Aliantele te ajuta, dar te si expun: Cat de reala este amenintarea Rusiei pentru Romania? Care ar trebui sa fie atitudinea de securitate?

19/02/2015

Fostul presedinte Traian Basescu a exclus un atac al Rusiei impotriva Romaniei, tara membra NATO. Insa in zilele din urma s-a vorbit intens despre razboi si despre incorporari ale tinerilor intre 20 si 35 de ani. Cu toate asigurarile linistitoare, nu iese fum fara foc. Probabilitatea unei idei sau unui concept de culise privind si un alt rol al Romaniei in criza din Ucraina, in afara celui de asistenta in probleme de securitate cibernetica, nu poate fi exclusa.

Curtoazia cu care Petro Porosenko l-a salutat in romana pe Klaus Iohannis, in marja reuniunii informale a Consiliului European, de saptamana trecuta, discutiile din timpul intalnirii, pe chestiuni bilaterale si regionale, invitatia, acceptata, de a vizita Kievul si multumirile pentru sustinerea Ucrainei exprima un interes vizibil, i-as spune de criza, pentru un vecin si o tara NATO. Vizita de acum doua zile, la Bucuresti, a ministrului de externe ucrainean si speculatiile privind posibilitatea unor livrari de arme a agitat si mai mult teza unui amestec al Romaniei in ‚ciorba ucraineana”, cum l-a calificat, critic, Traian Basescu.

Evolutiile si, mai ales, perspectivele din teatrul de razboi din Ucraina indeamna la circumspectie din partea Romaniei. Indiferent ce i-ar promite Kievul, va fi pielea ursului din padure. Pe de o parte, sfarsitul puterii Maidanului a revenit in atentie, Vladimir Putin a inceput sa-l reinvoce. Pe de alta, Acordul Minsk 2, care a dobandit si o aprobare ONU, a consacrat o teritorialitate pentru separatisti, in expansiune, dupa cum se vede din linia miscatoare a frontului, cat si un statut de parte semnatara, de cvasistatalitate. Incercuirea de la Debaltevo, refuzul de a lupta sau trecerile de partea prorusa, care au culminat, ieri, cu abandonarea orasului si retragerea trupelor guvernamentale, prefigureaza, in limbajul raportului de forte, un rapid deznodamant militar.

Pentru o pozitie de „rabdare strategica”, pentru care a pledat la inceputul anului si presedintele american, Barack Obama, ar trebui avut in vedere ca teritoriile istorice romanesti se afla in Ucraina, nu in Rusia. In plus, nu ar trebui sa ne facem iluzii, discriminarile la care nationalistii ucraineni au supus populatia rusofona din Estul Ucrainei vor tinti, mai devreme sau mai tarziu, si pe cele vorbitoare de alte limbi, din Vest sau din Sud, amanarea tine doar de situatie. Un amestec militar unilateral in Ucraina, spre care Romania ar putea fi impinsa, pentru contracararea unor asa-zise riscuri la adresa securitatii sale, ar fi total contraindicat, prin complicatiile si mai grave pe care le-ar provoca.

Se vorbeste despre o posibila transnistrizare sau reinvecinare cu Rusia ca despre niste riscuri unilaterale pe care le-am putea impiedica unilateral. Ar putea insa la fel de bine sa fie vorba de reactii de neincredere, caz in care Romania ar trebui sa-si analizeze politica externa si sa identifice ce anume din politicile de vecinatate ar putea suscita neincrederea la vecinul geopolitic rasaritean. O diplomatie si o politica externa active si constructive pot aduce mai multa securitate decat ar putea-o face livrarea de armament sau angajarea de forte militare.

O politica externa de buna vecinatate ne poate apara mai eficient decat orice scut antiracheta. Nu ma refer in mod expres la scutul de la Deveselu, ci principial, la expunerea la contralovituri a teritoriului pe care se afla. De aici, calculul strategic este foarte simplu, in materie de costuri de utilizare, ceea ce poate juca si un puternic rol de descurajare, cand instalatiile se afla pe teritoriul detinatorului. Ori, de aceste calcule si costuri ar trebui sa tina seama si comandantul militar NATO, cand sustine ca Occidentul nu ar trebui sa excluda optiunea militara in Ucraina. Poate ar fi cazul sa reflectam, toti, inca o data, la avertismentul lui Georges Clemenceau, fost prim-ministru francez, potrivit caruia politica nu trebuie lasata pe mana militarilor.

