Metamorfoze politice de vara

21/06/2010

Victoria a la Phyrrus a Guvernului PDL-UDMR in fata motiunii de cenzura a PSD a adus raportul de forte dintre Putere si Opozitie intr-un punct sensibil, de relativa comparabilitate (care ar putea deveni si unul de rascruce), sub impactul careia se regandesc sau se cauta strategiile de basculare.

Desi nu Guvernul, ci motiunea a picat, daca ar fi sa spunem lucrurilor pe nume ar trebui sa recunoastem ca Boc a castigat, dar Basescu a pierdut. Nu atat de mult ca lucrurile sa se schimbe, dar nici atat de putin ca ele sa dureze. Suficient insa ca slabiciunea Puterii sa devina vizibila, iar mitul atotputerniciei acesteia sa inceapa sa se destrame. Chiar daca brodarea, pe asemenea perceptii, a unor asteptari privind modificarea structurii de putere ar putea fi un scenariu optimist pentru unii sau unul pesimist pentru altii, este in afara de orice indoiala ca timpul a inceput sa curga invers pentru Putere, tinzand sa-i devina unul dintre cei mai inversunati adversari. Cresterea presiunii sociale si reducerea continua a spatiului de manevra vor face ca decontarea crizei si austeritatii pe seama presedintelui-jucator (titularul de facto al guvernarii portocalii) sa fie de neocolit.

Pentru liberali, motiunea social-democrata pare sa fi reprezentat sau ar putea sa reprezinte, judecand dupa anumite tensiuni si conflicte din sanul opozitiei, un moment de falsa decantare ideologica si, in aceeasi nota, de revectorizare politica. Prin imensul suport social de care s-a bucurat, motiunea de cenzura impotriva asumarii raspunderii guvernamentale pe legile austeritatii a capatat, prin „identificarea” Presedintelui cu Primul-Ministru si a amandurora cu Dreapta, proportiile unui blam popular anti-prezidential si anti-guvernamental, implicit Anti-Dreapta (cred ca in acest ultim fapt ar trebui cautata si cheia evolutiilor viitoare).

Simtindu-se, probabil, vizat sau prins la mijloc, ca partid de centru-dreapta (ori poate ca a fost influentat in acest sens), PNL pare a fi pe cale de a savarsi o mare greseala strategica, nu numai pentru viitorul opozitiei, cat si, mai ales, pentru cel propriu. Alegand sa-i atace ideologic pe social-democrati (desi acestia din urma si-au dezideologizat motiunea tocmai pentru a-si feri colegii de opozitie liberali de a cadea intr-o astfel de capcana), PNL se va distanta de PSD si de obiectivele luptei comune impotriva Puterii, pe care le va pune sub semnul intrebarii.

Dar cea mai mare eroare posibila, pentru parcursul sau ca partid, ar fi ca reapropierea de Traian Basescu si de PDL (prin punerea de surdina discursului antibasescianist si oferirea serviciilor pentru guvernare) va face ca, in mod inevitabil, sa imparta cu acestia raspunderea pentru dezastrul economic si social si, pe cale de consecinta, sa le impartaseasca destinul politic, care, istoric, nu va fi unul de invidiat (comparabil cu cel taranist ar fi putin spus). O astfel de metamorfoza ciudata (in curs de initializare, potrivit unor indicii) ar fi dovada indubitabila ca PNL pur si simplu nu vede (sau nu vrea sa vada, din false ratiuni de solidaritate ideologica) ca bumerangul anatemei sociale este aruncat asupra dreptei de insusi Basescu, prin desantata-i politica ce musteste de abuzuri, coruptie si incompetenta, prin decuplarea statului de la rostul sau social firesc si subjugarea acestuia unor interese clientelare, in beneficiul unei paturi „superpuse” si in dauna marii majoritati a societatii. Daca-si va face uitate declaratiile si angajamentele ce anuntau a fi inceputul unei noi politici, social-liberale, PNL va rata, cu siguranta, sansa situarii de partea buna, sociala, a istoriei.

