Iesirea din hipnoza: Dezvrajirea neoliberalismului

Zev, raspund cu intarziere la comentariul din iunie 11, 2013 la 1:04 pm (link-ul de mai jos), stiti cum zicea Stefan Mihailescu Braila, „cestiuni, probleme”, dar chiar cred ca ideilor de acolo le trebuie un raspuns.

Ati definit corect legatura dintre neoliberalism, corporatii si expansiune, dar nu si legatura cu UE, care nu s-a constituit pentru o astfel de inrolare. As spune ca dimpotriva, parintii ideilor de integrare economica europeana, niste vizionari de geniu, si-au propus rezistenta la neoliberalismul care debarcase in Vestul Europei, o doctrina tot atat de straina precum comunismul, care fusese adus pe tancuri in Europa Centrala si de Est. Episoadele normandic si berlinez trebuie privite in interdependenta, precum capul si pajura unei monede.

Desigur, orice integrare presupune si o cedare de suveranitate, dar trebuie distins scopul acestei cedari, pentru ca nu orice integrare este de expansiune, ci poate fi si de aparare. La fel de importanta este si natura integrarii, la cea economica se disting grade consensuale de cedari de suveranitate nationala, la cea politica cedarea este imperativa si totala, pe fond. Nu artizanii UE, ci epigonii de astazi au adus in istoria comunitara paranteza neoliberalista, cu himera integrarii politice, pe model american, in Statele Unite ale Europei, cu toate avatarurile care decurg de aici pentru politicile nationale si statele-natiuni, care se vad amenintate de o perspectiva concentrationara.

Pax germanica, care a fost evocata de catre analisti cu prilejul vizitei la Berlin a premierului Ponta, in numele careia ni s-ar pretinde sa ne inchinam natiunea, este de fapt o vax germanica, din punct de vedere al valorilor europene, pe care le-a abandonat din cauza intereselor neoliberaliste. Pentru ca ma intrebati cine a definit si ce reprezinta valorile europene, va raspund, intreaga istorie crestina si sociala a Europei, care se coaguleaza pe doua varfuri din tabla valorilor umane cunoscute, care sunt echitatea si demnitatea. Niciun om nu poate fi liber sub povara injositoare a nedreptatilor economice si sociale. In general vorbind, conflictul pe care neoliberalismul l-a adus intre valori si interese este, de fapt, un nod gordian de imoralitate si ilegitimitate al acestei ideologii, dar si un punct moale al ceea ce numeste, cu ipocrizie, statul de drept.

Supra-excesul de exploatare si acumulare de resurse, care sunt finite, pentru o crestere nelimitata, individuala sau de grup, prin care se taie accesul majoritatii la un trai decent sau chiar la subzistenta este imoral, o sursa a raului social. Statul minimalist, propovaduit de neoliberalism, este de fapt un stat in slujba unor interese private, care promoveaza excluziunea sociala. In tratatele constitutive ale UE se stipuleaza rolul statului social, ca stat in slujba tuturor cetatenilor, dar politicile neoliberaliste ale Bruxelles-ului nu respecta aceasta prevedere, punand sub semnul intrebarii angajamentul propriu si cerinta pentru statele membre de a respecta statul de drept.

Din cate observam, neoliberalismul isi este suficient siesi, la el acasa nu este nici de stanga, nici de dreapta, iar guverne europene de pe ambele laturi ale esichierului se inscriu in aceasta paradigma exclusivista si dominatoare, Franta lui Hollande este un exemplu, dar si guvernul Ponta ne stupefiaza. Pur si simplu, neoliberalismul este ca o samanta straina, care pare sa se fi inradacinat si sa se extinda dupa un program de perenizare sau eternizare, greu de decodat. Intr-adevar, va fi dificil, dar nu imposibil pentru social-democratie sa contracareze acest trend, doua conditii de succes vor fi necesare, prima, electorala, prin care balanta de putere la alegerile nationale si europarlamentare sa fie inclinata in favoarea sa, a doua, de reforma, prin care capitalismul post-modern sa fie asezat pe alte baze. Dar, scoaterea prazii de sub hipnoza pradatorului este determinanta!

 http://nastase.wordpress.com/2013/06/11/noul-pod-peste-dunare/

Putina istorie economica si mai multe intrebari. In dialog cu Blog Ideologic despre reteta uitata a NEP

