Pericole care vin din ceata: Klaus Iohannis si acceleratorii de putere totala. Vinerea cutitelor lungi liberale

08/06/2015

Urmaresc cu ingrijorare si neincredere avalansa de evenimente si de declaratii de dupa ziua de vineri, cand PNL a depus motiunea de cenzura impotriva Guvernului si DNA a cerut incuviintarea Camerei pentru inceperea urmaririi penale a premierului. De ce se grabeste neamtul Iohannis sa-si aduca partidul prezidential la guvernare, pe o cale neelectorala si in avans cu un an si jumatate fata de alegerile parlamentare? Va urma ceva pentru care va avea nevoie de puterea totala? Urmareste sa reediteze o dictatura personala, dupa modelul lui Carol al II-lea? Sa fie aceasta nesabuita tentatie germanica un blestem si cu urmari la fel de nefaste pentru Romania?

Pentru a gasi raspunsurile, politica administratiei de la Cotroceni trebuie privita in contextul geopolitic, al conexiunilor cu semnalele si tendintele care vin dinspre Vest, al discursului de la Washington si de la Bruxelles privind vecinatatea estica, in care inevitabil ni se atribuie un rol, in virtutea aliantei si uniunii, care uneori nici nu ne este facut cunoscut (il descoperim abia dupa ce suntem prinsi in vartejuri post-factum) sau pe care politicienii romani il perecep cu dificultate. O noua axa a fost de curand forjata cu Berlinul, unde a fost numit ambasador un renumit analist de razboi rece de la Europa Libera, mediul geopolitic de la est de Prut este marcat de criza ucraineana si de presiuni pe frontiere, se vorbeste despre treceri dinspre o parte sau alta ale „Rubiconului”, una vehiculand chiar un razboi romano-transnistrean (ferm infirmata de catre premier, dar ciudata de ce nu de catre presedinte), deci neincrederea si tensionarea fac legea, probabil chiar aventura, in unele capete politice si militare.

Nu creditez sau resping cu anticipatie niciuna din temele posibile de geopolitica sau securitate, nu este insa suficienta luarea in calcul doar a celor sugerate de „politically correct”, cu atat mai mult cu cat aceasta din urma s-a dovedit o parghie „on” iar cea de „soft power” una „off” (sau invers). Mi se pare o eclipsa de luciditate sau, oricum, o lectie neinvatata ca cineva care nu apartine rasei, etniei sau religiei poporului pe care a ajuns intr-un fel sau altul sa il conduca sa dispuna in ce directie sa-l duca, iar daca directia se dovedeste gresita poporul sa suporte costurile (datorii de razboi, despagubiri etc.). Cred ca ar fi un subiect oportun de dreptul popoarelor si de manual de democratie ca un popor sa nu se lase angajat strategic – financiar, economic, militar etc. –  de un lider nereprezentativ sau sa-i plateasca oalele sparte. Dupa ce Carol I nu si-a ascuns etnia si dorinta de a alia Romania cu Germania in primul razboi mondial, care i-a fost respinsa de consiliul de coroana, prevenindu-se astfel, de catre romani clarvazatoti si patrioti, impartasirea soartei invinsilor, azi sunt indicii istorice rezonabile ca strategia a fost schimbata de Carol al II-lea, prin evenimente care au manipulat optiunile de alianta si de razboi ale Romaniei, atata cat mai ramasese, in al doilea razboi mondial, in primul rand prin cele de dictatura regala si de amputatiile teritoriale care i s-au datorat, care au dus-o direct in bratele Germaniei.

Ceea ce este evident, in prezent, este ca presedintele Iohannis foloseste o serie de acceleratori spre puterea totala. Am in vedere dublul standard in materie de urmariri si de condamnari penale, care il transforma in infractor, arestat si condamnat pe orice adversar politic care i se opune, refuzul de a accepta modificarea codurilor penale prin care arestarile preventive sa se bazeze pe probe temeinice, nu pe prezumtiii, conservand astfel calea libera spre abuzuri judiciare deschisa de catre Basescu, folosirea jihadismului politicianist si a migratiilor de partid, care intamplator sau nu seamana cu cele doua riscuri de civilizatie, jihadismul islamist si migratiile ilegale, nascocirea cu rea credinta de metode pentru incalcarea regulilor politice democratice, razboi imagologic impotriva Parlamentului si Guvernului, reactii non-institutionale, partinice, ca de opozitie de partid. Toate tintesc un puci prezidential-judiciar de dreapta, o lovitura de guvern, de rasturnare cu mijloace judiciare de catre presedinte a guvernului de stanga, ales in mod democratic. Daca va avea loc o lovitura de guvern judiciara, va fi „cea mai gravă încălcare a statului de drept” din ultimii 25 de ani, dupa cum atragea atentia presedintelui Senatului, Calin Popescu Tariceanu.