Cu garantiile americane de securitate, de care am fost asigurati de foarte multe ori in ultimul timp, la toate nivelurile, nu ar trebui sa avem nici cea mai mica temere. America este insa departe, iar lumea in care-si ofera garantiile este mare. Mai aproape este Europa, iar daca acceptam ca unele din reactiile Rusiei sunt de neincredere, ar trebui sa supunem aceleasi analize si politica de securitate europeana, sa vedem care este raportul intre masurile de securitate si cele de incredere, daca nu cumva ultimele au cam disparut si, daca este asa, din ce cauza si ce ar trebui facut pentru a fi relansate.

Cusurul unor declaratii alarmiste, despre presupuse invazii sau destabilizari pe care Rusia ar urma sa le intreprinda in Europa sau despre reinfiintarea URSS, la fel de ipotetica, este ca pot duce la reactii pe directii mari, susceptibile de decizii gresite si de consecinte impredictibile. „Cine vrea sa reactioneze la ISIS sau Ucraina cu stabilirea unor directii mari e in pericol sa faca decizii gresite”, se spune intr-o analiza pentru viitoarea strategie de securitate a Germaniei. Intr-adevar, mersul la gramada sau la scara mare este general si aproximativ, nepotrivit cu concretetea si precizia tintelor de securitate nationala.

Privind restabilirea Uniunii Sovietice, de care fostul presedinte georgian Saakasvili acuza Rusia lui Putin, perspectiva ar trebui abordata ceva mai nuantat. De pe taramul dreptului international, un prim aspect ar fi ca decizia de destramare din 1991 a fost consensuala, un al doilea, ca statul sovietic a fost semnatar al Actului Final OSCE, de la Helsinki, din 1975, care recunostea si garanta toate frontierele din Europa. Actul Final nu poate fi considerat cazut in desuetudine, nu pentru semnatura URSS, care nu mai exista, ci pentru ca in „cosul” 3 s-au adoptat prevederile privind respectarea drepturilor omului, pe care nimeni nu va mai putea, vreodata, sa nu le recunoasca sau sa le conteste. Din punct de vedere politic, este cat se poate de clar ca URSS nu va fi reinfiintat niciodata, a fost un sistem politic si economic care a apus o data pentru totdeauna. Cu toate imperfectiunile si drumul lung pe care il mai are de parcurs, Rusia este un stat democratic, pluralist politic si economic. Integrarea economica a unor foste republici sovietice, acum state independente si suverane, in formatul Uniunii Eurasiatice, este o alta discutie, in care nu poate fi folosita o alta masura decat cea pentru Uniunea Europeana.

Ar mai fi de luat in seama inca doua chestiuni fierbinti. Prima, referitoare la designul fluxurilor politico-energetice regionale, din care suntem exclusi, prin vizita lui Putin la Budapesta, din aceasta saptamana, o adevarata manevra de invaluire a Romaniei prin Vest. Interesant mesajul lui Viktor Orban, care imi suna ciudat, ca o propunere de partizanat egal, cel putin in acest moment sau pana la primirea de noi ordine, cand afirma ca „Securitatea regionala nu poate fi garantata prin masuri impotriva Rusiei. Pacea si cooperarea economica in regiunea eurasiatica pot fi o solutie”. Adica, ceva cam de genul: „Suntem cu UE, dar suntem si cu UEA”. A doua, ca pentru prima data in presa germana au aparut critici la adresa lui Porosenko, caruia i se sugereaza retragerea totala si definitiva din Ucraina de Est, pentru a salva ce se mai poate salva, adica partea de Vest. Aceste semnale mi-au amintit ca Putin ii numeste „nazisti” pe guvernantii de la Kiev, dar si de faptul ca prin necapitulare Hitler a distrus Germania din temelii.

Prin urmare, atitudinea de securitate a Romaniei, in plan regional, ar trebui sa fie modelata de raspunsurile la intrebarile: Isi poate permite Romania sa provoace militar Rusia si sa o transforme intr-un dusman geopolitic coplesitor si necrutator? Poate actiona Romania unilateral, in afara parteneriatului strategic si al aliantei? Altfel spus, poate sa fie Romania mai SUA decat SUA si mai NATO decat NATO?


Fals tratat de independenta: Chiar daca Scotia si UK vor divorta cu acte in regula, noaptea vor dormi in acelasi pat. Un extaz indoielnic pentru nationalisti, un inceput de agonie pentru Articolul 5

14/09/2014

Toata lumea asteapta, cu respiratia taiata, sa vada ce se va intampla pe 18 septembrie. Va vota sau nu referendumul de independenta iesirea Scotiei din Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord? Din punct de vedere al suspansului, nimic de zis, apropiatul eveniment si-a atins scopul. A determinat chiar si o prefigurare extatica printre nationalistii miscarilor de independenta din provinciile spaniola Catalania, canadiana Quebec si franceza Corsica.

