Cand coiotii ataca tinte mari: Crima geopolitica si revolutia colorata. O posibila morala: Opozantule radical, atentie la ce-ti profetesti, serviciile secrete te-ar putea ajuta sa ti se intample!

07/03/2015

Raspandirea zvonului ca politicianul de opozitie Boris Nemtov ar fi fost omorat de catre Kremlin nu are de partea sa niciun argument credibil. Majoritatea rusilor sustin activ politica administratiei Putin, in pofida deprecierii rublei si a sanctiunilor internationale impuse pe fondul crizei din Ucraina. Opozitia a reprezentat, de departe, cel putin pana la moartea lui Nemtov, o minoritate necompetitiva. Pe de alta parte, intelighentia rusa a concedat, dupa 1991, ca pentru echilibrul si inaintarea societatii este nevoie de putere si de opozitie, ca de ramele care trag, de o parte si de alta, la aceeasi barca. Conjugarea in divizare este lectia de la sfarsitul secolului 20, care fereste societatea de totalitarism, dar si de riscurile care fac ca o barca sa se invarteasca sau sa se rastoarne.

Occidentul pare sa subestimeze clasa politica rusa, care in jocul politic democratic si-a impartit cele doua roluri electorale cu un puternic sentiment al comunitatii maicii Rusii. Nu intelege sau nu vrea sa inteleaga ca nu-i poate modela un alt chip, strain, asa cum, probabil, i l-ar dori, pentru facilitarea expansiunii ideologiei vestice. Europenii si atlantistii s-au lovit, in marsul lor spre Est, de o incasabila cultura politica a identitatii ruse, in care autoritatea democratica, conservatorismul traditional si ortodoxismul nealterat s-au manifestat ca niste franghii gordiene, cu care rusii s-au legat de imensitatea lor habituala, ca de o eternitate de destin.

Cu toate urzelile, specifice celor mai puternice si profesioniste servicii de informatii, de a crea un context acuzator de asasinat politic intern, mintile politice lucide si opinia publica nu s-au lasat inselate. Ca si doborarea avionului malaezian deasupra Ucrainei, vara trecuta, uciderea lui Boris Nemtov a fost o crima geopolitica. Intrebarea “cine ar fi avut de profitat?” conduce fara dubiu la scoaterea de pe lista suspectilor a lui Putin si a Rusiei. O sustinere contrara ar fi la fel de fabulatorie ca cea a impuscarii voluntare in picior. Ultimul presedinte sovietic, Mihail Gorbaciov, a diagnosticat corect, cand a afirmat ca asasinatul ii afecteaza pe toti, ca tentativa de a destabiliza Rusia. Ca om care l-a cunoscut foarte bine pe Nemtov, Gorbaciov a fost foarte afectat de moartea acestuia, “minutios planificata”, potrivit anchetatorilor rusi. “Sigur că Boris avea trăsăturile sale particulare, dar era un om al adevărului”, a apreciat fostul lider sovietic.

Fizionomic si psihologic Boris Nemtov nu arata si nu se comporta ca un om devorat de patima puterii sau a lacomiei. Charisma si backroundul politic l-au adus in varful opozitiei, ca pe ceva firesc. Simtea ca acolo ii era locul, nu pentru sine sau pentru grupuri de interese, cu atat mai putin alogene, ci pentru Rusia, care trebuia sa se sprijine pe putere si pe opozitie ca pe doua picioare la fel de puternice. A crezut cu sfintenie ca o opozitie nationala este o alternativa nationala . Cei care au incercat sa angreneze opozitia rusa intr-un scenariu geopolitic antirusesc au dovedit ca nu au inteles nimic din sufletul rus, a carui armatura este patriotismul. Boris Nemtov a fost antiputinist, dar nicio clipa antirusist. Era extrem de vocal impotriva presedintelui Putin, dar nimic neobisnuit din ceea ce se intampla in democratiile occidentale. Si Obama si Hollande, de exemplu, sunt tinte ale criticilor virulente ale politicienilor din opozitie, si unul si altul au “opozanti”, dar in niciun caz nu sunt sau nu se lasa animati in politici structurale antiamericane sau antifranceze.