De ce a recurs Iohannis la o vinere a cutitelor lungi liberale, simultan cu depunerea de catre PNL a motiunii de cenzura la Parlament? Cel mai probabil pentru ca rezultatul motiunii ramane incert, sub masa critica necesara unei noi majoritati, in ciuda trambitarilor „democratiei liberale” si cantecelor de sirena ale copresedintei PNL Alina Gorghiu, pozitia mai retrasa a celuilalt copresedinte, Vasile Blaga, fiind o tactica de asteptare, motivata de istoricul dezastruos al PDL. Si, apoi, nicio explicatie a unui traseism intensiv dinspre o coalitie de guvernare confortabil majoritara spre un orizont indefinit si nesigur nu este rezonabila intr-un context de crestere socioeconomica. Prin urmare, conceptul cu doua lovituri, prin motiune de cenzura si invinuire penala, sconteaza pe crearea certitudinii ca Guvernul Ponta va fi rasturnat.

Reactia lui Ponta, de nedemisionare si de contestare a ordonantei de punere sub urmarire, cat si cele ale coalitiei sunt institutionale si legale, o acuzatie fara probe este o afirmatie, la indemana oricui, intre altele spus, care nu poate face obiectul unei demisii sau demiteri. Orice afirmatie neargumentata cade logic fara argument. Cred ca si reuniunea extraordinara a PSD, de azi, se va inscrie in aceeasi norma de conduita institutionala, legala si constitutionala. In opinia mea, sansele ca motiunea sa treaca au inceput sa scada de la atacarea judiciara unilaterala a premierului. Si Iohannis a fost ales in noiembrie in timp ce era incompatibil, fiind pe rol la ANI pentru conflict de interese in perioada cat a fost primar al Sibiului, un precedent facut intre timp sa dispara. Daca precedentul va fi scos la iveala va pune in dificultate planul de rasturnare a guvernului, posibil chiar pozitia presedintelui. „Precedentul creeaza regula”, spune o cutuma nescrisa, dar adanc inradacinata.

Reactiile lui Iohannis, in schimb, au fost non-institutionale. De fapt, au fost actii prezidentiale, este o naivitate a se crede ca demersul DNA a luat prin surprindere Cotroceniul, asa cum s-a intamplat la palatul Victoria si cu opinia publica. De trei ori au cantat cocosii antepronuntarii, manipularii si presiuniunilor de la Cotroceni. O data cand Iohannis a spus ca „Prima opțiune este o demisie a Guvernului; o amânare va genera o problemă majoră de imagine pentru România.” A doua oara cand a clamat ca „Un politician cu o funcție foarte înaltă în stat acuzat de fapte penale își dă demisia, oriunde în lume.” A treia oara cand i-a cerut intempestiv demisia premierului, pentru ca „este invinuit de fapte penale.”

In paralel, pentru acoperirea unei facaturi generatoare de criza si instabilitate, presedintele cu morga de corectitudine politica a scos din palarie confirmarea nominalizarii lui Catalin Predoiu ca premier: „Eu tind sa-mi pastrez si sa-mi indeplinesc promisiunile.” Promisiuni peste capul electoratului, „mon cher”?, l-ar fi interpelat cu savuroasa ironie autorul morometian. Sau poporul nu conteaza, cum gandea pana si Solomon, cand a raspuns la intrebarea daca in casatoria cu regina din Saba, o neevreica, ii era teama de impotrivirea poporului sau a marelui preot (v. film)? Si toate astea pentru ce? Pentru o „presupunere”, asa cum se specifica si in comunicatul DNA privind inceperea „urmăririi penale față de Ponta Victor-Viorel, deputat, care în perioada în care se presupune că a săvârșit infracțiunile de conflict de interese a îndeplinit funcția de prim-ministru”?

Reanalizand cele intamplate in ultimele zile, mai cu seama consternarea si indignarea generale, as mai adauga, in final, o ipoteza, care ar putea deveni, cat de curand, o axioma. Nu cred ca Iohannis si PNL au avut macar o clipa certitudinea trecerii unei motiuni de cenzura. Toata rostogolirea publica a acestei chestiuni este, cu o doza crescanda de probabilitate, o farsa, o manipulare, o diversiune, un ambalaj menit a atrage privirea si a forma o perceptie, ceva de genul da, domnule, guvernul asta este uzat si izolat, nu mai are sustinere politica si publica, deci merita sa cada, indiferent prin ce metoda. Pana acum, PSD si electoratul sau au avut o atitudine de relativa defensiva cand loviturile politice au venit pe cale judiciara. Nu ne luptam cu justitia ci cu un sistem, pare sa fi fost filosofia politica, repetata si in ultimul ceas de catre Victor Ponta. Nu este exclus ca pe o asemenea slabiciune de reactie sa se fi construit si planul de lovitura de guvern judiciara. Ramane de vazut daca o asemenea filosofie va mai fi un raspuns in fata unei justitii nedrepte si a unui sistem nedemocratic care sunt una, cu procurori politici care sunt de fapt caini de paza ai sistemului exclusivist de dreapta Basescu&Iohannis. Daca va fi o demisie sau o demitere nedemocratica a guvernului de stanga, indraznesc sa anticipez ca aceasta va fi la pachet cu mai multe demisii. Altfel, ne paste „ucrainizarea”. Fapte bune!