Intr-adevar, Blog Ideologic, perioada NEP-ului (Novaia Ekonomiceskaia Politika, 1921-1929) a fost inaugurata de Lenin, dupa cea a dezastruoasei perioade a comunismului de razboi (1917-1921), si era de fapt un socialism de piata, asemanator celui de dupa 1978, din China, introdus de celebrul reformator Deng Xiaoping, care a adus marele popor chinez in avanscena economica a lumii de azi (as spune ca un Dumnezeu economic, daca exista, a facut dreptate pentru tara cu cea mai numeroasa populatie, iar comunistii chinezi, chiar daca sunt atei, ar merita o liturghie pentru eforturile lor staruitoare si adesea dramatice de a asigura fiecarui chinez o farfurie cu orez, care nu era putin lucru pentru o asa uriasa explozie demografica).

 Chiar Aleksandr Soljenitan se referea la acea perioada cu nostalgie, numind-o “anii fara de nori ai NEP-ului”. In principiu, NEP-ul a tintit reabilitarea clasei de mijloc, dupa anii de confiscari ale proprietatilor si recoltelor, prin dreptul la proprietate privata, la vinderea surplusului de recolta pe piata libera, la libertatea deciziilor economice ale intreprinderilor, in problemele care le priveau nemijlocit etc., ceea ce a dus la relansarea economica, atat la sate cat si la orase (un detaliu care i-ar putea lasa fara grai pe unii dintre cei care s-au trezit peste noapte capitalisti este faptul ca URSS-ul devenise, la acea vreme, cel mai mare producator de cereale din lume!).

Defectiunea s-a produs odata cu aparitia trusturilor, a monopolurilor si a tentatiilor nestavilite ale acestora de a mari preturile la produsele industriale fara nicio legatura cu performantele economice. Cum era de asteptat, dezechilibrele dintre cerere si oferta nu au intarziat sa apara, au aparut pietele speculative, inclusiv in agricultura, pentru ca taranii, vazandu-se dezavantajati si demotivati prin foarfecele preturilor, au inceput sa-si ascunda recolta si sa o valorifice si ei la preturi de specula, dupa tipicul speculativ al trusturilor.

Nevazand adevaratele cauze ale dezechilibrelor aducatoare de crize (si probabil ca nici nu erau capabili de asa ceva), pentru ca ele tineau de mecanisme economice subtile, comunistii dogmatici si inflexibili, in frunte cu Stalin, au ales sa se razboiasca cu cei care asigurau hrana tarii si cu NEP-ul, pe care i-au desfiintat si la propriu si la figurat, dupa bezmetica lozinca a ascutirii luptei de clasa, care i-au adus unde i-au adus, in 1991.

Ce vedem astazi?! O asimetrie sociala monstruoasa, in care 1% din populatie detine activele unei tari, fiind super-bogata, iar restul de 99% nu detine nimic, fiind super-saraca. Intre acestea, unde ar trebui sa fie clasa de mijloc, cea mai numeroasa si cea mai propulsoare pentru cresterea economica a unei tari (si care da si adevarata dimensiune unei democratii), aflam o tabula rasa, o multime aproape vida! Trusturile de alta data, care nu mai au frontiere, se numesc acum multinationale, iar ceea ce se ascute, cu aceeasi osardie internationalista de odinioara, este austeritatea sociala! Si, pe deasupra tuturor, isi falfaie aripile aceeasi criza de sistem, care, nemaiimpiedicandu-se de comunism, a devenit globala. Pai, ma veti intreba, si care ar fi deosebirea intre comunismul de ieri si neoliberalismul de azi?! Inteleaga fiecare ce poate!

http://nastase.wordpress.com/2012/05/15/romania-din-nou-ca-o-familie/#comments

Tratatul fiscal si neoliberalismul mutant

De la inceput, doresc sa ma fac inteles: nu am obiectii fata de obiectivele declarate ale Tratatului de stabilitate, coordonare si guvernanta fiscala din Uniunea Monetara Europeana, ci sunt impotriva modalitatii de adoptare si a unor consecinte politice implicite (pe cele economice le las in seama economistilor), care ar trebui pe larg dezbatute, in asa fel incat asupra lor sa nu pluteasca nicio umbra de indoiala. Mario Monti are dreptate, stabilitatea nu se poate impune cu forta, dar la fel de inacceptabile sunt si presiunile pe constitutiile nationale, susceptibile a impune codificarea, sub o forma mutanta, a unui curent economic falimentar, neoliberalismul, responsabil de declansarea actualei crize globale a capitalismului.

In forma actuala, constitutionalizarea Tratatului fiscal va insemna o mare jonglerie sau malversatiune politico-juridica, a carei miza nu va fi salvarea de criza, asa cum, ritos, se spune opiniei publice, ci eternizarea regimurilor politice de dreapta, de sorginte neoliberalista, dominante, in prezent, in UE. Fara o adaptare la nivelul de dezvoltare economica, regula deficitului structural s-ar putea sa fie de aur pentru tarile bogate, dar pentru cele sarace cu siguranta va fi o catusa de otel. Prin consfintirea constitutionala a adoptarii Tratatului fiscal, practic se va consacra statul minimal, ceea ce va face ca alternantele la guvernare sa-si piarda relevanta doctrinar-ideologica pentru partidele de stanga, care vor fi obligate, prin Constitutie, sa faca politici minimaliste de dreapta, respectiv neoliberaliste.

Altfel spus, pluripartidismul va fi denaturat de catre monoideologism, cetateanul va fi cotat unidimensional, doar ca sursa fiscala, de taxe si impozite, care nu se vor mai intoarce, prin politici publice de redistribuire, ci vor lua calea acumularii privat-clientelare, iar statul social va deveni „neconstitutional” si va disparea din istorie.

Chiar daca de jure forma de stat nu va fi schimbata, efectul constitutionalizarii Tratatului fiscal va fi, de facto, statul neoliberalist. In pofida faptului ca, formal, forma de guvernamant (republica democratica) si regimul politic (democratic) vor ramane neschimbate, pe fond ele vor fi profund afectate, in sens negativ. Nu mai vorbesc de structura de stat (stat national unitar), care, prin constitutionalizarea regionalizarii lui Basescu, va derapa de la realitatea teritorial-demografica structurala, care ne confera identitatea national-unitara. V-ar putea spune ceva… Republica Neoliberalista Romania? Nu, nu va speriati, intre timp intelighentia manipulatorie a evoluat, politicienii au devenit mai “subtiri” si mai cu “stil”…

Ei bine, comunistii au fost infantili cand si-au trecut regimul politic in denumirea statului, pentru ca acelasi lucru se poate obtine folosind instrumente economice, lucru probat de neoliberalisti, care se dovedesc adevarati maestri de ceremonii in jocul dintre aparente si esenta. Neoliberalistii isi pot transmite ADN-ul politic de dictatura prin tratate fiscale si bugetare (care le ofera posibilitatea unui altfel de control, unui altfel de “totalitarism”), pastrandu-si, in acelasi timp, scrobeala de gulere democrate…

Falsa dilema a unei crize de model (1)

Alternativele unui model ideologic cu o singura tinta

Stratagema Guvernului Boc de a aduce problema solutiilor anticriza pe taramul tertiului exclus este o incercare esuata de a impiedica cautarea acestora in afara „logicii” dreptei politice pedelist-udemeriste, care i-ar putea pune in pericol interesele de partid si pozitiile de guvernanta. Asa dupa cum s-a demonstrat prin planul anticriza al PSD (dar nu numai), exista si o a treia cale. Daca puterea de dreapta ar fi cunoscut ca orice obiect al gandirii logice nu poate fi simultan si adevarat si fals, nu s-ar fi autodecredibilizat jucand ping-pong cu criza (ba ca este, ba ca nu este, cand ne „grecizam”, cand nu…), iar daca ar fi stiut ca fondarea unei strategii pe baza unei minciuni (respectiv ca nu ar exista o a treia cale anticriza) va face ca la proba contrarie tot esafodajul de diversiuni al strategiei in cauza sa se prabuseasca, nu ar fi riscat sa cada intr-o asemenea capcana. Guvernantii se dovedesc insa incapabili sa depaseasca anumite limite doctrinare si ideologice, pentru ca atat cresterea fiscalitatii cat si reducerea cheltuielilor publice, prezentate in termenii unei false alternative, se inscriu in clasicul model de dreapta, intensiv exersat in Romania in ultimii cinci ani, de adancire agresiva a polarizarii sociale (de tip asimetroid, sub raport economic si financiar), prin prezervarea intereselor unei minoritati extrem de reduse si sacrificarea celor ale majoritatii covarsitoare a populatiei.

