Schimbarea puterii din Ucraina: Revolutie geopolitica, politica sau lovitura de stat?

23/02/2014

Probabil ca in schimbarea iregulara de putere din Ucraina exista cate ceva din fiecare din posibilitatile enumerate in titlu. Riscul de secesiune si de modificare a hartii geopolitice a fost tot atat de real ca poporul sau violenta din rasturnarea de putere. Dar aceste lucruri nici nu mai conteaza cand UE si Rusia cer Ucrainei „sa formeze rapid un Guvern eficient” si sa fie „pastrata obligatoriu integritatea teritoriala a tarii.”

Evenimentele din Ucraina reconfirma, in opinia mea, ca popoarele fac regulile si dreptul, nu invers. In fata oricarui raport de forte in care un popor dicteaza, nu poti decat sa te inclini, adevar la care si orice putere din Romania ar trebui sa ia aminte. Chiar daca in Ucraina faptele curg in avalansa si fac dificile prognozele de curs, un lucru este sigur, schimbarea este ireversibila, cel putin pentru un ciclu electoral.

Un pericol major de secesiune nu mai exista si, sper sa nu exagerez, nici cel de instabilitate, acestea vor ramane subcritice, daca avem in vedere disolutia regimului Ianukovici, cu trecerile de partea poporului a institutiilor administrative si de forta, valul de demisii si dezertari, prabusirea piramidei partidului regiunilor, inclusiv in estul rusofon si fost fief.

De mare impact pentru evolutiile ulterioare este declaratia partidului regiunilor, prin care a tras in mod clar o linie despartitoare fata de trecut, cand l-a acuzat pe Ianukovici de tradarea Ucrainei, de luptele fratricide, de mortii din timpul ciocnirilor si de faptul ca „partidul a devenit ostatic al unei familii corupte” (observ din nou, pe spetele partidului ostatic si familiei corupte o similaritate de sistem cu Romania, difera doar culorile politice). Fara indoiala, va trebui sa treaca mult timp pana cand acest partid va putea sa mai nutreasca vreo speranta realizabila pentru a reveni la putere, ceea ce va face sa nu mai fie un adversar credibil pentru noua putere.

Manifestarile nationaliste se vor inaspri, de o parte sau de alta, cele mai recente dovezi sunt abrogarea de catre parlamentul redominat de catre nationalistii ucraineni a legii care permitea folosirea limbilor minoritatilor nationale (implicit a celei ruse in estul tarii) si arborarea de catre nationalistii rusi a drapelului rus pe primaria din Kerci si cererea de iesire a Crimeei din componenta Ucrainei. Nu cred insa ca nationalismul va deveni un arbitru central, banii si gazele o vor face mai bine si vor avea ultimul cuvant. Nationalistii ucraineni sunt prea saraci pentru a risca sanctiuni si izolarea, care-i vor face si mai saraci.

Imi dau insa seama, dupa cele intamplate dupa semnarea acordului, ca cineva din partile implicate in negociere joaca necinstit, mizand probabil pe inrautatirea relatiilor ruso-ucrainene si, eventual, pe fortarea unei mutari gresite din partea Rusiei. Pot spune cu certitudine, avand in vedere raul pe care l-a provocat nationalismul in Europa, ca UE nu poate fi suspectata de stimularea, oricat de discreta, a acestui fenomen-bumerang.

Am vazut, intre ultimele reactii internationale, unele temeri privind posibilitatea trimiterii de catre Rusia de trupe in Ucraina. Cred ca nici macar cei care pun intr-o ecuatie de forta relatiile ruso-ucrainene nu cred in asa ceva, cel mai probabil vor sa dea impresia ca ceea ce nu se va intampla li se datoreaza.

Este asteptata cu interes o alta reactie a lui Putin, despre care se crede ca ar fi pierdut batalia cu Euro-Maidanul, desi este evident pentru oricine ca nu ai cum sa pierzi o batalie la care nu participi, dar si ca ar avea de jucat o alta carte, pe care nu a jucat-o pana acum din cauza Olimpiadei de la Soci. Asemenea presupuneri de confruntare sunt rodul unei mentalitati de razboi rece, pe care Rusia a fost prima care a abandonat-o si pe care toti liderii ei o sanctioneaza cu orice prilej.

Rusia, Ucraina si celelalte tari ex-comuniste au acum acelasi dusman, coruptia. Mi s-a parut interesanta evaluarea pe care fostul presedinte al URSS, Mihail Sergheevici Gorbaciov, a facut-o crizei din Ucraina, ale carei cauze le-a identificat in derapajele de la democratie, in incapacitatea de negociere si in insuficientele luptei impotriva coruptiei. „Revoltele au izbucnit din cauza ca perestroika nu a fost dusa la bun sfarsit”, a punctat (sibilinic pentru mine), Gorbaciov.

