Testarea unei ipoteze si o lectie electorala

Calificarea socialistului Francois Hollande, cu 28,56% din voturi, si a presedintelui in exercitiu, Nicolas Sarkozy, UMP, cu 27,07%, pentru turul doi al alegerilor prezidentiale din Franta, in urma primului tur, de duminica, nu a surprins pe nimeni. Caracteristicile relativ comune ale discursurilor electorale, dominate de protectionism si nationalism, si prudenta dictata de criza au dat o nota oarecum echilibrata si chiar anosta competitiei dintre cei doi candidati, care au lasat ca aceasta prima faza, de tatonare si incalzire, deopotriva pentru adversari si electorat, sa se consume, aidoma spectacolelor cu gladiatori, mai mult pe seama luptelor dintre cei aflati in afara marjei super-greilor.

Un rezultat surprinzator, care a taiat respiratia multor observatori si politicieni cu vocatia echilibrului democratic, inclusiv lui Hollande, a existat, totusi, cel obtinut de extrema dreapta a lui Marine Le Pen, Frontul National, care a obtinut un scor fara precedent, de 18,2%, care a plasat-o ca a treia forta politica in preferintele alegatorilor francezi, fenomen pe care candidatul socialist l-a primit cu ingrijorare, recunoscand ca „Niciodata Frontul National nu a mai atins un asemenea nivel.” Stanga radicala, reprezentata de Jean Luc Melenchon, a inregistrat 11,1%, fortele de centru, sustinatoare ale lui Francois Bayron, 9,11%, iar din partidele care nu au trecut pragul electoral mai perceptibil a fost cel al ecologistei Evei Joly, cu circa 2%.

Mai important decat „miracolul” de care Sarkozy ar avea nevoie, pe care presa europeana il evoca la unison (si nu contest ca presedintele francez va culege ceea ce a semanat de-a lungul mandatului), mi se pare a fi insa o alta problema, cu atat mai mult cu cat Franta, de la a carei Revolutie din 1789 se trage paradigma pluralismului politic de tip stanga-dreapta, implicit a alternantei democratice la guvernare, este unul dintre cele mai importante campuri ale democratiei care valideaza idei si teorii social-politice. Din acest punct de vedere, inclin sa cred ca raspunsul la intrebarea cu cine va vota Frontul National in turul doi va fi clarificator pentru alte intrebari sau supozitii.

Deja primele sondaje pentru turul doi il indica pe candidatul stangii socialiste castigatorul alegerilor prezidentiale cu un scor de 54%, iar pe cel al dreptei populare pe pozitia a doua, cu 46% din voturi. Daca aceasta ipoteza se va confirma, este usor de constatat ca in cazul lui Sarkozy ea va fi, aproximativ, rezultatul insumarii scorurilor UMP si FN, din primul tur.

Consecinta va parea fireasca pentru cei care vor lua in calcul plasarea de aceeasi parte a esichierului a celor doua formatiuni politice (o insotire similara se poate vedea si mai aproape de noi, intre Fidesz si Jobbik, dar Ungaria nu-i Franta, s-ar putea replica). Ipoteza tinde a fi insa escamotata de adeptii care-si doresc o dreapta aflata „vesnic” la putere, care, judecand dupa unele reactii, fie vor relativiza pericolul ascensiunii extremei drepte, a frontist-nationalistilor lui Le Pen, in raport cu hiperbolizarea demonica a socialistilor lui Hollande (si mai cu seama a amenintarii pe care acestia o vor reprezenta pentru marea finanta), fie, asa cum s-a intamplat dupa revolutiile anticomuniste est-europene, o vor disloca si arunca, pur si simplu, in curtea stangii, impreuna cu o cunoscuta mantra culpabilizanta de „contopire”. Presupunand, in ultimul caz, doar de dragul exercitiului teoretic, ca voturile extremei-drepte se vor indrepta catre candidatul stangii socialiste, ar rezulta un scor greu de imaginat pentru pluralismul democratic francez, de peste 70%. Oricum, vom vedea ce se va intampla pe 6 mai…

Rata inalta de participare la vot, de circa 80%, conform institutelor de sondare, nu lasa insa niciun dubiu asupra standardului de educatie electorala al francezilor, care le-a devenit o constanta si o masura a spiritului civic (in 2007, prezenta la vot a fost de 83,77%, iar in 2002, de 71,6%). O lectie care ar trebui subscrisa.

Reproiectarea Pax Europeana

Ca si politica, securitatea europeana ar trebui reinventata, prin asezarea ei pe baze noi, altele decat cele ale sferelor de influenta. Summit-ul NATO de la Lisabona se apropie, iar printre mizele acestuia se numara, alaturi de adoptarea unui nou concept strategic sau a deciziei de interconectare a scutului antiracheta al Aliantei cu cel american, si securitatea europeana, implicit si a Romaniei.

Ceea ce s-a numit Pax Europeana, lunga perioada de pace traita de Nordul si Vestul Europei (incluzand Grecia si Turcia) in perioada de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, bazata pe integrare europeana si cooperare transatlantica, si-a atins, odata cu incheierea Razboiului Rece, limitele istorice. Valurile de extindere europeana si euroatlantica spre Est nu au facut decat sa intretina iluzia securitatii europene, deoarece acestea nu au schimbat cu nimic paradoxul paradigmatic al Europei, de urias economic si pitic militar. A devenit evident ca un model intemeiat doar pe crestere economica este vulnerabil. In acelasi timp, apropierea frontierei de est a UE si NATO de zone cu conflicte fierbinti sau inghetate a sporit expunerea si presiunea pe vechea arhitectura de securitate europeana.

Primul pas spre refacerea aranjamentelor privind Pax Europeana ar trebui sa porneasca de la realitatea reunificarii europene, in urma daramarii Zidului Berlinului, ceea ce reclama depasirea perspectivei regionale in favoarea uneia continentale, trecerea, in materie de securitate, de la parte la intreg, de la o viziune partiala la una integrala asupra Europei. Din acest punct de vedere, mentinerea Rusiei in afara structurilor europene si euroatlantice este nejustificata si neconstructiva, cu atat mai mult cu cat aceasta cunoaste o situatie inversa UE, de urias militar si pitic economic. Orice strateg ar trebui sa observe ca din suprapunerea celor doua euro-imagini, asimetrice in plan economic si militar, respectiv a UE cu a Rusiei, rezulta una perfect echilibrata, Europa, in care slabiciunile uneia dintre parti sunt compensate de punctele tari ale celeilalte. Rusia este, in mod vizibil, piesa lipsa din puzlle-ul securitatii europene, dar pentru a-si ocupa locul natural din casa europeana ar trebui daramat si ultimul zid, aflat in mintile noastre, cel al neincrederii.

Avand in vedere noile amenintari din mediul strategic de securitate, al doilea pas ar trebui facut in directia inlocuirii vechii „umbrele” de securitate a NATO cu „scutul” antiracheta, incluzand insa si Rusia, care ar trebui sa joace un rol adecvat, pe masura potentialuli sau militar. Scutul NATO-RUSIA ar deveni astfel piatra din capul unghiului constructiei securitatii europene. O astfel de posibilitate a fost deja evocata si nuantata de catre presedintele francez Nicholas Sarkozy, cancelarul german Angela Merkel si presedintele rus Dmitri Medvedev in cadrul recentei intalniri tripartite de la Deauville, urmand ca aceasta sa fie dezbatuta la Summit-ul NATO de la Lisabona, din 19-20 noiembrie.