Nimeni nu a vazut, in sau despre SUA, un antiobamist sau un opozant republican cu zorzoane geopolitice, confectionate din condamnari de imixtiuni sau lovituri militare americane in lumea araba, asa cum teorii ale conspiratiei le-au confectionat din implicarea Rusiei in conflictul din Ucraina si au eroizat antiputinismul fostului lider al opozitiei ruse. Au atras atentia, in aceasta marja, doua categorii de comentarii la declaratia ambasadorului SUA la Moscova, John Tefft, care a prezentat “profunde condoleante din partea presedintelui si poporului american pentru moartea acestui mare patriot.” Unele, in replica, daca antiobamismul poate fi asimilat cu un act de patriotism american, altele, la fel de iritate, de ce condoleantele nu au fost transmise si presedintelui rus.

Cineva vinovat de uneltiri antirusesti sau cu un presentiment al vinovatiei pentru mitingul de opozitie de a doua zi (care, trebuie spus, nu ar fi fost autorizat daca ar fi fost evaluat ca un pericol pentru statul de drept), nu se plimba linistit noaptea cu o femeie, pe un pod de piatra, din apropierea Kremlinului. Sentimentul de siguranta nu putea veni decat din partea unei constiinte patriotice curate, care excludea motive, personale sau institutionale, de a fi urmarit de catre serviciile de securitate nationala.

Totusi, Boris Nemtov a facut doua greseli, care l-au expus la lovituri de unde nu s-ar fi asteptat. Daca agenti de influenta sau de informatii straini ar fi vrut sa-i foloseasca increderea sau influenta intr-un puzzle de destabilizare a Rusiei, nu ar fi gasit un cadru mai nimerit decat cel pe care, involuntar, l-a creat singur. Declaratia, sugerata sau nu, ca se asteapta sa fie ucis pentru ca este opozantul lui Vladimir Putin s-a vrut, cel mai probabil, unul dintre acele excese politicianiste de suprapozitionare, pe care le auzim de multe ori si in multe locuri, unde doar cuvintele sunt arme, care mai forteaza, uneori, libertatea de exprimare. Asa ceva nu se face insa in conditii geopolitice de conflict deschis, in care armele sunt chiar arme, care te pot disputa sau absorbi in jocul lor. Boris Nemtov a exteriorizat si o anumita naivitate, a omului de buna credinta, necunoscand sau ignorand ca o geopolitica cu o vectorizare estica atat de explicita nu face deosebire de sentimente sau de scrupule fata de opozitie si putere.

Desi a fost prim-vicepremier in vremea presedintelui Boris Elțân, Nemtov nu s-a imbogatit pe seama functiei politice, ceea ce i-a creat un incontestabil ascendent moral. Ca unul care a trait, politic, perioada reformelor economice din Rusia, este foarte probabil sa fi avut cunostinta de multe privatizari strategice frauduloase, care au dus la aparitia peste noapte a marilor oligarhi, care au smuls adevarate halci din economia rusa. Nu se stie cat de incomod ar fi putut deveni Boris Nemtov pentru oligarhi, pozitia de sef al opozitiei l-ar fi putut duce, mai devreme sau mai tarziu, intr-una din cele doua pozitii executive ale puterii. Aici este un filon de cercetare care ar putea scoate la iveala unul dintre motivele care au dus la asasinarea sa.  Este opinia mea, bazata pe faptul ca Boris Nemtov nu a luat apararea oligarhilor, in conflictele acestora cu Putin, nici macar a oligarhului Boris Abramovich Berezovsky, care nu avea concurenta in randurile opozantilor puterii de la Kremlin.

Interesanta este si o ciudata coincidenta intre previziunile Stratfor, chiar daca fanteziste, si cele ale fostului oligarh si opozant rus Mihail Hodorkovsky, privind “destramarea” sau “pieirea” Rusiei. Intr-acolo bate si vanturarea ideii ca protestele se vor multiplica, poate aceasta a fost si miza asasinatului, pe care Putin il numea o rusine pentru Rusia. La fel de bine ar putea fi numit si o ranire a Rusiei, care nu alege intre putere si opozitie. Temerea Rusiei de o “revolutie colorata”, ca lovitura de stat instrumentata din strainatate, nu pare a fi chiar gratuita.


„Lovitura din dosare”, ultimul episod ?