Ce va urma? Cred ca Iulia Timosenko isi va vedea visul cu ochii, pentru care prin loctiitorul Iateniuk a tras unele dintre sforile urate ale crizei, si va fi urmatorul presedinte al Ucrainei, lupta interna pentru semnarea acordului de asociere la UE va fi relansata, desi cred ca, prin noile probleme pe care le va aduce noua putere, vest-europenii nu vor mai fi atat de incantati si de nerabdatori sa-si deschida usile. Socialistii europeni si mai putin, cu siguranta, daca vor castiga europarlamentarele din 25 mai. In rest, obisnuitele mizerii portocalii, care ne sunt atat de cunoscute.


Europa geopolitica: Despre revolutie, coabitare si unitate

30/01/2014

“Revolutia geopolitica”, ca posibila scindare a Ucrainei, in pro-Vest si pro-Est, pe care a prefigurat-o fostul presedinte georgian Mihail Saakasvili, in interviul pe care l-a acordat unor ziaristi americani, nu va avea loc. Poate parea o afirmatie prea transanta pentru o predictie, dar restauratiile unor trecuturi de trista amintire nu s-au bucurat niciodata de succes, in primul rand din partea memoriei. Incepand inca de la Malta, lectia razboiului rece a fost pretutindeni invatata, cu precadere la Washington, Moscova si Bruxelles, pentru care aceasta pagina de istorie este definitiv intoarsa. Unele tentatii vor mai exista, cum sunt cele de boicotare a jocurilor olimpice sau de amestec in criza ucraineana, nu si conditii ideologice si materiale majore, dar pretul lor, de a ramane neeligibil sau neselectionabil, ca un jucator cu probleme, tintuit pe banca de rezerve, vor face sa fie tot mai palide si mai izolate. Si cred ca ar mai fi ceva, credibilitatea profetiilor a inceput sa treaca din zona indivizilor, care le-au oferit ca manuale politice de influentare si manipulare, asa cum am observat si pe timpul crizei globale, in cea a popoarelor, care le utilizeaza pentru luminarea drumului spre refacerea autenticitatii libertatii si democratiei.

Summitul UE-Rusia, de ieri, nu a lasat nicio urma de posibilitate pentru o falie geopolitica, ci dimpotriva. Presedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy a desenat un orizont scurt si precis, pana la summitul de la Soci, ca relatiile dintre UE si Rusia sa atinga un progres, o expresie de vointa care contrasteaza cu tiparele de generalitate ale limbajului diplomatic. In acelasi context, seful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a respins cu fermitate alegatiile ca intre cele doua parti ar exista o confruntare, si nu a fost o simpla formula de bunavointa. Intre altele, acestei pozitii i-a adaugat consistenta si reuniunea NATO-Rusia, care a avut loc tot ieri, unde secretarul general al Aliantei, Anders Fogh Rasmussen, si ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, au confirmat relatia de parteneriat strategic, fata de care si-au declarat “fidelitatea” (termenul folosit mi se pare a avea o relevanta aparte). Tangenta la eveniment a fost si o nuanta a unui ministru aliat al apararii, nemaiauzita, cred, care poate ar merita o examinare aparte, potrivit careia Rusia a devenit un garant al stabilitatii in regiunea euroatlantica.

Dar cele mai neobisnuite idei, in raport cu anumite stereotipuri, s-au auzit, la Bruxelles, din partea presedintelui rus, Vladimir Vladimirovici Putin, care a sustinut ca integrarile europeana si euroasiatica nu sunt in contradictie, ci se pot completa reciproc, a propus crearea unei zone de comert liber cu UE si a cerut sa se lucreze impreuna pentru construirea unei Europe unite.

Desigur, va mai trece mult timp pana vom putea vorbi de o Europa geopolitica unita, nici nu stiu daca acest lucru este democratic si necesar sau daca se va ajunge la el vreodata. Deocamdata, cred ca este vorba de o tranzitie de la revolutiile geopolitice, din 1989, care au schimbat harta politica a continentului, la o coabitare geopolitica, intre regimuri politice democratice diferite, dar diferentele sau particularitatile sunt subsidiare in raport cu democratia, care, esentialmente, este principalul factor care conteaza. Din punct de vedere al democratiei, probabil ca nici nu prea este corect ca diferentele politice dintre tarile europene sa fie puse pe seama regimurilor, mai degraba ar tine de sistemele politice.

Aceasta coabitare geopolitica europeana, care si-a extras principiul de coabitare din planul intrastatal si l-a extins la cel intraeuropean, se vede foarte bine in evenimentele din Ucraina. In opinia mea, criza ucraineana este o criza de intelegere a democratiei si necesitatii coabitarii interne, ca partaj al puterii executive intre presedinte si guvern, care sunt de culori politice diferite, iar ceea ce este cel mai ciudat este ca semnele unei asemenea intolerante vin si dinspre administratiile europeana si americana, care nu o accepta si ca o coabitare geopolitica. Respingerea de catre Occident a coabitarii politice si geopolitice privind Ucraina ascunde, de fapt, o tentatie de expansiune si de control total a acestui spatiu statal est-european, ceea nu este catusi de putin democratica.

Remarcabil este ca dupa lectiile neinterventiei si neamestecului, privind Siria si respectiv Ucraina, pe care Estul, prin Rusia, le-a dat Vestului, la summitul de ieri a venit si o a treia lectie, a coabitarii geopolitice. Pe fondul interoperabilitatii dintre cele doua tipuri de integrare, europeana si euroasiatica, presedintele Putin a declarat ca Ucraina poate să împărtăşească în continuare valorile europene şi în acelaşi timp să coopereze cu Uniunea Euroasiatică, iar împrumuturile sau reducerea preţului la gaze, acordate ucrainenilor de catre Moscova, nu depind de o anumita culoare politica a puterii de la Kiev. „Acest lucru este legat de dorinţa de a sprijini poporul ucrainean”, a punctat seful de la Kremlin. Consecinta directa a acestei viziuni ar fi ca Rusia nu-si doreste o influenta absoluta in Ucraina, care inevitabil ar provoca o falie geopolitica, ci o zona de complementaritate intre interesele Vestului si ale Estului, prin acceptarea oricaror alternante de putere, proeuropene sau proruse, inclusiv de coabitare politica, care implicit ar deveni si una geopolitica, daca acestea vor fi decise de electoratul ucrainean.

Demisia premierului ucrainean, Mykola Azarov, a reprezentat, intr-adevar, un pas suplimentar spre rezolvarea pasnica a crizei politice, dar in niciun caz acest pas nu ar trebui urmat si de presedintele ales Victor Ianukovici, asa cum sugereaza unii lideri din opozitie, ar fi o concesie de neiertat facuta extremismului, care ar trebui sa invete sa respecte rezultatele alegerilor. Asa cum se intampla in toate democratiile occidentale, nici sondajele si nici protestele de strada nu pot constrange un sef de stat sa-si abandoneze mandatul popular, inaintea unei remandatari electorale, fara riscul scufundarii tarii in haos.

Ce ar urma sa se intample? In opinia mea, in conditiile in care liderii partidelor de opozitie au respins ofertele de premier si de vicepremier, pe buna dreptate, as zice, avandu-le in vedere pozitiile subrede in opinia publica sau lipsa unor confirmari de rezultate sau de incredere, electorale, parlamentare sau guvernamentale, cautarile ar trebui sa revina in zona personalitatilor de notorietate din opozitie. Exista un nume care a fost activ vehiculat si conexat, si de catre Bruxelles, si de catre opozitie, cu semnarea acordului de asociere la UE. Acest nume este al ex-premierului Iulia Timosenko, aflata in detentie politica, ale carei proces si sentinta politice au fost denuntate si de CEDO si de Consiliul Europei. Eliberarea si revenirea lui Timosenko in fruntea opozitiei si, cel mai probabil, si a guvernului, ar stinge criza si ar readuce stabilitatea politica, pana la urmatoarele alegeri parlamentare si prezidentiale. In acest caz, nu cred ca ar fi vorba de o noua revolutie portocalie, in fond guvernele de stanga care au promovat politici de dreapta au fost tot atat de colorate.

Mai aproape de realitate ar fi recunoasterea unui drept democratic, de coabitare politica interna, care extern, intr-o zona de complementaritate, ar putea capata dimensiunea de coabitare geopolitica. Cuvantul „revolutie” a devenit, dupa experimentarile si din alte spatii geografice, unul urat si nedorit, sinonim cu cel de instabilitate.

In sfarsit, o intrebare care nu s-a pus, dar care ar putea fi legata de ceea ce s-ar putea numi o reasezare a echilibrului, ar fi urmatoarea: Daca UE are un Parteneriat Estic, ar putea fi acceptata, in compensatie, si ideea unui Parteneriat Vestic al Rusiei (sau UEA)?

http://nastase.wordpress.com/2014/01/29/ucraina-a-doua-revolutie-portocalie/


O simbolistica de control: Justitia sunt eu

08/01/2014

Nu cunosc si nici nu as avea caderea sa ma pronunt asupra unor probe sau a unei sentinte de condamnare. Chiar si in cazul-soc al celei de-a doua condamnari a lui Adrian Nastase, exista sansa, chiar obligatia scoaterii cauzei in afara jurisdictiei interne, presupusa a fi suprasaturata si viciata politic, si supunerii celei europene, la CEDO. Pot face insa niste judecati de context, privind intrarile si iesirile pe speta, a tot ceea ce poate, eventual, sugera o modelare politica a unei hotarari judiciare sau un limbaj al gesturilor politice, asemanator limbajului corpului.