Resetari politice si electorale: Contractul electoral si motiunea de cenzura (idei si propuneri de etapa)

06/02/2015

Dupa o perioada de tranzitie de circa un deceniu si jumatate, de pana la integrarea in NATO si in UE si dupa una de probe si incercari, de aproape un deceniu, a sosit, inevitabil, vremea corectiilor functionale, pentru un parcurs optim si de lunga durata. Ideal ar fi ca durata viitorului parcurs european al Romaniei sa acopere un orizont strategic, de cateva decenii sau, cel putin, cat timpul consumat pentru tranzitie si probe. Presedintele Klaus Iohannis a numit aceasta a treia etapa ca fiind una de trecere la un nou nivel de democratie, printr-o resetare de sistem.

Termenul de resetare este bun, este superior celui de reajustare, pe care si stanga si dreapta au pretins, cand au ajuns la putere, ca au aplicat-o sistemului, dar, din pacate, din perspectiva partizana si unilaterala. Resetarea presupune o schimbare de comun acord in relatiile reciproce, dintre stanga si dreapta, pasi de intampinare din ambele parti, pentru un nou inceput, cat si o viziune bipartizana in problemele fundamentale ale Romaniei, interne si externe. In acest fel s-ar evita politica regresului, de tip „un pas inainte, doi inapoi”, intrarea in acel cerc vicios al reluarii stereotipe a reformelor, de fiecare data intr-un alt concept, dupa fiecare alternanta de putere, intre stanga si dreapta. Prin urmare, cred ca un reset politic, deci al clasei politice, ar trebui sa premearga resetul institutional, pentru a imprima calitate si durabilitate reformelor si, prin acestea, continuitate progresului.

Nu cred insa ca un reset politic va fi posibil fara un reset electoral. Numai atunci democratia va avea un sens, numai atunci, dupa parereea mea, democratia va fi nu numai noua, ci si intensificata, prin respectarea votului cetateanului, in litera si in spiritul vointei pe care si le-a pus in stampila de pe buletinul de vot, adica asa cum a votat, ideologic sau negativ, pentru o persoana sau un partid. Ceea ce vedem ca se intampla acum, cand prin abuzul numit trasesism partidele au ajuns sa-si dispute sau sa-si negocieze parlamentarii, tragandu-i cand intr-o parte, cand in alta, fara nicio legatura cu alegatorii care i-au trimis in Parlament, este o batjocorire a actului de alegere electorala, o tarare a alegerilor in formalism si in derizoriu, o distrugere a dreptului asupra alegerii. Nu ma judecati dupa ceea ce spun, ci dupa ceea ce nu spun, ca folosesc eufemisme. Ce este pe cale sa se aleaga de rezultatele alegerilor parlamentare, din 2012? Dar de cele locale? O intrezarim cu ochiul liber si o anticipam cu bunul simt, se va alege praful!

Ni se „explica”, deunazi, de catre un lider liberal, nu are importanta numele, ci ideea, care face parte din galeria de loc glorioasa a capitalismului de cumetrie, de cum isi va ingrosa PNL voturile pe motiunea de cenzura, prin parlamentari „independenti”, rupti din alte partide sau prin parlamentari „traseisti”. Ca si cand culoarea  politica a unui mandat ar putea fi schimbata dupa cum te taie capul sau contra cost, ignorandu-se evidenta ca un mandat parlamentar nu este un drept sau un cont personal, ci apartine celor care si l-au adjudecat, conform legii, prin vot, ca o investitie de incredere si de reprezentare. Aceasta este si ratiunea pentru care se organizeaza alegeri anticipate, intr-o circumscriptie electorala, in urma vacantarii unui loc de ales parlamentar sau local, pentru ca interesele oamenilor respectivi sa nu ramana fara reprezentare. La fel, un mandat poate fi retras, daca reprezentarea este nula sau necorespunzatoare. In consecinta, „traseismul” si „independenta” post-electorale, pe timpul exercitarii unui mandat determinat in numele unor alegatori determinati, ar trebui sa fie lovite de nulitate absoluta. Numai candidatii pot fi independenti sau traseisti, nu si alesii, in caz contrar, mandatul se pierde. Noi, esticii, nu trebuie sa dam cale libera democratiei de cumetrie, nu protestati, accentuez ideea de cumetrie in capitalism, care viciaza orice norma si orice valoare (ar merita poate un studiu).

De ce se intampla aceste lucruri? De ce niciun guvern nu mai poate, in ultimii ani, sa-si duca pana la capat mandatul de patru ani, corespunzator ciclului electoral, care l-a generat? Unul dintre raspunsuri ar fi ca exista un „partid unic al coruptilor”, care reuneste coruptii din toate partidele. In functie de amenintarile justitiei si de dependenta politica a acesteia, care a fost de netagaduit in ultimii zece ani, parlamentarii corupti se aduna in plutoane de soc, prin „trasesim” si „independenta”, inclusiv din zona majoritatii, cand aceasta nu mai ofera garantii de imunitate, pentru a rasturna guvernul care nu poate fi abatut de pe calea anticoruptiei. Cand un partid si un guvern sunt conduse de un procuror, care impune linia politica a incuviintarilor nepartizane a urmaririlor penale, arestarilor si condamnarilor pentru corupti, acestia recurg la dizidenta sau pactizare cu opozitia, pentru care sunt exclusi din partid sau din care isi dau demisia.

Un al doilea raspuns ar fi ca exista un vid politic, legislativ si constitutional in materie, de care „traseistii” si „independentii” de peste noapte, se prevaleaza pentru a-si insusi abuziv, o data cu pozitia de outsider sau de transfug de partid, si un mandat parlamentar care nu le apartine. Acest act, care ar putea foarte bine sa intre in categoria furturilor de voturi sau de mandate, nu poate fi sanctionat, deocamdata, decat de morala, eventual de reclamatii sau de retragere de mandat, in urma autosesizarii alegatorilor din circumscriptiile electorale pagubite, care s-au trezit nu numai ca au ramas fara mandatele care sa-i reprezinte in institutiile de putere ale democratiei, dar si ca mandatele in cauza sunt folosite impotriva optiunilor ideologice sau intereselor lor.

Din punct de vedere politic, nu exista un contract electoral, intre alegatori si alesi, cu drepturi, obligatii si sanctiuni, asa cum exista, de pilda contractul social, dintre stat si cetateni. Se poate replica ca acesta din urma a fost incalcat sau ca nu a fost reactualizat, totusi nu se poate contesta rolul lui in bataliile revendicative, de-a lungul timpului, ca cele mai multe dintre realizari sau progrese i se datoreaza, atunci cand cetatenii au fost constienti de forta acestui instrument, ca arma in lupta pentru dreptate sociala. Acest contract electoral ar putea fi asimilat unui program electoral, cand devine program de guvernare, cand a primit semnaturile voturilor, cu alte cuvinte. Contractul electoral mai are si o alta semnificatie, fiind documentul in baza caruia, in raport de indeplinirea sau neindeplinirea prevederilor asumate, i se poate retrage increderea unui guvern. Mai precis spus, contractul electoral ofera si marja de manevra pentru guvernare si opozitie, ingustand posibilitatile speculative de trecere sau nu a unei motiuni de cenzura.

Am ajuns, in felul acesta, la motiunea de cenzura, instrumentul prin care un guvern poate fi sanctionat. Aici se pot distinge doua cazuri, care vor trebui sa fie reglementate fara echivoc. Cand un partid obtine majoritatea absoluta in alegeri, atunci o motiune de cenzura poate deveni inoperabila, in principiu, este premiul care nu i se poate lua inapoi, pentru performanta electorala deosebita. Spun in principiu, daca nu vor fi situatii critice, care vor trebui atent decelate, legiferate sau constitutionalizate, ca in cazul celor pentru presedinte, pentru care pot interveni suspendarea si referendumul.

In cazul unei majoritati relative,  care necesita o coalitie pe majoritate si guvernare, motiunea de cenzura si-ar putea indeplini rolul de demitere numai prin obtinerea unei noi majoritati prin decoalizare si recoalizare. In niciun caz prin „traseisti” si „independenti” de conjunctura, corupti pentru atingerea unui scor de noua majoritate parlamentara. In mod concret, pe evenimentele in curs, nimeni nu ar avea de obiectat, moral sau legal, daca o noua majoritate s-ar obtine prin desprinderea din coalitia de guvernare a UNPR si PC, asa cum s-a intamplat cu desprinderea UDMR. Sintetizand, DA unei noi majoritati prin recoalizare, NU prin „traseisti” si „independenti”, pentru motivele aratate, in ultimul caz, de credibilitate si legitimitate. O noua majoritate fara alegeri, numai prin recoalizare, daca nu, solutia sunt alegerile anticipate.

N.B.: Proiectul „Romania noastra” reprezinta, cred, o alta discutie, mai nuantata, prin ridicarea noii constructii politice pe taramul social-democratiei (mi se pare un subterfugiu tactic inteligent al initiatorilor). Castigul sau nu de cauza va fi si in functie de cum va intra presedintele si premierul social-democrat in istoria social-democratiei. Fara indoiala, exista si un pericol al excesului de formalizare, de undeva trebuie inceput (daca ne-am fi tot formalizat, revolutia nu ar fi avut loc). Pe de alta parte, fragmentarea stangii ar putea avea rolul unei resuscitari, aceasta posibilitate nu poate fi ignorata.