Cea mai fericita de miscarea de secesiune a nationalistilor din Scotia este Crimeea, care se va vedea ajutata de un precedent nesperat in recunoasterea independentei sale, pe care a obtinut-o, in martie, printr-un referendum similar, in urma caruia s-a alipit la Rusia. Deja Crimeea a avertizat UE si SUA asupra posibilitatii, inacceptabile, de a-i fi tratata independenta dupa politica dublului standard, comparativ cu cea a Scotiei.

Cat de indreptatite sunt sperantele unora si temerile altora privind schimbarea designului hartii politice europene? Pentru a raspunde la aceasta intrebare va trebui sa trecem in revista cateva grupe mari de factori de influenta.

In general, cel mai important motor al unor schimbari de frontiere tine de geopolitica, de presiunile pentru impartirea sau reimpartirea sferelor de influenta. Este adevarat, ne aflam in plina perioada de schimbari geopolitice, implicit de ordine mondiala. Daca vom face un tur de orizont al vecinatatilor politice ale scotienilor, nu vom descoperi altele in afara de Anglia si Tara Galilor, din sud, impreuna cu care formeaza Regatul Unit. Marea Nordului si apele Scotiei, celelalte vecinatati, nu sunt surse de provocari geopolitice. Altfel spus, geopolitica nu poate veni decat dintr-o directie, cu care Scotia face corp comun de 307 ani. Ar fi de neinteles sa dea uzufructul uniunii pe adversitatile la care ar expune-o secesiunea. Un vid geopolitic ar atrage geopolitica. Oricat ar parea de absurd sau de improbabil, iesirea din integrarea euroatlantica ar suscita alternativa euroasiatica.

Cadrul geofizic este un al doilea dat obstacular in calea politicii secesioniste a nationalistilor scotieni. Atata timp cat Scotia va imparti cu restul Regatului Unit aceeasi insula, Insula Marea Britanie, va fi divortata de UK doar de ochii lumii, noaptea vor dormi in acelasi pat. La fel, impartirea, aproape tot atat de naturala, aceleiasi monede si aceleiasi aparari arata cat de fortata sau de neverosimila ar fi secesiunea, ca in povestile mondene sau in filmele hollywoodiene, cu separare diurna si impreunare nocturna.

Faptul ca separarea nu se va aplica o data cu pronuntarea, ci dupa un an si jumatate (incepand din 16 martie 2016), va lasa deschise portile volatilitatii (ca si in unele cazuri, cunoscute, de fuziuni sau de acorduri de comert liber). Amocul divortului se poate aprinde sau stinge la fel de repede, prin urmare, concubinajul de dupa divortul in stil scotian nu ar fi de mirare sa se transforme intr-o a doua casatorie cu acte (sic!). S-ar parea ca „pasiunea” pentru secesiune s-a mai domolit, ultimele sondaje i-au readus pe unionisti (53%) pe valul majoritatii. Pana la referendum jocul optiunilor ramane deschis, dar personal cred ca partea castigatoare va fi cea care apreciaza, corect, gandesc, ca ceea ce tine unita Marea Britanie este mai important decat ceea ce vrea sa o dezbine.

Am lasat special la urma problema Articolului 5 al Cartei Aliantei Nord-Atlantice, care garanteaza integritatea „teritoriului NATO”, pentru ca mi se pare a fi singura consecinta serioasa a aventurii secesioniste a nationalistilor scotieni, care ne priveste pe toti euroatlantistii. Dezmembrarea teritoriala a Marii Britanii de catre nationalismul scotian ar fi si o dezmembrare a teritoriului Aliantei, ceea ce ar spulbera garantiile de integritate oferite de Articolul 5. In plus, lipsa de reactie a NATO ar incendia acuzatiile ca Alianta ar fi un instrument politic al SUA. Important in primul rand va fi sa discutam nu despre legitimitatea sau non-legitimitatea unei secesiuni in teritoriul NATO, ci cat de adevarate sau false vor fi garantiile de integritate prevazute de Articolul 5, daca secesiunea in cauza se va produce si va fi recunoscuta.