Initiativa vine in contextul unor deschideri reciproce si al dorintei comune de a se pune capat crizei din relatiile dintre Alianta si Rusia. Pe de o parte, Rusia isi exprima disponibilitatea de a participa la Summit-ul Aliantei de luna viitoare si, in anumite conditii, la scutul NATO, de a trece de la adversitate la parteneriat si de a contribui, alaturi de ceilalti actori implicati, la solutionarea conflictului din Transnistria si a celorlalte conflicte inghetate din fostul spatiu sovietic, fiind insa de asteptat si o anumita flexibilizare a politicii energetice a acesteia. De cealalta parte, liderii europeni occidentali ofera o abordare de incluziune a Rusiei, pe care o indeamna sa se alature Vestului, cele mai optimiste viziuni plasand UE si Rusia, intr-un orizont de timp de 10-15 ani, intr-un spatiu economic unic, cu un concept de securitate unic si un regim fara vize (Sarkozy). 

 O securitate europeana fara Rusia va suferi in mod cert de neincredere si incompletitudine, alternativa la acestea din urma depinzand insa, intr-o mare masura, de deciziile care urmeaza a fi luate in noiembrie la Lisabona. Va deveni oare drumul spre Lisabona un nou drum al Damascului ?

Marele interconector strategic

Analiza discursului international releva ca acesta tinteste transformari sistemice, in directia realizarii unui nou echilibru de putere mondial. Cand ideile incep sa circule, inseamna ca si lumea va incepe, mai devreme sau mai tarziu, sa se miste, urmandu-le. NATO dezbate un nou concept strategic, cu accent pe restrangerea sau chiar abandonarea disuasiunii nucleare, in favoarea scuturilor antiracheta (idee marca Obama). Rusia se pregateste sa se retraga onorabil din Transnistria, rusii fiind deschisi la propunerile UE si SUA de solutionare a acestui conflict inghetat. Iliescu si Schroeder, reuniti la masa dezbaterilor Institutului „Ovidiu Sincai” (Europe, what next ?), sustin idei complementare, ca Rusia sa nu devina membra a UE, dar sa faca parte dintr-o forma de asociere cu aceasta. European Council on Foreign Relations (ECFR) pledeaza pentru trecerea de la „concertul de putere” (al sferelor de influenta post razboaiele napoleoniene, Congresul de la Viena, 1815) la un „concert de proiecte”, in care securitatea europeana sa aibe drept actori principali UE, Rusia si Turcia. Merkel si Sarkozy urmeaza sa se intalneasca, la Deauville, cu Medvedev, pentru a raspunde, dupa doi ani, chemarii acestuia, din 2008, la o dezbatere privind o noua arhitectura de securitate a Europei. Si lista evenimentelor, care descriu noul trend structural, mondial si european, ar putea continua…

In toate aceste cautari de securitate si stabilitate exista insa un paradox. Dupa incheierea Razboiului Rece si reunificarea europeana, in urma careia dihotomia ideologica Est-Vest de pe continent a fost inlaturata, toata Europa Centrala si de Est privind spre Vest, inapoia acesteia s-a ridicat un alt zid, desi invizibil, vechea dihotomie, transformata intr-una politica, mutandu-se mai la Est. Consecinta a fost ca Europa a continuat sa fie schioapa, sa se sprijine doar pe un pilon, pe cel atlantic. Desi in mod natural, fizico-geografic, face parte din Eurasia, cea mai mare insula a lumii, Europa a ramas despartita de aceasta printr-o falie geopolitica. Prin pozitia sa mediana, intre spatiul atlantic si cel asiatic, Europa ar trebui, in virtutea globalizarii, sa joace rolul unui interconector strategic, lucru care din pacate nu se intampla. Marile piete si resurse din Orient, catre care Europa sta cu spatele, nu mai pot fi ignorate, cu atat mai mult cu cat acestea ar putea smulge Occidentul din criza in care se zbate. China si India, de exemplu, sunt gigantice si intr-o ascensiune nestavilita. Dar si Rusia si Turcia, prin dublul lor caracter, de tari euroasiatice, pot juca un rol major in stabilizarea si securizarea Europei, asa dupa cum demonstreaza tot mai multe studii de securitate. Chiar daca Rusia si Turcia au alternativa optiunii asiatice, Europa ar trebui sa valorifice in interesul securitatii europene orientarile pro-europene ale actualelor guverne din aceste tari. Concomitent cu consolidarea pilonului euro-atlantic, Europa ar trebui sa-si puna in valoare rolul de interconector geopolitic si geoeconomic si sa-si construiasca cel de-al doilea pilon de sustinere, cel euro-asiatic.