Competitia reformelor de partid si victoriile politice

20/01/2015

Reformarea a devenit un crez nu numai al statului, ci si al partidelor. De sus si pana jos, Romania administrativa se reformeaza. Ideea de reforma a lui Basescu a prins, cel putin pe forma, iar guvernarile USL si post-USL i-au dat o buna consistenta. Impasul actual are o singura explicatie, reformele administrative s-au lovit de limitele reformelor politice, in special ale principalului partid din coalitia de guvernare. Turnesolul care a aratat acest lucru a fost pierderea alegerilor prezidentiale de catre candidatul guvernului. Nu este nicio greseala, inainte de a deveni candidatul PSD, Victor Ponta a fost prezidentiabilul guvernantilor. Acesta este marele adevar, care inca nu a iesit la suprafata, Ponta a pus guvernul inaintea partidului, lucru firesc, de altfel, pentru un premier, dar nu si pentru un sef de partid, ceea ce probeaza, o data in plus, ca preconizata masura de separare a functiilor politice de cele administrative este una corecta.

Romania politica 2015 se anunta nefiresc de fierbinte pentru un an post-electoral. Principalele partide de pe esichier, vechiul PSD si noul PNL au intrat intr-o acerba competitie a reformelor de partid, hotaratoare pentru viitorul puterii, dar si al reformelor administrative. Inceputul ii apartine PNL, care, in urma fuziunii prin contopire cu PDL, a creat un nou si mare PNL. Insa reforma cantitatii este un prim pas, esential va fi cel de reformare calitativa, pentru care deocamdata nu da semne ca se va produce. PNL este mai degraba preocupat de fortarea cuceririi guvernarii, care, aparent paradoxal, daca va fi dobandita, va pune cruce reformarii calitatii liberale. Este deja un lucru demonstrat, din plin, pentru orice partid perioadele de guvernare nu sunt propice reformelor calitative interne, energia politica se indreapta dinspre partid catre guvernare. Apoi, guvernantii tin cu dintii de putere, blocand reformele de partid, care, inevitabil, le va tinti sau le va pune sub control puterea.

Desi declansata mai tarziu, PSD a ales o alta cale de reformare, care, bineinteles, va avea si alte sanse. Practic, proiectul social-democrat de reformare este invers celui liberal, porneste de la transformarea calitatii PSD, prin despartirea functiilor politice de cele administrative. Avantajele pentru succesul luptei anticoruptie, in cele doua planuri, sunt evidente. Fara indoiala, costul va fi cedarea guvernarii, dar nu cred ca va fi un cadou pentru liberali. Inainte de a fi un nou PSD, grupul de sciziune Geoana-Vanghelie va fi, in fapt, o grupare de manevra, care va permite o dezangajare guvernamentala fara prabusire a vechiului PSD, foarte apropiata de ceea ce s-ar putea numi o abandonare tactica de pozitii. Cand presupun ca nu va fi un “cadou” pentru liberali am in vedere ambitia vizibila a celor doi fractionisti de a schimba vechea majoritate cu o noua majoritate, printr-o regrupare “noul” PSD-noul PNL si un guvern stanga-dreapta, dar cu Geoana si Vanghelie in roluri asemanatoare diviziunii Ponta-Dragnea.

Cum socoteala de partid nu se potriveste niciodata cu cea din piata politica, este de asteptat un februarie politic agitat si fierbinte. In situatia, foarte probabila, ca Guvernul Ponta, datorita in primul rand defectiunii din PSD, nu va trece de motiunea de cenzura de luna viitoare, anuntata cu mult timp in urma de catre PNL, vor fi greu de armonizat “logicile” partizane ale celor doua partide, pentru o formula guvernamentala comuna. “Noul” PSD nu-si va putea motiva pretentiile de algoritm cu rezultatele alegerilor parlamentare din 2012 sau din partajarea din USL. Ambele situatii au fost duse in desuetudine de catre “tradarile” vechiului PNL, din 2014 si “noului” PSD, din 2015. Nici PNL nu-si va putea aroga pozitia dominanta intr-un guvern PNL-PSD, prin invocarea rezultatelor alegerilor prezidentiale, din noiembrie. In situatia data, stabilitatea unei noi majoritati si legitimitatea de pozitii vor fi date numai de alegeri anticipate.

Pe de alta parte, reformele de pe stanga si de pe dreapta aduc cu ele si slabiciunile inerente perioadelor de reforma, care fac ca fiecare sa depinda de celalalt, “noul” PSD de noul PNL si invers. In opinia mea, chiar daca se va conveni o majoritate intre noul PNL si “noul” PSD, aceasta se va dovedi cea mai subreda si mai instabila din toata istoria democratica postdecembrista. Cele doua partide se pot confrunta cu subminari interne, pe varii considerente tactice, care pot duce la blocaje, in care interventiile lui Iohannis sau sustinerile americane nu mai pot juca rolul celor de pe vremea lui Basescu. Noul presedinte de dreapta nu-si poate controla partidul sustinator, format din doua bucati, iar americanii, potrivit precizarilor Ambasadei de dupa vizita Victoriei Nuland la Bucuresti, nu au o preferinta pentru o anumita conducere politica in Romania, aceasta fiind “o chestiune care priveste exclusiv poporul roman”. In plus, sa nu uitam vulnerabilitatile pe incompatibilitatea presedintelui Iohannis si pe neconstitutionalitatea migratiei alesilor locali. In concluzie, existenta celor trei tipuri de vulnerabilitati pot ridica brusc temperatura anului politic 2015, facand-o comparabila cu cea a unui an electoral.


Tara fara Popor

26/10/2010

Ce este o tara ? Dincolo de orice definitie de dictionar, probabil ca un raspuns de bun simt ar fi ca o tara inseamna un ansamblu format dintr-un teritoriu, o populatie si un stat. Fara suportul teritorial nu ar fi posibila viata sociala, iar lipsita de constructia politica numita stat populatia in cauza ar fi un popor sau o natiune fara libertate. Fara populatie insa, tara ar fi o notiune abstracta, goala de orice continut, un nonsens social sau politic. Veti intelege mai jos de ce mi-am inceput scriitura cu sfarsitul.

Cum maine va fi votata motiunea de cenzura, ma intreb, ca toata lumea, care va fi strategia de raspuns a Guvernului Boc. Inclin sa cred insa ca aceasta este un secret al lui Polichinelle, pentru ca guvernantilor nu le-a mai ramas nimic nou de spus in afara a ceea ce repeta cu obstinatie aproape zilnic. Poate sa inventeze, da, prin atragerea, de exemplu, in povestea rasuflata cu mogulul penal si a altor lideri din Opozitie, dupa cum se observa din unele tatonari… Un tur de orizont asupra discursurilor fierbinti ale unor responsabili ai Puterii ne releva cateva indicii care s-ar putea constitui in contraargumente pentru contracararea motiunii.

Prima directie de contraactiune, tintind respingerea acuzatiilor privind responsabilitatea pentru dezastrul economic, saracirea populatiei si sistemul clientelar, va veni, cu siguranta, din zona doctrinar-ideologica, atat de draga Guvernului Boc, referitoare la necesitatea reformei statului si austeritatii sociale, desi statistici oficiale si dezvaluiri media arata ca de fapt este vorba de o antireforma si de date false pentru justificarea austeritatii. Ideile PDL, care au suprasaturat spatiul public in ultimile zile, precum cele de aparare a masurilor de austeritate, de critica a unui presupus stat asistential si a unui pretins discurs care ar incuraja nemunca, care, chipurile, ar trebui inlocuite cu ceva asa-zis mai eficient, sunt tot atatea idei mincinoase.

O a doua lovitura, anuntata deja, va fi una de natura politico-organizatorica, constand in abtinerea parlamentarilor coalitiei guvernamentale de la votarea motiunii de cenzura. Si, pentru ca perdeaua aparentelor sa ramana la locul ei si reputatia falsilor democrati sa fie salvata, masura va fi pusa in scena sub pretextul unei recomandari, ca parlamentarii sa ramana in sala, dar decizia de vot, formal, apartinandu-le. Fara indoiala, in acest caz vorbeste frica Puterii de constiinta parlamentarului-cetatean, care ar putea-o lua inaintea celei a parlamentarului-membru de partid, scapand astfel lucrurile de sub control. Teama ca 24 de parlamentari din propriile randuri s-ar putea alatura Opozitiei, in incercarea acesteia de a salva mediul privat, clasa de mijloc, bugetul public, politicile sociale, educatia, sanatatea si pensionarii da fiori Puterii.

O a treia linie de forta, aflata in plina derulare, vine din sfera influentarii psihologice, de demotivare si demobilizare prin actiuni de diversiune si manipulare. Se incearca a se induce perceptia ca motiunea de cenzura nu ar avea nicio sansa. Chiar asa daca s-ar intampla, demersul este necesar si democratic, iar Puterea va fi cea care va iesi slabita din aceasta lupta parlamentara, in timp ce Opozitia ar face un pas inainte. Apropiati ai Puterii pun protestul social legitim sub infamanta eticheta de „partid al strazii„, lanseaza zvonuri ca PSD ar instiga la violenta in ziua motiunii, ca se pregatesc autocare si garnituri de trenuri etc., scenarii lipsite de orice graunte de adevar, pentru ca toate manifestatiile au fost si vor fi pasnice si civilizate, dar total democratice (nici macar politistii si militarii nu au iesit si nu vor iesi vreodata din aceasta nota). Democratia constitutionala, atat de greu castigata, este sfanta.