Prezenta presedintelui Traian Basescu la sedinta de bilant si de alegeri a CSM, in chiar ziua judecarii de catre ICCJ a dosarului Zambaccian, poate fi o coincidenta de calendar, nimeni nu-i poate contesta participarea. Dar declaratia din plen, potrivit careia a dat si va continua sa dea telefoane procurorului general, Tiberiu Nitu, pe “probleme care vizeaza functionarea sistemului, pentru ca, pana la urma, eu v-am numit, prin decret” sugereaza, inconfundabil, o pulsiune paternalist-tutelara, ceva de genul eu v-am numit, eu va controlez!

Poate sustine cineva ca un asemenea tip de abordare este liber de orice suspiciune de subordonare? O procedura constitutionala, cred, nu inseamna ca politicul sa dea telefoane juridicului, care, subtextual, pot ascunde sau sugera si mesaje politice, cel putin ca interpretare. Exercitarea prerogativei de mediere, care se tot invoca in situatii din cele mai nepotrivite, nu este la latitudinea liberului arbitru. Presupun ca se face la solicitare sau autosesizare, pe cazuri de conflict interinstitutional, cu parti constituite, documentatie pre si post-mediere, stenograma si tot tacamul, dupa un tipic clasic, transparent si verificabil, care sa nu lase nicio urma de indoiala. Justitia secreta sau de cabinet s-a terminat de mult cu ea.

Intr-un mediu pluralist, cu adversitati si conflicte, nimic nu otraveste mai mult ca suspiciunile viata politica sau lumea justitiei! Cand instrumentezi partide politice si campanii electorale sau cand fluturi amenintarea securist-comunista cu “eu ti-am semnat decretul de numire!”, nu exista nicio garantie ca judecatorii si procurorii, numiti de Traian Basescu, in dosarele “Zambaccian” si “Trofeul calitatii” nu s-ar fi supus, din teama sau obedienta, unor posibile ordine politice de la Cotroceni.

Cel mai apasator fapt in cele doua dosare este absenta celeritatii, tergiversarea ani in sir a solutionarii, prin aducerea lor in proximitatea sau pe terenul anilor electorali, ca si cand ar fi fost niste carti tinute in rezerva, ca intr-un joc de poker. Este destul de greu sa contra-argumentezi ca punerea “Zambaccian”-ului pe rol in primele zile ale anului alegerilor prezidentiale nu a avut profilul sau aparenta unui plan de rezerva. Eliberarea neasteptata a lui Adrian Nastase, de anul trecut, si neprimirea unui raspuns de la CEDO privind prima condamnare puteau resuscita posibilitatea incurcarii unor calcule de desemnare a candidatilor, insa a doua condamnare a adus-o din nou la zero.

In simbolistica de “control joc”, cota de suspiciune creste si mai mult daca ne gandim si la semnarea de la miezul noptii, in ultima zi a termenului legal, a promulgarii legii referendumului! Dar exista si o contra-simbolistica, din care rezulta ca Basescu nu mai conteaza in jocul extern. Spre deosebire de reactiile internationale in cheie executiva (guverne), din cazul Iuliei Timosenko, care au fost in valuri, inconsistenta lor in cazul Adrian Nastase, care sunt fortate de interpretorii portocalii ca acord cu sentinta, au de fapt o semnificatie inversa, de percepere nespusa inca a putredului. Probabil ca suspansul va dura mult mai putin decat ne-am putea astepta, traim totusi intr-o noua interdependenta, care a luat deja act ca, din 6 ianuarie, a inceput sa curga o a doua condamnare, care ar putea fi nedreapta si al carei cost psihologic si fizic nimeni si nimic nu il vor putea restitui.

Remarcabila, de fapt normala pentru un guvern de drept, este decizia premierului Ponta de a nu intreveni in niciun fel in actul de justitie, desi propuneri din USL i-au sugerat adoptarea unei ordonante de amnistiere. Aceasta rectitudine lipseste de orice fundament reactia lui Traian Basescu, de a-i fi cerut “imperativ” lui Victor Ponta “sa inceteze de indata orice atac la adresa justitiei”, dupa ce premierul a declarat ca dosarul Nastase seamana cu cazul Iuliei Timosenko. Doar intr-o singura ipoteza apostrofarea ar fi avut o indreptatire: daca justitia s-ar fi confundat cu persoana presedintelui.