Cat priveste PSD, daca apelul lui Adrian Nastase la unitatea opozitiei, pentru oprirea genocidului social si scoaterea tarii din criza, va ramane un strigat in pustiu, cel mai probabil acest fapt va fi de natura sa ii sporeasca si mai mult responsabilitatea sociala, din perspectiva singurului partid care apara si promoveaza interesele celor multi si obiditi…


Falsa dilema a unei crize de model (2)

21/05/2010

Marea manipulare

Alternativa austeritatii sociale este nu numai un raspuns ideologic al puterii de dreapta la criza economica si financiara, ci si unul manipulativ, printr-o anumita contextualizare si proiectie. Ca in multe astfel de cazuri, Guvernului Boc nu i-a mai ramas, in urma unor boacane nesfarsite, decat posibilitatea manipularii pentru a se mentine la putere. Desi prin discursul care a acompaniat anuntul reducerii drastice a cheltuielilor sociale se incerca acreditarea impresiei ca s-a ales raul cel mai mic pentru scoaterea tarii din criza, astazi stim, prin semnalele fara echivoc venite din mai multe medii, ca acest lucru nu se va intampla si ca sporirea fiscalitatii, apreciata la momentul respectiv drept cea mai proasta solutie, va fi inevitabila. Supralicitarea nu s-a oprit insa aici, pentru ca aflam acum cu stupoare de la guvernanti ca daca austeritatea preconizata nu va avea loc dracul va fi si mai negru: in decembrie ne paste falimentul (!). Neindoielnic, specialistii in psihologie sociala vor recunoaste cu usurinta in acest joc calculat al cererilor si motivatiilor anumite tehnici de manipulare (piciorul-in-usa, usa-in-nas etc., utilizate pe scara larga de catre negustorii necinstiti), menite a-i determina pe oameni sa accepte draconicile masuri de spoliere si sa-i convinga de cat de bine intentionat si de „eroic” este Guvernul de dreapta in lupta cu criza. In fapt, criza nu va putea fi invinsa de masuri care nu o vizeaza direct, ci doar „aspirarea” de bani din ce in ce mai multi de la populatie, pentru PDL si clientela sa politica, singurul lucru pe care „Guvernul-Aspirator-Boc” stie sa-l faca foarte bine…

Simboluri pierdute

In cei douazeci de ani care au trecut de la Revolutie, democratia a lucrat asupra romanilor, facandu-i mai imuni la manipulare, dar si mai civilizati in proteste. Categorii largi ale populatiei au iesit in strada, manifestand pasnic, sa-si ceara drepturile. La marele miting din 19 mai, impotriva masurilor guvernamentale de austeritate, au participat intre 30000 si 50000 de oameni, iar in 31 mai sindicatele au anuntat greva generala. Pe langa maturizarea democratica a comportamentului protestatar, exista insa un element nou, calitativ in aceasta ofensiva sindicala de primavara, cu multiple semnificatii simbolice, de rau augur pentru Guvernul de dreapta. Daca in dimineata zilei de 22 Decembrie 1989, muncitorii, cea mai numeroasa forta sociala a timpulului, au iesit in strada pentru a demonstra organizat si nonviolent impotriva unei Puteri instrainate de popor, aratand clar nevoia unei schimbari de la care nu mai era nicio cale de intoarcere, in conditiile de democratie dar si de criza din 2010 se intampla un eveniment relativ asemanator sub raport simbolic , dar avand un alt actor social (si chiar mai numeros): pensionarii. Atunci cand seniorii (a caror istorie traita le confera capacitatea de a compara regimuri politice si guverne, lucru deloc neglijabil in formarea opiniilor politice si intentiilor de vot) cer schimbarea Guvernului, e limpede ca acesta din urma si-a pierdut simbolurile pe care-si intemeiaza mandatul: incredera, credibilitatea si, in final, legitimitatea…