10/03/2010

Pericolul vine din stanga

Desi la Kiev portocaliul nu se mai poarta, la Bucuresti acestuia ii merge bine-mersi, mai ales asortat cu mov. Ultima inovatie pare sa fi ajutat regimul lui Traian Basescu sa inteleaga ca se poate domni mult si bine agitand sperietoarea cu pericolul restauratiei comuniste de catre social-democrati. De doua ori acestia i-au suflat in ceafa, o data Adrian Nastase, alta data Mircea Geoana, si de tot atatea ori a scapat, ca prin urechile acului, cu ajutorul magiei anticomuniste. Dar, precum in povestera cu urciorul care nu merge de multe ori la apa, Traian Basescu stie, chiar fara sa fi consultat vreun oracol, ca, daca nu-l va contracara, sfarsitul politic i se va trage de la PSD, singura forta ideologica si politica din opozitie care, intr-o buna zi, il poate infunda.

Cosmarul care naste monstri

Tocmai spaima de o asemenea probabilitate este cea care-l indeamna sa puna la cale, impreuna cu apropiatii Puterii, o noua lovitura anti-stanga, urzita din dosarele Revolutiei si indreptata impotriva liderului social-democrat Ion Iliescu, conceputa ca un fel de solutie finala care sa-l scape pentru totdeauna de cosmarul social-democrat. Numai ca, de aceasta data, vicleanul si abilul exponent al dreptei democrat-liberale si-a luat o serie de masuri in plus, atragand in ecuatia anti-Iliescu noi variabile (tismanenizarea, burakowskizarea, opreaizarea etc).

„Dovezile ” care nu exista

Asa-zisele piese de rezistenta ale planului-diversiune, aflat, dupa cate se pare, in plina desfasurare, sunt pretinse dovezi-bomba, extrase din arhive, care l-ar incrimina pe Ion Iliescu de  solicitarea, in zilele Revolutiei, de sprijin militar sovietic si de declararea vasalitatii fata de Moscova. Subiectul este, de departe, rasuflat si lipsit de orice veridicitate istorica. In cei peste douazeci de ani de la Revolutie nu s-a descoperit nici cel mai mic indiciu in sensul acuzatiilor formulate, ceea ce ar fi fost absolut imposibil, cu atatia martori oculari, daca astfel de fapte ar fi existat. Dimpotriva, marturiile istorice dovedesc patriotismul si luciditatea omului politic Ion Iliescu, care, intelegand ca miza evenimentelor nu era puterea sa personala (care nu l-a corupt niciodata) ci insasi soarta tarii, constientiza pe deplin pericolul unor diversiuni pe tema unei „interventii straine”. Pe de alta parte, Iliescu era pe deplin conectat la miscarea de idei eurocomunista si noua politica a lui Mihail Gorbaciov, de „glasnost” si „perestroika”, care se declarase public adversar al brejnevismului si interventionismului (motive pentru care, fara indoiala, orice cerere contrara adresata Moscovei nu ar fi fost calificata decat o gafa sau, si mai rau, o provocare politica).  

 O „cerere” rastalmacita

In realitate, unele afirmatii ale lui Ion Iliescu din timpul evenimentelor sangeroase ale vremii au fost scoase din context si rastalmacite cu rea credinta, in scopuri politice. Sa ne apropiem putin de spiritul si situatia de atunci si sa incercam sa le judecam in mod obiectiv si fara patima politica. Romania apartinea lagarului comunist (membra CAER si a Tratatului de la Varsovia), iar dincolo de Prut se intindea imperiul URSS, al carui lider novator nutrea ideea, dovedita utopica, de reformare a comunismului, dar cu pastrarea rolului conducator al Partidelor Comuniste. In aceste conditii, primul lucru pe care trebuia sa-l faca, la Revolutie, orice om politic responsabil si cu simtul realitatii era sa-i menajeze susceptibilitatile si sa-i dea asigurari vecinului de la Rasarit ca Revolutia Romana nu era o „defectiune” anticomunista si antisovietica, adica exact lucrul care s-a straduit sa-l faca experimentatul om politic Ion Iliescu si care, spre cinstea lui si recunostinta noastra, i-a reusit. Romania nu putea sa dea altfel de semnale Moscovei, fara riscul de a fi perceputa ca fiind ostila sovietismului si comunismului. Acesta-i marele adevar istoric, distorsionat si maltratat de catre cei obsedati de puterea absoluta, care corupe in mod absolut. „Cererea de sprijin de la Moscova”, din 23 decembrie 1989, era, de fapt, una care tinea de uzantele diplomatice si politice in astfel de cazuri, care se adresa comunitatii internationale pentru recunoastere si sprijin politic, economic, umanitar si moral, pe de o parte, dar si pentru a nu starni nelinistea si mania ursului sovietic, printr-o miscare necugetata care ar fi putut fi interpretata ca o incercare de a i se lua prada, pe de alta parte.