Gandirea unica si efectele ei dezastruoase

Alternativele de soc si groaza ale bocpocalypsei sunt nu numai excesive social, prin aruncarea dincolo de limitele subzistentei a milioane de oameni, dar si inoperante economic, neoferind niciun fel de garantii pentru iesirea din recesiune, ci dimpotriva, asa dupa cum arata numeroase analize, statistici si experiente istorice. Pretentiile puterii de dreapta de monopol al adevarului privind managementul crizei si respingerea oricaror propuneri si solutii venind din afara sa (de la partide, sindicate, patronate etc.) isi au izvorul in acelasi sindrom al gandirii unice, care in anii totalitarismului comunist a provocat cunoscutul colaps societal,  ale carui sechele ne urmaresc si astazi. Gandirea unica nu s-a impacat si nu se va impaca niciodata cu democratia.

Absurditatea „solidaritatii” post-factum

In pofida unor semnale contrare venind din spatiul politic si social, contractarea de catre Guvernul Boc a uriasului imprumut de la FMI nu s-a dovedit in niciun fel a fi „ancora de stabilitate” sau „colacul de salvare” pe care le-a clamat atat de mult propagandistic. Dimpotriva, acest fapt a declansat spirala unei indatorari crescande si impovaratoare, aruncand Romania intr-un cerc vicios, din care experiente similare (precum cele ale Argentinei si Rusiei, dar nu numai) au aratat ca se poate iesi prin ruinare economica si cu un cost social exorbitant (dar si un pret politic deloc de neglijat – au fost demisi presedinti, au cazut guverne), cazuri la care ar fi trebuit sa se ia aminte (ceea ce nu s-a intamplat insa pentru ca factura electorala trebuia platita). A veni, acum, dupa ce raul inrobirii financiare s-a produs, sa ceri „solidaritate” cu erorile si abuzurile guvernamentale este cel putin o bizarerie politica. Solidaritatea ar fi fost de inteles daca greseala strategica a indatorarii masive la bancile internationale nu ar fi avut loc, pentru ca romanii ar fi acceptat austeritatea pentru a nu-si cautiona viitorul. Pe cand asa, aplicandu-se principiul de dreapta „unii cu foloasele, altii cu ponoasele”, am devenit o tara datoare vanduta, cu o populatie supusa unui genocid social, Guvernul Boc condamnand generatiile viitoare la saracie si inapoiere economica, prin deturnarea resurselor nationale de la progresul Romaniei catre plata imprumuturilor externe si a dobanzilor aferente (inclusiv a unor dobanzi la dobanda). 

Atac la statul social

Statul are o determinare si un rol regulator esentialmente sociale, in afara carora ar reprezenta o absurditate (sa ne imaginam, fie si numai o clipa, la ce ar insemna, pentru echilibrul functional al societatii, un stat „privat”, de exemplu, sau unul „a-social” ori chiar „anti-social”). Din acest punct de vedere, orice stat ar trebui sa fie social, aceasta fiind o legitate sociala. De fapt, statul ar trebui sa exprime puterea sociala, iar nu una politica, dar cum acest ultim lucru se intampla se datoreaza dreptei politice, care urmareste minimalizarea sau chiar anihilarea statului social, pentru ca acesta reprezinta, in numele majoritatii membrilor societatii, o stavila in calea ultraliberalismului economic si adjudecarii intreagii avutii a natiunilor ( raportata la bunurile de consum si la munca ce le produce, Adam Smith, 1776) in favoarea unei minoritati restranse dupa principiul „invingatorul ia totul”. Tocmai acestei legi de jungla economica, a celui mai tare, statul social ii opune dreptul la egalitatea de sanse, la demnitate si viata decenta pentru toti cetatenii sai, prin politici redistributive, raspunderea sociala a corporatiilor si alte constrangeri sociale si ecologice (de observat ca pentru contracararea acestui rol incomod al statului social pentru dreapta politica, aceasta il atribuie exclusiv stangii, ceea ce este o diversiune, respectiv o incercare de relativizare, prin politizare, a unei legitati sociale). Capitalismul nu ar trebui in niciun caz identificat cu dreapta neoliberala sau ultraliberala (care nu este decat una din multiplele sale variante, din pacate cea extrema). Capitalismul nu este perfect, dar o alta forma mai buna de organizare social-politica si economica nu se cunoaste. De aceea, extensia capitalismului, inteles ca imbinare dintre economia sociala de piata, democratia sociala si statul de drept, va continua, luand locul celui neoliberal, care a esuat. Capitalismul de tip american nu mai este bun nici macar pentru America, devastata de tsunami-ul provocat de ultraliberalismul capitalului speculativ financiar si camataresc. Socialmente vorbind, modelul economic si financiar al dreptei neoliberale este unul extrem (prin ruperea echilibrelor dintre social si economic, dintre munca si capital, dintre dezvoltarea economica si  finalitatile ei sociale firesti) si discriminatoriu (prin de-socializarea rezultatelor muncii sociale si insusirea de grup a acestora), caracteristici care-l distanteaza, totodata, de fundamentele capitalismului democratic. Demantelarea mecanismului economic responsabil de provocarea unor efecte catastrofale, precum cele ale actualei crize mondiale, ar trebui sa constituie o tema de analiza profunda, cat si de reflectie privind masura in care neoliberalismul se situeaza pe pozitiile unui extremism de dreapta. Cat priveste politicile de autoritarism, stat clientelar si de austeritate sociala extrema ale puterii portocalii, din ultimii cinci ani (cu varful actual, inregistrat de Guvernul Boc), credem ca acestea sunt un ecou intarziat (si, pe cale de consecinta, prelungit) al neoliberalismului occidental.

