„Lovitura din dosare”, ultimul episod ?

10/03/2010

Pericolul vine din stanga

Desi la Kiev portocaliul nu se mai poarta, la Bucuresti acestuia ii merge bine-mersi, mai ales asortat cu mov. Ultima inovatie pare sa fi ajutat regimul lui Traian Basescu sa inteleaga ca se poate domni mult si bine agitand sperietoarea cu pericolul restauratiei comuniste de catre social-democrati. De doua ori acestia i-au suflat in ceafa, o data Adrian Nastase, alta data Mircea Geoana, si de tot atatea ori a scapat, ca prin urechile acului, cu ajutorul magiei anticomuniste. Dar, precum in povestera cu urciorul care nu merge de multe ori la apa, Traian Basescu stie, chiar fara sa fi consultat vreun oracol, ca, daca nu-l va contracara, sfarsitul politic i se va trage de la PSD, singura forta ideologica si politica din opozitie care, intr-o buna zi, il poate infunda.

Cosmarul care naste monstri

Tocmai spaima de o asemenea probabilitate este cea care-l indeamna sa puna la cale, impreuna cu apropiatii Puterii, o noua lovitura anti-stanga, urzita din dosarele Revolutiei si indreptata impotriva liderului social-democrat Ion Iliescu, conceputa ca un fel de solutie finala care sa-l scape pentru totdeauna de cosmarul social-democrat. Numai ca, de aceasta data, vicleanul si abilul exponent al dreptei democrat-liberale si-a luat o serie de masuri in plus, atragand in ecuatia anti-Iliescu noi variabile (tismanenizarea, burakowskizarea, opreaizarea etc).

„Dovezile ” care nu exista

Asa-zisele piese de rezistenta ale planului-diversiune, aflat, dupa cate se pare, in plina desfasurare, sunt pretinse dovezi-bomba, extrase din arhive, care l-ar incrimina pe Ion Iliescu de  solicitarea, in zilele Revolutiei, de sprijin militar sovietic si de declararea vasalitatii fata de Moscova. Subiectul este, de departe, rasuflat si lipsit de orice veridicitate istorica. In cei peste douazeci de ani de la Revolutie nu s-a descoperit nici cel mai mic indiciu in sensul acuzatiilor formulate, ceea ce ar fi fost absolut imposibil, cu atatia martori oculari, daca astfel de fapte ar fi existat. Dimpotriva, marturiile istorice dovedesc patriotismul si luciditatea omului politic Ion Iliescu, care, intelegand ca miza evenimentelor nu era puterea sa personala (care nu l-a corupt niciodata) ci insasi soarta tarii, constientiza pe deplin pericolul unor diversiuni pe tema unei „interventii straine”. Pe de alta parte, Iliescu era pe deplin conectat la miscarea de idei eurocomunista si noua politica a lui Mihail Gorbaciov, de „glasnost” si „perestroika”, care se declarase public adversar al brejnevismului si interventionismului (motive pentru care, fara indoiala, orice cerere contrara adresata Moscovei nu ar fi fost calificata decat o gafa sau, si mai rau, o provocare politica).  

 O „cerere” rastalmacita

In realitate, unele afirmatii ale lui Ion Iliescu din timpul evenimentelor sangeroase ale vremii au fost scoase din context si rastalmacite cu rea credinta, in scopuri politice. Sa ne apropiem putin de spiritul si situatia de atunci si sa incercam sa le judecam in mod obiectiv si fara patima politica. Romania apartinea lagarului comunist (membra CAER si a Tratatului de la Varsovia), iar dincolo de Prut se intindea imperiul URSS, al carui lider novator nutrea ideea, dovedita utopica, de reformare a comunismului, dar cu pastrarea rolului conducator al Partidelor Comuniste. In aceste conditii, primul lucru pe care trebuia sa-l faca, la Revolutie, orice om politic responsabil si cu simtul realitatii era sa-i menajeze susceptibilitatile si sa-i dea asigurari vecinului de la Rasarit ca Revolutia Romana nu era o „defectiune” anticomunista si antisovietica, adica exact lucrul care s-a straduit sa-l faca experimentatul om politic Ion Iliescu si care, spre cinstea lui si recunostinta noastra, i-a reusit. Romania nu putea sa dea altfel de semnale Moscovei, fara riscul de a fi perceputa ca fiind ostila sovietismului si comunismului. Acesta-i marele adevar istoric, distorsionat si maltratat de catre cei obsedati de puterea absoluta, care corupe in mod absolut. „Cererea de sprijin de la Moscova”, din 23 decembrie 1989, era, de fapt, una care tinea de uzantele diplomatice si politice in astfel de cazuri, care se adresa comunitatii internationale pentru recunoastere si sprijin politic, economic, umanitar si moral, pe de o parte, dar si pentru a nu starni nelinistea si mania ursului sovietic, printr-o miscare necugetata care ar fi putut fi interpretata ca o incercare de a i se lua prada, pe de alta parte.

Diplomatia echilibrului

In acelasi concept strategic, de prevenire a neincrederii si de castigare a bunavointei sovietice (fara de care ar fi putut aparea tensiuni si frictiuni contraproductive) s-a inscris si intalnirea cu ambasadorul URSS la Bucuresti, din 27 decembrie, in cadrul careia Ion Iliescu a facut o serie de declaratii de conjunctura, privind „franarea elementelor de dreapta”, respingerea „partidelor pe interese, sectare” si altele asemanatoare, care tinteau convingerea Moscovei ca evenimentele nu se indreptau catre o ruptura anticomunista, implicit antisovietica. Toate aceste acte au tinut de firesc, de normalitate, de ceea ce expertii numesc marea diplomatie sau marea politica, precautiuni care trebuiau sa lucreze pentru tara, intr-un moment de mare slabiciune, specific marilor schimbari. Valul istoriei care a maturat ulterior bastionul comunismului, schimband in mod pasnic fata Europei si a Lumii, a fost in beneficiul marii noastre schimbari politice de la 22 Decembrie 1989 si o confirmare a justetei prudentialitatii si a intelepciunii liderilor Revolutiei.

Ultimele dosare, alte mistificari

Dar marea diversiune anti-Iliescu, inspirata, intr-o prima faza, de scotocirea speculativa a arhivelor, nu se va opri aici. Mutarile tactice facute de catre Putere pana in prezent si perspectiva schimbarii raportului de forte la Curtea Constitutionala fac posibila jucarea ultimei carti (creditata deja cu cea mai mare miza), respectiv cea a rascolirii ultimelor dosare ale Armatei despre Revolutie, desecretizate cu „operativitate” de catre ministrul „independent” al Apararii, la cererea Guvernului, in speranta desarta de a gasi „probe” incriminatoare irefutabile.

O antepronuntare mincinoasa

Ca un preambul la ceea ce se urmareste si se vrea prin jucarea cartii dosarelor Armatei sunt cuvintele procurorului Dan Voinea: „Imaginea lui Ion Iliescu ar putea fi afectata de ultimele dosare ale Revolutiei, declasificate de Armata, daca aceste noi documente vor demonstra ca fostul presedinte ar fi fost implicat in organizarea comandamentelor de actiune de dupa 22 decembrie1989.” Iar pentru a nu exista niciun dubiu pentru „scotocitori”, procurorul in cauza nu ezita sa se antepronunte: „Eu stiu ca este implicat.” S-ar putea spune ca si de aceasta data nimic nu ar trebui sa ne mai surprinda, pentru ca si aceasta asa-zisa speta este imbibata de aceeasi rastalmacire si tendentiozitate in scopuri politice, cliseul repetandu-se…

De ce, din nou, Ion Iliescu ?

Si totusi, pentru oamenii onesti, o intrebare ar putea fi irepresibila: de ce astfel de atacuri murdare, care-si itesc din nou capul had dupa douazeci de ani, sunt indreptate impotriva unui venerabil octogenar, care si-a inchinat intreaga viata idealurilor stangii, dar care in prezent nu mai detine niciun fel de functii in PSD sau in stat ? Motivatia tine de scopurile demolatoare ale atacurilor simbolistice si identitare: Ion Iliescu, ca fondator al partidului, este parintele intregului PSD… Nu in ultimul rand, asemenea scandaloase procese de intentie reprezinta o strategie de abatere a atentiei de la mocirla in care guvernarea de dreapta ne afunda, incet si sigur, zi de zi…


Vulnerabilizarea Romaniei

04/02/2010

Surprinzator sau nu, comandantul Traian Basescu reuseste din nou (de parca nu era de-ajuns !) sa dea cu stangu-n-dreptu’ Romaniei. Cu mare tam-tam si profunda mandrie patriotica, marinarul Popey (ce nutreste ascunse si marete ambitii geopolitice la Marea Neagra, precum, altadata, cismarul megalomano-planetar Ceausescu) si-a convocat echipajul pe puntea bietei epave numite Romania si i-a anuntat ce mana cereasca a cazut pe capul romanilor: Romania a fost invitata de Barack Obama sa participe la sistemul antiracheta ! Nu trebuie, politic, sa fii pro sau contra americanilor sau rusilor sau, militar, nu stiu ce expert ca sa-ti dai seama la ce riscuri si amenintari strategice se expune Romania prin amplasarea pe teritoriul national a unor componente ale scutului american antiracheta: potentialele atacuri balistice, din orice azimut ar veni, vor viza, cu grad de prioritate zero, lovirea si neutralizarea unor asemenea tinte, oriunde s-ar afla. Nu are nimeni nimic cu parteneriatul strategic romano-american sau cu bazele americane dislocate pe teritoriul national, care, ca aliati, sunt normale si binevenite, dar proiectata amplasare a interceptorilor terestri respectivi creste exponential riscul de a deveni o tinta strategica. „Vechea amplasare a sistemului nu acoperea teritoriul Romaniei decat intr-o mica parte in vestul tarii. Noua amplasare acopera in intregime teritoriul Romaniei…Romania nu era echipata impotriva eventualelor atacuri cu rachete balistice”, ne lamureste, adanc-cugetatoriu, marele carmaci si strateg. Pai, tataie, cine si de ce sa atace cu rachete balistice un popor de flamanzi si zdrentarosi ?!… De ce sa ne bagam, singuri si fara alt motiv decat cel al prostiei, in catarea prea-puternicilor nuclearizati, cand am putea sa ne vedem linistiti de fasolea si mamaliga noastra ?!… De ce sa ne asmutim, in mod gratuit, dusmani asupra-ne (sau si mai rau), cand nu contam pentru nimeni  ?!… Rusii nu sunt naivi, orice scut din care nu vor face parte il vor percepe intotdeauna drept o amenintare directa. Cu toate dezmintirile Cotroceniului, in mod evident nu vom face decat sa le sporim inutil ostilitatea (deja l-au catalogat pe Basescu drept dusmanul „secret” al Moscovei). Pe de alta parte, oferindu-le argumentul „pericolului romanesc”, vor continua sa tina cu dintii de Transnistria si sa puna presiune pe Chisinau, ceea ce  va complica si mai mult ecuatia geopolitica. Noi cu ce ne alegem din tot gheseftul asta ?!… Cu cucuie si cu praful de pe toba ?!…


Ultima batalie

03/12/2009

Nu stiu daca exista sau nu o numerologie politica, dar daca ma gandesc la anii unor revolutii, precum cea franceza (1789) sau anticomunista (1989), ori la infrangerile rasunatoare ale unor politicieni precum generalul de Gaulle (1969) sau comandantul Basescu (2009, asa cum se prefigureaza in sondaje), nu pot sa nu observ ca cifra 9, de la sfarsitul anilor respectivi, pare a fi una premonitorie. Nu este un joc psihologic de influentare a cuiva, ci doar o constatare a unui om care nu poate sa nu creada in nonaleatorismul lui Einstein, care spunea ca Dumnezeu nu joaca zaruri… Exista multe alte exemple care s-ar putea adauga celor amintite, dar sa ne oprim la ultimele doua, cu atat mai mult cu cat unii adepti ai liderului cotrocenist nu ezita sa-si asemuiasca idolul cu fostul presedinte saizecist de la Palatul Elysee (1959-1969). Asa sa fie oare ?!…

Cu aproape un an inainte de infrangere, in mijlocul evenimentelor marcusiene de contestare din mai 1968, generalul si-a afirmat fara echivoc autoritatea si fermitatea: „Fiind detinatorul legitimitatii nationale si republicane, am luat in considerare (…) toate posibilitatile, fara exceptie, care imi permit sa o pastrez…’ (Fr. Richaudeau). Este adevarat, acelasi tip de mesaj combatant il auzim si la Traian Basescu, dar asemanarea se opreste aici. In rest, Dumnezeu cu mila, pentru ca damboviteanul betiv si afemeiat nu mai are nimic din aura elyseeanului. In timp ce generalul era un olimpian incoruptibil si devotat total intereselor Frantei, pe care a stiut sa o uneasca si sa-i dea maretie, marinarul s-a dovedit a fi un turbulent smecher, panglicar si afacerist, care nu si-a vazut decat de interesele personale si de grup, dezbinand tara si aducand-o in sapa de lemn. In timp ce primul se inconjura de minti luminate si capabile, fara Elene, Monici sau Golden Blitz-uri, ultimul hingherea clasa politica si mass-media, care-i stateau in cale, impartind dupa „sufletel” functii si dregatorii…

Simtindu-si sfarsitul domniei aproape, cu cateva zile inainte de referendumul din 1969 care-l va obliga sa demisioneze,  de Gaulle incearca printr-un ultim efort sa se opuna implacabilului, avertizand asupra consecintelor unei schimbari pe care nu o intelegea, dar o respecta, venind din partea poporului: „Voi, carora v-am vorbit adesea in numele Frantei, aflati ca raspunsul vostru de duminica ii va angaja destinul, deoarece in primul rand e vorba de a provoca in structura tarii noastre o schimbare considerabila…” (Fr. Richaudeau). Avand aceleasi presimtiri, dar intr-o maniera reactiva penibila, Traian Basescu incearca, si in 2009, sa mai fenteze inca o data istoria, ca in 2004, prin agitarea agresiva si disperata a unei sperietori ideologice perimate, in care nici el nu mai crede: pericolul comunismului, al intoarcerii tarii in urma cu douazeci de ani, al aruncarii Romaniei in bratele Moscovei etc., ca si cand toate aceste fantasmagorii ar fi posibile, ca si cand nimic din schimbarile care ne-au dus in NATO si UE nu s-ar fi intamplat (!).

Si intr-un caz si in celalat, istoria nu a putut si nu poate fi oprita: „… de Gaulle, ne zugraveste admirabil Richaudeau acel moment istoric, stie ca da ultima batalie: o batalie pierduta; si era incapabil de a nu lasa sa se intrevada acest lucru in vorbele sale, grabind astfel procesul infrangerii”. Aceasta descriere ne confirma inca o data ca bataliile se pierd in primul rand in plan psihologic. Aceleasi sentimente premonitorii de invins s-au cuibarit si in subconstientul lui Traian Basescu, a carui structura a apararii scartaie ingrozitor, asemanator celei de dinaintea prabusirii unui colos. Tonul, altadata cu un aplomb fara egal, a devenit, in pragul sfarsitului, unul plangaret. Si Zeii plang, nu-i asa ?!…

Inaintea ultimei batalii, cele doua tabere, in frunte cu conducatorii si staff-urile de campanie, stau fata in fata. De o parte, Mircea Geoana, leul cel tanar, avand de partea sa vitalitatea, forta, increderea, initiativa strategica, scopuri si obiective clare, bucurandu-se de o sustinere de masa. Intr-un cuvant, viitorul. De cealalta parte, Traian Basescu, un batran lup de mare, inconvoiat de slabiciune, oboseala si deznadejde, lipsit de o strategie si o perspectiva clare. Intr-un cuvant, trecutul. Oare deasupra cui va straluci soarele de la Austerlitz si asupra cui va cobori amurgul de la Waterloo ? Privind asimetria flagranta de idei, forte si sanse dintre cei doi adversari politici, raspunsul nu lasa nicio urma de indoiala asupra deznodamantului…