de la varful partidului, incepand cu venerabilul octogenar Ion Iliescu si pana la cel mai tanar simpatizant PSD, s-a dovedit a fi o resursa de crestere pentru social-democratie.

Fie ca a fost vorba de campanii, proiecte alternative, re-branding, inscrierea online in partid, propuneri, adeziuni, sustineri etc. (intr-un cuvant, de feedback), interactiunea virtuala pe blogurile liderilor sau platforma electronica a partidului a captat interesul multor militanti si simpatizanti PSD, sporindu-i atat portofoliul de idei cat si numarul membrilor.

Recenta actiune initiata de Adrian Nastase (al carui blog a inregistrat, de curand, trei milioane de accesari), la sediul Consiliului National PSD, sub genericul Ziua Portilor Deschise la Departamente, de a comunica face-to-face cu bloggerii cu care interactioneaza pe blogul personal, s-a bucurat de o participare numeroasa, cuprinzand multi tineri.

Inscriindu-se in noua strategie de relansare de masa a PSD, prin intensificarea dialogului social si  multiplicarea conexiunilor in diverse medii si categorii socioprofesionale (sub forma de asociatii, forumuri etc.), evenimentul in cauza, ce pare a fi pus bazele unei comunitati a bloggerilor social-democrati, se anunta a deveni un club de idei constructive, de utilitate publica, prin identificarea de solutii viabile la problemele societatii romanesti, care ar putea fi articulate intr-un posibil proiect politic sau de guvernare. Scrieti, fete si baieti, numai scrieti !


„Lovitura din dosare”, ultimul episod ?

10/03/2010

Pericolul vine din stanga

Desi la Kiev portocaliul nu se mai poarta, la Bucuresti acestuia ii merge bine-mersi, mai ales asortat cu mov. Ultima inovatie pare sa fi ajutat regimul lui Traian Basescu sa inteleaga ca se poate domni mult si bine agitand sperietoarea cu pericolul restauratiei comuniste de catre social-democrati. De doua ori acestia i-au suflat in ceafa, o data Adrian Nastase, alta data Mircea Geoana, si de tot atatea ori a scapat, ca prin urechile acului, cu ajutorul magiei anticomuniste. Dar, precum in povestera cu urciorul care nu merge de multe ori la apa, Traian Basescu stie, chiar fara sa fi consultat vreun oracol, ca, daca nu-l va contracara, sfarsitul politic i se va trage de la PSD, singura forta ideologica si politica din opozitie care, intr-o buna zi, il poate infunda.

Cosmarul care naste monstri

Tocmai spaima de o asemenea probabilitate este cea care-l indeamna sa puna la cale, impreuna cu apropiatii Puterii, o noua lovitura anti-stanga, urzita din dosarele Revolutiei si indreptata impotriva liderului social-democrat Ion Iliescu, conceputa ca un fel de solutie finala care sa-l scape pentru totdeauna de cosmarul social-democrat. Numai ca, de aceasta data, vicleanul si abilul exponent al dreptei democrat-liberale si-a luat o serie de masuri in plus, atragand in ecuatia anti-Iliescu noi variabile (tismanenizarea, burakowskizarea, opreaizarea etc).

„Dovezile ” care nu exista

Asa-zisele piese de rezistenta ale planului-diversiune, aflat, dupa cate se pare, in plina desfasurare, sunt pretinse dovezi-bomba, extrase din arhive, care l-ar incrimina pe Ion Iliescu de  solicitarea, in zilele Revolutiei, de sprijin militar sovietic si de declararea vasalitatii fata de Moscova. Subiectul este, de departe, rasuflat si lipsit de orice veridicitate istorica. In cei peste douazeci de ani de la Revolutie nu s-a descoperit nici cel mai mic indiciu in sensul acuzatiilor formulate, ceea ce ar fi fost absolut imposibil, cu atatia martori oculari, daca astfel de fapte ar fi existat. Dimpotriva, marturiile istorice dovedesc patriotismul si luciditatea omului politic Ion Iliescu, care, intelegand ca miza evenimentelor nu era puterea sa personala (care nu l-a corupt niciodata) ci insasi soarta tarii, constientiza pe deplin pericolul unor diversiuni pe tema unei „interventii straine”. Pe de alta parte, Iliescu era pe deplin conectat la miscarea de idei eurocomunista si noua politica a lui Mihail Gorbaciov, de „glasnost” si „perestroika”, care se declarase public adversar al brejnevismului si interventionismului (motive pentru care, fara indoiala, orice cerere contrara adresata Moscovei nu ar fi fost calificata decat o gafa sau, si mai rau, o provocare politica).  

 O „cerere” rastalmacita

In realitate, unele afirmatii ale lui Ion Iliescu din timpul evenimentelor sangeroase ale vremii au fost scoase din context si rastalmacite cu rea credinta, in scopuri politice. Sa ne apropiem putin de spiritul si situatia de atunci si sa incercam sa le judecam in mod obiectiv si fara patima politica. Romania apartinea lagarului comunist (membra CAER si a Tratatului de la Varsovia), iar dincolo de Prut se intindea imperiul URSS, al carui lider novator nutrea ideea, dovedita utopica, de reformare a comunismului, dar cu pastrarea rolului conducator al Partidelor Comuniste. In aceste conditii, primul lucru pe care trebuia sa-l faca, la Revolutie, orice om politic responsabil si cu simtul realitatii era sa-i menajeze susceptibilitatile si sa-i dea asigurari vecinului de la Rasarit ca Revolutia Romana nu era o „defectiune” anticomunista si antisovietica, adica exact lucrul care s-a straduit sa-l faca experimentatul om politic Ion Iliescu si care, spre cinstea lui si recunostinta noastra, i-a reusit. Romania nu putea sa dea altfel de semnale Moscovei, fara riscul de a fi perceputa ca fiind ostila sovietismului si comunismului. Acesta-i marele adevar istoric, distorsionat si maltratat de catre cei obsedati de puterea absoluta, care corupe in mod absolut. „Cererea de sprijin de la Moscova”, din 23 decembrie 1989, era, de fapt, una care tinea de uzantele diplomatice si politice in astfel de cazuri, care se adresa comunitatii internationale pentru recunoastere si sprijin politic, economic, umanitar si moral, pe de o parte, dar si pentru a nu starni nelinistea si mania ursului sovietic, printr-o miscare necugetata care ar fi putut fi interpretata ca o incercare de a i se lua prada, pe de alta parte.

Diplomatia echilibrului

In acelasi concept strategic, de prevenire a neincrederii si de castigare a bunavointei sovietice (fara de care ar fi putut aparea tensiuni si frictiuni contraproductive) s-a inscris si intalnirea cu ambasadorul URSS la Bucuresti, din 27 decembrie, in cadrul careia Ion Iliescu a facut o serie de declaratii de conjunctura, privind „franarea elementelor de dreapta”, respingerea „partidelor pe interese, sectare” si altele asemanatoare, care tinteau convingerea Moscovei ca evenimentele nu se indreptau catre o ruptura anticomunista, implicit antisovietica. Toate aceste acte au tinut de firesc, de normalitate, de ceea ce expertii numesc marea diplomatie sau marea politica, precautiuni care trebuiau sa lucreze pentru tara, intr-un moment de mare slabiciune, specific marilor schimbari. Valul istoriei care a maturat ulterior bastionul comunismului, schimband in mod pasnic fata Europei si a Lumii, a fost in beneficiul marii noastre schimbari politice de la 22 Decembrie 1989 si o confirmare a justetei prudentialitatii si a intelepciunii liderilor Revolutiei.

Ultimele dosare, alte mistificari

Dar marea diversiune anti-Iliescu, inspirata, intr-o prima faza, de scotocirea speculativa a arhivelor, nu se va opri aici. Mutarile tactice facute de catre Putere pana in prezent si perspectiva schimbarii raportului de forte la Curtea Constitutionala fac posibila jucarea ultimei carti (creditata deja cu cea mai mare miza), respectiv cea a rascolirii ultimelor dosare ale Armatei despre Revolutie, desecretizate cu „operativitate” de catre ministrul „independent” al Apararii, la cererea Guvernului, in speranta desarta de a gasi „probe” incriminatoare irefutabile.

O antepronuntare mincinoasa

Ca un preambul la ceea ce se urmareste si se vrea prin jucarea cartii dosarelor Armatei sunt cuvintele procurorului Dan Voinea: „Imaginea lui Ion Iliescu ar putea fi afectata de ultimele dosare ale Revolutiei, declasificate de Armata, daca aceste noi documente vor demonstra ca fostul presedinte ar fi fost implicat in organizarea comandamentelor de actiune de dupa 22 decembrie1989.” Iar pentru a nu exista niciun dubiu pentru „scotocitori”, procurorul in cauza nu ezita sa se antepronunte: „Eu stiu ca este implicat.” S-ar putea spune ca si de aceasta data nimic nu ar trebui sa ne mai surprinda, pentru ca si aceasta asa-zisa speta este imbibata de aceeasi rastalmacire si tendentiozitate in scopuri politice, cliseul repetandu-se…

De ce, din nou, Ion Iliescu ?

Si totusi, pentru oamenii onesti, o intrebare ar putea fi irepresibila: de ce astfel de atacuri murdare, care-si itesc din nou capul had dupa douazeci de ani, sunt indreptate impotriva unui venerabil octogenar, care si-a inchinat intreaga viata idealurilor stangii, dar care in prezent nu mai detine niciun fel de functii in PSD sau in stat ? Motivatia tine de scopurile demolatoare ale atacurilor simbolistice si identitare: Ion Iliescu, ca fondator al partidului, este parintele intregului PSD… Nu in ultimul rand, asemenea scandaloase procese de intentie reprezinta o strategie de abatere a atentiei de la mocirla in care guvernarea de dreapta ne afunda, incet si sigur, zi de zi…


Lectia de modestie

24/02/2010

Ni s-a reprosat, la Revolutie, ca ne-am meritat soarta, pentru ca fiecare popor isi are conducatorii pe care-i merita. Era, intr-un fel, o alta fata a unei ziceri controversate care spune ca popoarele sunt cele care isi invata conducatorii sa devina dictatori. Desi o astfel de generalizare nu poate fi acceptata, totusi, trebuie spus ca aceasta ascunde un sambure de adevar, pentru ca , de fapt, nu popoarele se fac vinovate de asemenea situatii de degradare politica, ci cei din preajma puterii, care, pentru a obtine avantaje si favoruri, ii incurajeaza, in mod ipocrit, megalomania si autoritarismul.

Desigur, alienari si derapaje politice de genul celor antedecembriste nu mai sunt posibile in zilele noastre, ceea ce nu inseamna insa ca astfel de tentatii si corupatori au disparut (asemenea distopii subzista in orice societate). Tocmai de aceea, cei care au urmarit discursul lui Ion Iliescu la Congresul Extraordinar al PSD au avut prilejul sa admire o imensa lectie de intelepciune si modestie (a cata oare ?), izvorata din serenitatea varstei si din experienta de veteran si fondator al partidului. Refuzand propunerea de a prelua conducerea PSD si orice alta functie sau titulatura, dar ramanand membru al acestuia, Ion Iliescu a dovedit ca nu a fost niciodata corupt de putere si ca intotdeauna a fost in slujba binelui public. Un epilog, trebuie sa recunoastem, neasteptat si dezarmant pentru obedienti, dar si pentru detractorii prologului revolutionar.

Printr-un mesaj vibrant, venerabilul senior a subliniat ca PSD nu are nevoie de un batranel de 80 de ani sa-l reanime, ci aceasta forta exista si trebuie cautata in interiorul partidului, „care trebuie să apere marea majoritate a cetăţenilor acestei ţări”, iar „dacă slăbeşte PSD, slăbeşte apărătorul marii majorităţi a concetăţenilor noştri.” Tintuind la stalpul infamiei obsesiile pentru parvenire, functii si pozitii de comanda, in defavoarea crezului politic, de viata si ideologic, propriu social-democratiei, Ion Iliescu ii critica dur pe liderii care-si pierd simtul masurii, care dupa ce devin sefi se distanteaza de oameni, incercand sa se impuna prin morga si atitudini autoritare, modestia ajungand un fel de pasare rara.

De aceea, cred ca prima lectie pe care ar trebui sa o invete un politician, pentru a ramane integru, este cea a modestiei. A umilintei, chiar. Iar atunci cand nu se intampla acest lucru, cainele de paza al democratiei ar trebui sa-i ajute pe cei care isi dau aere si se umfla in pene sa revina cu picioarele pe pamant. Asta, bineinteles, daca avem jurnalisti independenti, curajosi si talentati, precum Peggy Noonan, care, intr-un articol intitulat „Vanitatea puterii” l-a pus la punct pe un tanar oficial politic, dupa ce acesta a castigat alegerile si a devenit senator (lectie despre care, ulterior, cel vizat a recunoscut, cu umor, ca i-a  fost extrem de utila, lucru care s-a si vazut, de altfel): „Saptamana aceasta il vedem pe senatorul Barack Obama, care pana acum a fost prudent, dandu-si aere in revista Time si explicandu-ne ca seamana mult cu Abraham Lincoln, numai ca e ceva mai bun ca el (…) Barack Obama are un CV bun, dar nu are cabane de busteni. Si pana acum nu are nici maretie. Iar daca va continua sa vorbeasca despre el insusi in acest fel, nici nu va avea vreodata.”

Deh, de pe malurile Potomacului pana pe cele ale Dambovitei exista ceva distanta, inclusiv in ceea ce priveste cultura politica… Probabil ca va mai trebui sa treaca mult timp pana cand lectia de modestie va ajunge si la unii dintre politicienii nostri, deveniti, in mod inexplicabil, ultramioritici…