Noua Europa si „teritoriul NATO” (Actualizat)

13/06/2014

Intr-un discurs acuzator la adresa Rusiei, pe tema Crimeei, rostit in 29 aprilie la un institut de stiinte politice din Washington, secretarul de stat american, John Kerry, avertiza ca „Statele Unite vor face totul pentru a apara teritoriul NATO.” Ideea a fost exprimata si de catre secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, pe 15 mai, intr-un interviu cu aceeasi tinta, pe timpul vizitei in Romania: „Suntem pregătiţi să apărăm fiecare bucăţică din teritoriul NATO.”   

Ideea de „teritoriu NATO” arata, prin sursele de provenienta si directiile politico-militare de utilizare, ca nu este vorba de o figura de stil, ci de o ideologie si o doctrina, adanc inradacinate in mentalul politic al leadershipului american. Voiajarea nestingherita a inchisorilor CIA, spionarea americana a guvernelor si institutiilor europene, sosiri nenotificate ale unor lideri americani la baze militare, lobbysmul corupator american, care de sub haina peticita de a fi de-al „casei” escaladeaza cutume si norme, chemarea la ordine a unor lideri politici sau sefi de institutii ale statului la sediile ambasadelor americane sunt doar cateva aspecte din partea vizibila a aisbergului, prin care suveranitatea statelor din „teritoriul NATO” este pusa la incercare.

Desigur, s-ar putea replica ca „teritoriul NATO” reprezinta o punere in comun a suveranitatilor statelor componente pentru a face fata unui pericol care le vizeaza deopotriva, ceea ce pe timp de razboi, cald sau rece, ar fi pe deplin intemeiata. Aceasta logica incepe insa sa schioapete cand o alianta militara continua sa existe si dupa ce obiectivul strategic pentru care a fost incheiata a fost indeplinit. In urma campaniei de revolutii victorioase est-europene, din 1989-1991, si a unor schimbari la fata cu cea mai inalta rata de innoire, probabil, care ar face sa paleasca pana si unele din cele mai vechi democratii, NATO s-a trezit fara obiectul muncii. URSS, Tratatul de la Varsovia, toate regimurile comuniste din Europa de Est au fost abandonate haului istoriei, vointa populara si-a resubordonat vointa politica. Aceasta lectie istorica ar trebui universal subscrisa, acolo unde vointa populara nu este sau a incetat sa mai fie sursa primordiala a dreptului, exista o problema.

Cele mai vocale si mai de actualitate subterfugii si improvizatii in apararea anacronicului „teritoriu NATO” se refera insa la pericolele care ar veni din partea Rusiei lui Putin, care a anexat Crimeea si ar urmari sa recreeze URSS. I-am vazut in aceasta postura si pe presedintele Obama, si pe vicepresedintele Biden, si pe unii senatori americani, care au luat la picior „teritoriul NATO”, dand asigurari ca nu va fi lasat de izbeliste in fata agresivitatii Rusiei si ca SUA isi vor spori efectivele si cheltuielile militare in Europa, indemnandu-i in acelasi timp pe aliati sa faca la fel. Europenii nu par insa de loc convinsi sa ia in serios amenintarea cu napasta rusa, sa se lege la cap cu antirusismul geopolitic al americanilor. Germania, care da tonul pe continent, a respins cresterea cheltuielilor militare, iar cvasitotalitatea leadershipului politic si economic european nu agreeaza sanctiunile antiruse si izolarea Rusiei. Sanctiunile au devenit o chestiune de mantuiala iar izolarea un esec.

Mai mult, europenii au transmis la celebrarea debarcarii anglo-americane din Normandia doua semnale care au toate sansele sa devina in relativ scurt timp foarte puternice, sa reabiliteze proportii istorice ale celui de-al doilea razboi mondial, care au fost rasturnate pe nedrept, politic si geopolitic. In primul rand, este vorba de recunoasterea adevarului istoric privind rolul decisiv al URSS in infrangerea nazismului, in al doilea, aducerea la suprafata a unui fapt nu mai putin important, pe nedrept considerat colateral sau o simpla cifra statistica, in evenimentele de acum 70 de ani, este vorba de pretul urias platit de victimele civile din Normandia.

Pentru ca tot am vorbit de rasturnari de proportii, cei care sunt interesati de distinctia intre agresiune si rezistenta ar trebui sa caute raspunsul in fapte, nu in vorbe, sa observe cum limita dinainte a unei aliante militare s-a tot modificat in timp intr-un singur sens, niciodata invers, astfel ca ceea ce la inceput a fost o constructie a spatiului mitologic fondator al Atlanticului de Nord a ajuns pana la Marea Baltica si Marea Neagra. Interesele de securitate ale Rusiei nu sunt la frontierele SUA, dar nici ale SUA la frontierele Rusiei, Crimeea nu se afla in Atlanticul de Nord, dar nici Atlanticul de Nord in Marea Neagra. In consecinta, la intrebarea de care parte se afla agresiunea si de care apararea oricine isi poate raspunde singur. In opinia mea, evenimentele in care Washingtonul incearca sa re-angreneze alianta nord-atlantica ascund interesele americane, precum pulpa care acopera samburele unui fruct.