Revenind la ideea de inceput, m-am tot gandit ce titlu as pune acestor randuri. Acest lucru s-a intamplat pana aseara, cand, ascultand discursul Presedintelui despre ce va face cu cele doua legi votate din greseala, un anumit tip ciudat de abordare socio-politica mi-a aprins beculetul rosu, cel mai explicit fiind expus in cuvintele: „Am fost intotdeauna adeptul guvernarii pentru popor. Dar sunt momente in care responsabilitatea unui om politic e sa guverneze pentru tara.” Pfiu, mi-am zis, asta e ! Traian Basescu gandeste Tara ca fiind fara Popor ! Si, intr-adevar, cine ar avea rabdarea sa se aplece asupra gandirii de dreapta basescianiste din ultimii sase ani, va constata ca aceasta este calauzita de un singur fir: buna ar fi Romania, daca aceasta nu ar fi locuita de Romani ! Nimic nou sub soare, insa (nici macar sub cel mioritic), pentru ca aceasta este ideologia dreptei dintotdeauna.


Metamorfoze politice de vara

21/06/2010

Victoria a la Phyrrus a Guvernului PDL-UDMR in fata motiunii de cenzura a PSD a adus raportul de forte dintre Putere si Opozitie intr-un punct sensibil, de relativa comparabilitate (care ar putea deveni si unul de rascruce), sub impactul careia se regandesc sau se cauta strategiile de basculare.

Desi nu Guvernul, ci motiunea a picat, daca ar fi sa spunem lucrurilor pe nume ar trebui sa recunoastem ca Boc a castigat, dar Basescu a pierdut. Nu atat de mult ca lucrurile sa se schimbe, dar nici atat de putin ca ele sa dureze. Suficient insa ca slabiciunea Puterii sa devina vizibila, iar mitul atotputerniciei acesteia sa inceapa sa se destrame. Chiar daca brodarea, pe asemenea perceptii, a unor asteptari privind modificarea structurii de putere ar putea fi un scenariu optimist pentru unii sau unul pesimist pentru altii, este in afara de orice indoiala ca timpul a inceput sa curga invers pentru Putere, tinzand sa-i devina unul dintre cei mai inversunati adversari. Cresterea presiunii sociale si reducerea continua a spatiului de manevra vor face ca decontarea crizei si austeritatii pe seama presedintelui-jucator (titularul de facto al guvernarii portocalii) sa fie de neocolit.

Pentru liberali, motiunea social-democrata pare sa fi reprezentat sau ar putea sa reprezinte, judecand dupa anumite tensiuni si conflicte din sanul opozitiei, un moment de falsa decantare ideologica si, in aceeasi nota, de revectorizare politica. Prin imensul suport social de care s-a bucurat, motiunea de cenzura impotriva asumarii raspunderii guvernamentale pe legile austeritatii a capatat, prin „identificarea” Presedintelui cu Primul-Ministru si a amandurora cu Dreapta, proportiile unui blam popular anti-prezidential si anti-guvernamental, implicit Anti-Dreapta (cred ca in acest ultim fapt ar trebui cautata si cheia evolutiilor viitoare).

Simtindu-se, probabil, vizat sau prins la mijloc, ca partid de centru-dreapta (ori poate ca a fost influentat in acest sens), PNL pare a fi pe cale de a savarsi o mare greseala strategica, nu numai pentru viitorul opozitiei, cat si, mai ales, pentru cel propriu. Alegand sa-i atace ideologic pe social-democrati (desi acestia din urma si-au dezideologizat motiunea tocmai pentru a-si feri colegii de opozitie liberali de a cadea intr-o astfel de capcana), PNL se va distanta de PSD si de obiectivele luptei comune impotriva Puterii, pe care le va pune sub semnul intrebarii.

Dar cea mai mare eroare posibila, pentru parcursul sau ca partid, ar fi ca reapropierea de Traian Basescu si de PDL (prin punerea de surdina discursului antibasescianist si oferirea serviciilor pentru guvernare) va face ca, in mod inevitabil, sa imparta cu acestia raspunderea pentru dezastrul economic si social si, pe cale de consecinta, sa le impartaseasca destinul politic, care, istoric, nu va fi unul de invidiat (comparabil cu cel taranist ar fi putin spus). O astfel de metamorfoza ciudata (in curs de initializare, potrivit unor indicii) ar fi dovada indubitabila ca PNL pur si simplu nu vede (sau nu vrea sa vada, din false ratiuni de solidaritate ideologica) ca bumerangul anatemei sociale este aruncat asupra dreptei de insusi Basescu, prin desantata-i politica ce musteste de abuzuri, coruptie si incompetenta, prin decuplarea statului de la rostul sau social firesc si subjugarea acestuia unor interese clientelare, in beneficiul unei paturi „superpuse” si in dauna marii majoritati a societatii. Daca-si va face uitate declaratiile si angajamentele ce anuntau a fi inceputul unei noi politici, social-liberale, PNL va rata, cu siguranta, sansa situarii de partea buna, sociala, a istoriei.