O altfel de extrema dreapta

Extremismul este, dupa cum ne-a dovedit in doua randuri secolul trecut, o ideologie subversiva si un regim „politically incorrect”, care tinteste echilibrul social si global, producand efecte devastatoare. Iata insa ca secolul XXI ne releva un alt soi de maleficitate ideologica, ascunsa in forme „politically correct” de aceasta data, dar „economically incorect”, care a generat consecinte la fel de catastrofale: criza economica mondiala. Numele acestei ideologii economice care profetea fals si tentant (asemanator suratelor ei mai varstnice) pretentia edificarii unei „alte lumi”, care ar fi insemnat finalul evolutiilor ideologice si universalizarea democratiei si prosperitatii, este neoliberalismul, care, neindoielnic, prin urmarile sale destabilizatoare reprezinta o altfel de extrema dreapta.

Nu asi dori sa ma ocup aici de anatomia acestei teorii maligne. Au facut-o pe larg reputati specialisti, laureati ai Premiului Nobel, cum ar fi Joseph Stiglitz sau Paul Krugman, care au criticat pertinent neoliberalismul, dezvaluind prevalenta egoismului si lacomiei in logica profitului, „depravarea” bancherilor, vinovatia economistilor etc., care au impus popoarelor si natiunilor lor costuri sociale exorbitante. Au facut-o alti critici, care au descris impactul dezastruos al dominatiei corporatiilor asupra vietii cotidiene a oamenilor, cum ar fi Sue L.T. McGregor, Janice Doull & Larry Fisk atunci cand vorbesc despre „microbii neoliberali” care produc boli in randul populatiilor („Neoliberalism, Microbes, and Peace: A Human Ecological Perspective„), Michael Moore care analizeaza cum „povestea de dragoste” a Americii fata de capitalism, candva inocenta, a transformat acum visul american intr-un cosmar (Film-Capitalismul-o-poveste-de-dragoste/) sau Thomas Wieczorek care face raspunzator neoliberalismul pentru raspandirea unor clisee si false imperative care viciaza esenta democratiei (“Republica scoasă din minţi”) etc.,  lista fiind extrem de lunga…

Asi vrea insa sa atrag atentia asupra unor probleme care tin de atitudinea si asumarea transante a responsabilitatii fata de devastarile produse economiei mondiale (1), cat si fata de masurile asiguratorii post-criza, care trebuie sa fie clare si ferme (2). Orice tendinte de eludare sau minimalizare in acest sens nu ar face decat sa conserve germenii si riscurile (re)producerii in viitor a unor crize asemanatoare. Daca bogatii lumii, reuniti in aceste zile la Davos, vor reusi sa escamoteze aceste probleme, prin alte „inginerii” teoretice, in genul celor prin care „baietii destepti” ne-au sucit mintile in ultimile decenii, ducandu-ne pe caile pierzaniei, inseamna ca teoria luptei de clasa nu a „murit” decat pentru clasele populare (ceea ce le explica slabiciunea si dezbinarea), nu si pentru cea dominanta, nemilos de unita in a le constrange pe celelalte la o concurenta inegala, prin impunerea logicii profitului. Intr-o lume in miscare, raspunderea istorica a neoliberalismului pentru criza mondiala este indubitabila, dupa cum la fel ar trebui sa fie si condamnarea acestuia.