Frontiera „teritoriului NATO”, frecvent si, cred, naiv invocata, se vrea, in fapt, un nou zid berlinez. Nu stiu daca opinia publica internationala a remarcat ipocrizia sau cinismul laudei aduse de presedintele american polonezilor, in vizita la Varsovia, ca nu au acceptat niciodata cortina de fier. Deosebirea ar fi, azi, ca numai cu o singura tabara belicoasa, cealalta dandu-si de mult obstescul sfarsit, nu poate fi un razboi rece, nici macar o pace rece. O noua ‚cortina” ar insemna o autoizolare pentru cel care ar ridica-o, ca o intrare de buna voie intr-o camasa de forta. Nu am nimic impotriva bazelor americane sub umbrela NATO, daca europenii isi vor dori in continuare acest lucru si daca americanii vor plati in moneda forte pretul corect pentru cea mai pretioasa resursa de infrastructura, pamantul, basca polita de asigurare, care nu ar fi de colea, dar am impresia ca primii, desi au geniul tehnologic, nu prea au habar de mestesugul vorbelor si profitului.

Am ajuns, in final, la cea mai cetoasa problema, legata de viitorul „teritoriului NATO”. Pana nu de mult, NATO a mers in tandem cu UE, integrarea militara devansand-o de regula pe cea economica. Toate bune, numai ca a inceput sa iasa la iveala reversul, „teritoriul NATO” reprezinta un de-branding si un risc de imagine pentru teritoriul UE, care s-ar putea sa fie dezastruoase, sub aspectul atractivitatii, comparativ cu alte modele de integrare, care se configureaza si/sau functioneaza strict pe principiile economiei de piata. Lumea judeca si se intreaba: Ce fel de integrare economica este cea care are in spate o alianta militara? Cat de libere si de cinstite sunt optiunile de integrare economica si competitia de piata in teritoriul UE, cand se confunda cu „teritoriul NATO”? Cand Donald Rumsfeld a vorbit de „Noua Europa”, a spus doar jumatate de adevar. Noua este toata Europa.

Actualizare, 14.06.2014. Ideile unui NATO defensiv, care nu ameninta pe nimeni, si etern, cu o functionalitate de tip perpetuum mobile, care au rezultat din interviurile Gandul cu cei trei senatori americani care au vizitat Romania, nu rezista nici macar unei analize de bun simt, darmite la una de experti. Cerinta americana de sporire de catre toate tarile membre a cheltuielilor militare la 2% din PIB va adauga NATO muschi de razboi in timp de pace, in timp ce invocarea extra-teritoriala a articolului 5, pentru reactii in afara teritoriului aliantei militare (in Ucraina, Moldova etc.) este excesiva, neconforma cu carta fondatoare. Pe de alta parte, viitorul NATO va depinde de viitorul UE. O deteriorare sau defectare a tandemului NATO-UE, iar toate semnele arata posibilitatea non-extinderii spre Est, reformei sau chiar contractarii in cazul UE, va avea consecinte majore si asupra NATO. Asadar, sa fim cu ochii pe barometrul UE, pentu a afla cum vor fi vremurile NATO!

 


Ucraina: Inadaptarea de criza, o greseala strategica occidentala

04/03/2014

Orice politica externa si de securitate care incearca sa solutioneze cu metode vechi probleme noi, ale unei realitati internationale complet schimbate, este daunatoare si neproductiva, indiferent cine ar aplica-o. In mod cert, decizia Washingtonului, de luni seara, comunicata de Pentagon, de a fi suspendat toate legaturile militare cu Moscova se inscrie intr-o astfel de greseala paradigmatica.

Graba si izul, ca sa nu zicem nostalgia, de razboi rece nu sunt buni sfatuitori intr-o criza atat de complexa si de contradictorie cum este cea din Ucraina. In astfel de situatii, cu atatea variabile si interconexiuni, exista intotdeauna riscul de a fi contrazis de evolutiile din teren. Pe de alta parte, o decizie unilaterala este susceptibila de defectiuni in relatiile de alianta sau parteneriale.