Cat priveste PSD, daca apelul lui Adrian Nastase la unitatea opozitiei, pentru oprirea genocidului social si scoaterea tarii din criza, va ramane un strigat in pustiu, cel mai probabil acest fapt va fi de natura sa ii sporeasca si mai mult responsabilitatea sociala, din perspectiva singurului partid care apara si promoveaza interesele celor multi si obiditi…


In cautarea drumului pierdut

12/06/2010

Starea economico-sociala dezastruoasa, crescanda si fara precedent, in care se zbate in prezent Natiunea si, mai ales, inexistenta unei alternative reale a Guvernului Boc 4 pentru depasirea acesteia arata criza modelului de dreapta si faptul ca Romania merge pe un drum gresit. In mod evident, Romania a pierdut calea echilibrului.

O asemenea situatie face ca un model explicativ pentru Starea Natiunii sa fie absolut necesar. Acesta nu ar trebui insa construit mergand pe ideea gasirii unor vinovati sau a unor vinovatii. Desi tentanta politic, o astfel de abordare ar fi contraproductiva, nu numai pentru ca ar putea conduce la acte punitive ce ar putea fi contrare democratiei constitutionale si ar putea crea un precedent periculos, generator de blocaje in asumarea puterii si in exercitiul guvernamental, ci si pentru ca solutia biblica a tapului ispasitor este una emotionala si amagitoare.

Un demers explicativ in termeni de cauzalitate, care ar merge dinspre input-urile mediului international catre output-urile celui intern ar avea mai multe sanse de a ajunge la radacina lucrurilor si de a dezvalui ce se ascunde in blackbox-ul numit criza si managementul politic al acesteia.

Orice analiza de esec ar trebui sa porneasca de la un adevar cardinal, mai putin evocat si acceptat, respectiv ca din 22 Decembrie 1989 Romania a inceput un mars fortat spre dreapta, pentru a se desprinde si distanta de totalitarismul de stanga si a reveni pe o dezvoltare democrata si echilibrata. 

Toate guvernele postrevolutionare au inscris Romania pe un continuum de dreapta, fapt ce explica si aparentul paradox ca guverne de stanga au promovat politici de dreapta (obiectiv necesare pentru tranzitia la economia de piata), dar nu explica in niciun fel unele masuri excesiv de stanga ale guvernelor de dreapta (motivate exclusiv electoral). Prin urmare, analiza de criza ar trebui extinsa la intreaga perioada a ultimilor douazeci de ani.

Romaniei i-au trebuit in jur de cinsprezece ani (1990-2004) sa-si reconstruiasca fundamentele economice de piata si sa revina pe un curs de echilibru (spre sfarsitul anului 2004, autoritatile comunitare i-au recunoscut statutul de economie functionala de piata, iar cele romane au declarat incheierea tranzitiei post-comuniste).

Probleme de parcurs au inceput sa apara dupa aceasta perioada, in urma asa-zisei revolutii portocalii, prin castigarea alegerilor prezidentiale si parlamentare din 2004 de catre dreapta politica (Traian Basescu-PDL si, respectiv, Alianta „D.A.”, PNL-PDL), cat si a celor din 2009 (acelasi Presedinte) si 2008 (coalitia PDL-UDMR). 

Supralicitand consonanta ideologica cu dreapta internationala, cea romaneasca s-a simtit „obligata”, ajungand la putere, sa preia modelul economic atlantist si, implicit, vectorul sau neoliberal, permitand acumularea unor elemente de dezechilibru specifice (migratia capitalurilor speculative, structura speculativa a investitiilor straine directe, cresterea nesanatoasa, traiul pe datorie etc.).

Statisticile si prognozele arata ca, dupa sase ani de suprematie neintrerupta (2004-2010), puterea portocalie a adus tara in pragul falimentului. Pentru prima data de la smulgerea din extrema stanga, de tiranie a statului asupra cetateanului si a economiei, Romania se confrunta, probabil mai mult decat oricare alta tara a UE afectata de criza mondiala, cu riscul caderii in extrema dreapta, de dominatie a pietei asupra cetateanului si a statului.

Sursele acestei vulnerabilitati vin, in principal, dintr-un management politic al crizei preponderent ideologic, si mai putin economic si social, prin de-constructia si aservirea statului pietei si clientelei (rezultand o combinatie ciudata, dar perfect damboviteana, de stat minimal-clientelar) si cautarea solutiilor anticriza aproape exclusiv in zona sociala, ocolind-o pe cea fiscala (unde se mentine inghetata cota unica si se respinge impozitarea progresiva), pentru a conserva interese de grup pe seama celor multi. Coruptia si incompetenta sunt, evident, implicite.

Intr-un climat politic si social extrem de tensionat, marcat de ample si virulente  proteste si contestari ale opozitiei si sindicatelor fata de masurile guvernamentale anticriza  privind reducerea salariilor bugetarilor cu 25% si a pensiilor cu 15%, motiunea de cenzura depusa de PSD impotriva asumarii raspunderii pe aceste legi se anunta a fi pentru Guvernul Boc 4 un examen greu de trecut. Poate chiar imposibil.