Despre expulzarea tiganilor delincventi si darul lui Alaric

Tambalaul demolarii taberelor de tigani si repatrierii celor care savarsesc infractiuni s-a mutat din Italia in Franta. Nu este nicio indoiala, nomadismul are cea mai proasta reputatie in randul europenilor vestici. De 1600 de ani, de cand triburile de vizigoti ale lui Alaric au cucerit Roma, acestia privesc cu suspiciune orice fenomen migrator. Mai ales daca le aduce daruri, precum regele vizigot. In anul 410, dupa mai multe asalturi esuate, Alaric a simulat o retragere, lasand la portile Romei un dar de 300 de sclavi (menit a amagi orgoliul si lacomia romanilor, dar si a le insela, in acelasi timp, vigilenta). Siretlicul a prins, pana intr-o noapte cand darul lui Alaric si-a aratat coltii, deschizand portile cetatii vizigotilor care au cucerit-o si jefuit-o crunt, timp de trei zile (fiind crutate numai templele). Nu cred ca tiganii adusi in Europa sunt un astfel de „dar”, care sa merite o respingere in masa, pentru ca multi dintre ei sunt oameni de toata isprava si cu credinta in Dumnezeu. Spre deosebire de estici insa, la occidentali (inclusiv la americani) se pare ca functioneaza mai acut un sindrom gen „Alaric”, adanc inradacinat in subconstientul colectiv, de aparare instinctuala in fata unor pericole potentiale ale imigratiei („Alaric”-ul americanilor, de exemplu, care ca natiune au o varsta mult mai mica, este unul contemporan si se numeste „WTC” sau „9/11”, fiind insa si o amenintare internationala). Ce-i drept, daca ar mai trai si astazi, Alaric ar fi cetatean roman, pentru ca el s-a nascut in Insula Peuce, denumirea antica a Deltei Dunarii, aflata intre localitatile Sfantu Gheorghe si Sulina din Romania zilelor noastre. Cum insa apele au crescut, descendentii s-au imprastiat prin alte parti ale continentului (nefiind exclus ca unii sa fi ajuns si la Murfatlar, unde s-a nascut si „Alaric” al nostru, Traian Basescu, ceea ce i-ar explica multe din apucaturile politice !). Probabil ca si Berlusconi si Sarkozy au aflat ei ceva, de-i intorc spatele lui Basescu si-i prigonesc pe tiganii romani ! Totusi, ar fi trebuit sa afle si cealalta jumatate de adevar, respectiv ca vizigotii au fost crestinati de Wulfila („Micul Lup”, care le-a tradus Biblia in limba gotica) si ca, de neam germanic fiind, au lasat corturile si s-au asezat pe la casele lor, transformandu-si numele in renume. Revenind de la durerile trecutului la cele ale prezentului, ar  trebui spuse si asumate  transant cel putin doua lucruri (impreuna cu toate consecintele care decurg din acestea), respectiv ca, pe de o parte, rezistenta la inclusiune sociala inseamna, de fapt, autoexcludere (ceea ce n-ar trebui sa linisteasca in niciun fel UE si statele europene, ci dimpotriva) si ca, pe de alta parte, intre imigratie si insecuritate se poate stabili o relatie de cauzalitate directa atunci cand prima este insotita de infractionalitate (ceea ce ar trebui sa conduca la luarea de catre autoritati a tuturor masurilor de asigurare a securitatii populatiei).