In mod evident, suspendarea totala de catre Statele Unite a legaturilor militare cu Rusia intra in contradictie puternica cu pozitia NATO, de descurajare a escaladarii crizei ucrainene, dar si cu intreaga politica europeana si euroatlantica, din ultimele doua decenii, post-razboi rece, care a facut posibile parteneriatul si cooperarea in Consiliul NATO –Rusia.

Gestul militar al SUA, care, la limita, ar putea fi interpretat si ca o autoexcludere din NATO, nu poate lasa indiferenta Europa. In primul rand, pentru ca ar fi inacceptabila o asemenea greseala din partea aliatului atlantic, in al doilea, ca diferentiere de interese, pentru ca are o altfel de expunere si angrenare cu rusii, care sunt parte europeana, iar climatul de securitate este o constructie comuna.

Si cerinta Americii de sanctiuni economice impotriva Rusiei, la care UE se opune, tine de aceeasi recuzita anacronica a razboiului rece. Trecand peste nerealismul unei asemenea masuri, care este greu de crezut ca fata de un colos, cel mai mare din multe puncte de vedere, va putea functiona ca in cazurile unor tari obisnuite, acestea vor afecta serios interesele economice ale UE. In acelasi timp, inducerea de catre americani a unor asemenea dizarmonii economice pentru europeni ar putea pune sub semnul intrebarii perspectiva acordului de liber schimb SUA-UE, in negociere.

Nu poate fi contestata reputatia lui Zbigniew Brzezinski, de specialist in problemele razboiului rece, dar consilierea actualului presedinte al SUA cu aceleasi vechi metode este discutabila, sub raportul adaptarii si eficientei. Scoaterea de la muzeu a masinariei ruginite a propagandei razboiului rece, in noile conditii, cand nu mai exista sisteme social-politice si blocuri militare opuse, reprezinta o mostra grosolana de politica neadaptata.

Un discurs cu instigari belicoase impotriva Rusiei, despre „zdrobirea” Ucrainei sau „pericolele” la adresa Poloniei, Romaniei sau tarilor baltice, ar mai putea gasi audienta, daca ar invia, la fostii lideri comunisti, care nutreau false aspiratii de independenta sau de nealiniere. Desi, daca ne amintim bine, „ceausescizarea” relatiilor cu departarile, pentru a sintetiza, prin cel mai cunoscut exemplu, un anumit tip de politica, aidoma celei de spargatori de greva, s-a dovedit a fi, in final, un bumerang. Astazi, saizecisioptizarea ar fi tot atat de neverosimila si de necredibila ca amenintarea unei fosile de dinozaur. Sau ca discursul brzezinskist, ca de pe o alta lume.


Despre politici disonante si efectul “No Schengen”

30/12/2010

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Analiza

Am urmarit cu atentie duelurile dintre putere si opozitie din ultimul timp pe tema neadmiterii Romaniei in Spatiul Schengen. Pe masura stingerii focurilor de artificii de deasupra palatelor Cotroceni si Victoria, iti dai seama ca o asemenea perspectiva este foarte probabila (concluzie catre care converge si majoritatea analizelor). Explicatia este pe cat de simpla pe atat de invizibila pentru cei lipsiti de viziune, pentru ca nicio strategie ai carei vectori nu s-au insumat cu cei ai factorilor de mediu  nu a fost vreodata castigatoare.

Cum altfel ar putea fi apreciata politica acordarii in masa a dublei cetatenii moldovenilor decat un esec reverberatoriu asupra tintei Schengen, avand in vedere ca vectorul sau a fost opus celor ai politicii comunitare privind imigratia si legatura acesteia cu securitatea. Nimeni nu are nimic cu fratii nostri de peste Prut, care trebuie ajutati, dar nu trebuie uitat ca ei apartin unui alt stat suveran si independent, ori politica absorbtiei acestora prin acordarea cetateniei romane nu este deloc cusher, fapt ce nu poate scapa unor temeri privind importul de insecuritate sau chiar interogatii privind scopurile geopolitice urmarite, generatoare de riscuri si tensiuni in spatiul european. Prin urmare, alimentarea perceptiei privind posibilitatea expansiunii sau stramutarii de populatie la adapostul dublei cetatenii este inacceptabila (indiferent din partea cui ar veni), la care UE ar putea reactiona prin consolidarea inelului de securitate Schengen si renuntarea la extensia acestuia pana la nivelul celui de pe Prut (o caracteristica a Spatiului Schengen este posibilitatea acestuia de a se dilata sau comprima, in raport de factorii de mediu).

O alta inabilitate de strategie cu impact Schengen isi are sursa in politica Romaniei fata de Rusia (dar nu numai), al carei vector este de asemenea divergent fata de cel al UE si NATO, preocupate tot mai mult de arderea sechelelor Razboiului Rece si atragerea si integrarea acesteia in proiecte economice si de securitate comune. Ori Schengenul nu se poate sprijini pe o fractura geopolitica. Politica Romaniei de securitate la Marea Neagra, cu care s-a facut atatea valuri dar care n-au reusit decat sa starneasca neincredere si nemultumiri geopolitice, sau cea privind problemele din Republica Moldova si Transnistria nu poate fi viabila de pe pozitiile unui anacronic stereotip de ostilitate, fara cooperare cu Rusia, cu atat mai mult cu cat mai marii Europei (Franta, Germania, cat si UE, in ansamblul sau) si ai lumii (SUA) o fac cu tot mai multa insistenta si cu rezultate promitatoare.

Ar trebui observat, pana nu este prea tarziu, ca cele doua disonante majore ar putea conduce la izolarea politica a Romaniei, iar intrarea in Spatiul Schengen sa devina un orizont de nedepasit.


Reproiectarea Pax Europeana

21/10/2010

Ca si politica, securitatea europeana ar trebui reinventata, prin asezarea ei pe baze noi, altele decat cele ale sferelor de influenta. Summit-ul NATO de la Lisabona se apropie, iar printre mizele acestuia se numara, alaturi de adoptarea unui nou concept strategic sau a deciziei de interconectare a scutului antiracheta al Aliantei cu cel american, si securitatea europeana, implicit si a Romaniei.

Ceea ce s-a numit Pax Europeana, lunga perioada de pace traita de Nordul si Vestul Europei (incluzand Grecia si Turcia) in perioada de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, bazata pe integrare europeana si cooperare transatlantica, si-a atins, odata cu incheierea Razboiului Rece, limitele istorice. Valurile de extindere europeana si euroatlantica spre Est nu au facut decat sa intretina iluzia securitatii europene, deoarece acestea nu au schimbat cu nimic paradoxul paradigmatic al Europei, de urias economic si pitic militar. A devenit evident ca un model intemeiat doar pe crestere economica este vulnerabil. In acelasi timp, apropierea frontierei de est a UE si NATO de zone cu conflicte fierbinti sau inghetate a sporit expunerea si presiunea pe vechea arhitectura de securitate europeana.

Primul pas spre refacerea aranjamentelor privind Pax Europeana ar trebui sa porneasca de la realitatea reunificarii europene, in urma daramarii Zidului Berlinului, ceea ce reclama depasirea perspectivei regionale in favoarea uneia continentale, trecerea, in materie de securitate, de la parte la intreg, de la o viziune partiala la una integrala asupra Europei. Din acest punct de vedere, mentinerea Rusiei in afara structurilor europene si euroatlantice este nejustificata si neconstructiva, cu atat mai mult cu cat aceasta cunoaste o situatie inversa UE, de urias militar si pitic economic. Orice strateg ar trebui sa observe ca din suprapunerea celor doua euro-imagini, asimetrice in plan economic si militar, respectiv a UE cu a Rusiei, rezulta una perfect echilibrata, Europa, in care slabiciunile uneia dintre parti sunt compensate de punctele tari ale celeilalte. Rusia este, in mod vizibil, piesa lipsa din puzlle-ul securitatii europene, dar pentru a-si ocupa locul natural din casa europeana ar trebui daramat si ultimul zid, aflat in mintile noastre, cel al neincrederii.

Avand in vedere noile amenintari din mediul strategic de securitate, al doilea pas ar trebui facut in directia inlocuirii vechii „umbrele” de securitate a NATO cu „scutul” antiracheta, incluzand insa si Rusia, care ar trebui sa joace un rol adecvat, pe masura potentialuli sau militar. Scutul NATO-RUSIA ar deveni astfel piatra din capul unghiului constructiei securitatii europene. O astfel de posibilitate a fost deja evocata si nuantata de catre presedintele francez Nicholas Sarkozy, cancelarul german Angela Merkel si presedintele rus Dmitri Medvedev in cadrul recentei intalniri tripartite de la Deauville, urmand ca aceasta sa fie dezbatuta la Summit-ul NATO de la Lisabona, din 19-20 noiembrie.

Initiativa vine in contextul unor deschideri reciproce si al dorintei comune de a se pune capat crizei din relatiile dintre Alianta si Rusia. Pe de o parte, Rusia isi exprima disponibilitatea de a participa la Summit-ul Aliantei de luna viitoare si, in anumite conditii, la scutul NATO, de a trece de la adversitate la parteneriat si de a contribui, alaturi de ceilalti actori implicati, la solutionarea conflictului din Transnistria si a celorlalte conflicte inghetate din fostul spatiu sovietic, fiind insa de asteptat si o anumita flexibilizare a politicii energetice a acesteia. De cealalta parte, liderii europeni occidentali ofera o abordare de incluziune a Rusiei, pe care o indeamna sa se alature Vestului, cele mai optimiste viziuni plasand UE si Rusia, intr-un orizont de timp de 10-15 ani, intr-un spatiu economic unic, cu un concept de securitate unic si un regim fara vize (Sarkozy). 

 O securitate europeana fara Rusia va suferi in mod cert de neincredere si incompletitudine, alternativa la acestea din urma depinzand insa, intr-o mare masura, de deciziile care urmeaza a fi luate in noiembrie la Lisabona. Va deveni oare drumul spre Lisabona un nou drum al Damascului ?


Marele interconector strategic

15/10/2010

Analiza discursului international releva ca acesta tinteste transformari sistemice, in directia realizarii unui nou echilibru de putere mondial. Cand ideile incep sa circule, inseamna ca si lumea va incepe, mai devreme sau mai tarziu, sa se miste, urmandu-le. NATO dezbate un nou concept strategic, cu accent pe restrangerea sau chiar abandonarea disuasiunii nucleare, in favoarea scuturilor antiracheta (idee marca Obama). Rusia se pregateste sa se retraga onorabil din Transnistria, rusii fiind deschisi la propunerile UE si SUA de solutionare a acestui conflict inghetat. Iliescu si Schroeder, reuniti la masa dezbaterilor Institutului „Ovidiu Sincai” (Europe, what next ?), sustin idei complementare, ca Rusia sa nu devina membra a UE, dar sa faca parte dintr-o forma de asociere cu aceasta. European Council on Foreign Relations (ECFR) pledeaza pentru trecerea de la „concertul de putere” (al sferelor de influenta post razboaiele napoleoniene, Congresul de la Viena, 1815) la un „concert de proiecte”, in care securitatea europeana sa aibe drept actori principali UE, Rusia si Turcia. Merkel si Sarkozy urmeaza sa se intalneasca, la Deauville, cu Medvedev, pentru a raspunde, dupa doi ani, chemarii acestuia, din 2008, la o dezbatere privind o noua arhitectura de securitate a Europei. Si lista evenimentelor, care descriu noul trend structural, mondial si european, ar putea continua…

In toate aceste cautari de securitate si stabilitate exista insa un paradox. Dupa incheierea Razboiului Rece si reunificarea europeana, in urma careia dihotomia ideologica Est-Vest de pe continent a fost inlaturata, toata Europa Centrala si de Est privind spre Vest, inapoia acesteia s-a ridicat un alt zid, desi invizibil, vechea dihotomie, transformata intr-una politica, mutandu-se mai la Est. Consecinta a fost ca Europa a continuat sa fie schioapa, sa se sprijine doar pe un pilon, pe cel atlantic. Desi in mod natural, fizico-geografic, face parte din Eurasia, cea mai mare insula a lumii, Europa a ramas despartita de aceasta printr-o falie geopolitica. Prin pozitia sa mediana, intre spatiul atlantic si cel asiatic, Europa ar trebui, in virtutea globalizarii, sa joace rolul unui interconector strategic, lucru care din pacate nu se intampla. Marile piete si resurse din Orient, catre care Europa sta cu spatele, nu mai pot fi ignorate, cu atat mai mult cu cat acestea ar putea smulge Occidentul din criza in care se zbate. China si India, de exemplu, sunt gigantice si intr-o ascensiune nestavilita. Dar si Rusia si Turcia, prin dublul lor caracter, de tari euroasiatice, pot juca un rol major in stabilizarea si securizarea Europei, asa dupa cum demonstreaza tot mai multe studii de securitate. Chiar daca Rusia si Turcia au alternativa optiunii asiatice, Europa ar trebui sa valorifice in interesul securitatii europene orientarile pro-europene ale actualelor guverne din aceste tari. Concomitent cu consolidarea pilonului euro-atlantic, Europa ar trebui sa-si puna in valoare rolul de interconector geopolitic si geoeconomic si sa-si construiasca cel de-al doilea pilon de sustinere, cel euro-asiatic.