Diplomatia echilibrului

In acelasi concept strategic, de prevenire a neincrederii si de castigare a bunavointei sovietice (fara de care ar fi putut aparea tensiuni si frictiuni contraproductive) s-a inscris si intalnirea cu ambasadorul URSS la Bucuresti, din 27 decembrie, in cadrul careia Ion Iliescu a facut o serie de declaratii de conjunctura, privind „franarea elementelor de dreapta”, respingerea „partidelor pe interese, sectare” si altele asemanatoare, care tinteau convingerea Moscovei ca evenimentele nu se indreptau catre o ruptura anticomunista, implicit antisovietica. Toate aceste acte au tinut de firesc, de normalitate, de ceea ce expertii numesc marea diplomatie sau marea politica, precautiuni care trebuiau sa lucreze pentru tara, intr-un moment de mare slabiciune, specific marilor schimbari. Valul istoriei care a maturat ulterior bastionul comunismului, schimband in mod pasnic fata Europei si a Lumii, a fost in beneficiul marii noastre schimbari politice de la 22 Decembrie 1989 si o confirmare a justetei prudentialitatii si a intelepciunii liderilor Revolutiei.

Ultimele dosare, alte mistificari

Dar marea diversiune anti-Iliescu, inspirata, intr-o prima faza, de scotocirea speculativa a arhivelor, nu se va opri aici. Mutarile tactice facute de catre Putere pana in prezent si perspectiva schimbarii raportului de forte la Curtea Constitutionala fac posibila jucarea ultimei carti (creditata deja cu cea mai mare miza), respectiv cea a rascolirii ultimelor dosare ale Armatei despre Revolutie, desecretizate cu „operativitate” de catre ministrul „independent” al Apararii, la cererea Guvernului, in speranta desarta de a gasi „probe” incriminatoare irefutabile.

O antepronuntare mincinoasa

Ca un preambul la ceea ce se urmareste si se vrea prin jucarea cartii dosarelor Armatei sunt cuvintele procurorului Dan Voinea: „Imaginea lui Ion Iliescu ar putea fi afectata de ultimele dosare ale Revolutiei, declasificate de Armata, daca aceste noi documente vor demonstra ca fostul presedinte ar fi fost implicat in organizarea comandamentelor de actiune de dupa 22 decembrie1989.” Iar pentru a nu exista niciun dubiu pentru „scotocitori”, procurorul in cauza nu ezita sa se antepronunte: „Eu stiu ca este implicat.” S-ar putea spune ca si de aceasta data nimic nu ar trebui sa ne mai surprinda, pentru ca si aceasta asa-zisa speta este imbibata de aceeasi rastalmacire si tendentiozitate in scopuri politice, cliseul repetandu-se…

De ce, din nou, Ion Iliescu ?

Si totusi, pentru oamenii onesti, o intrebare ar putea fi irepresibila: de ce astfel de atacuri murdare, care-si itesc din nou capul had dupa douazeci de ani, sunt indreptate impotriva unui venerabil octogenar, care si-a inchinat intreaga viata idealurilor stangii, dar care in prezent nu mai detine niciun fel de functii in PSD sau in stat ? Motivatia tine de scopurile demolatoare ale atacurilor simbolistice si identitare: Ion Iliescu, ca fondator al partidului, este parintele intregului PSD… Nu in ultimul rand, asemenea scandaloase procese de intentie reprezinta o strategie de abatere a atentiei de la mocirla in care guvernarea de dreapta ne afunda, incet si sigur, zi de zi…


%d blogeri au apreciat: