Noaptea licuricilor si esafodul prostiei

12/10/2013

Niciodata nu am constientizat mai acut, ca in aceste zile de octombrie, ca noul totalitarism, pe care l-am importat dupa 1989, desi mai rafinat, este la fel de represiv si de absurd ca cel descris de scriitorul rus Vladimir Nabokov, in Invitatie la esafod (Priglaşenie na kazn’), in 1938. Deosebirea este una de metoda, nu de efect. Securea fizica e inlocuita de cea a prostiei, care cade pe acelasi esafod. Condamnarea la prostie este la fel de rea ca si condamnarea la moarte. Capitalismul foloseste instrumente subtile de represiune, invitandu-si victimele sa urce pe esafodul prostiei.

Cu siguranta ca nu veti intelege de ce m-am oprit la cartea lui Nabokov, in afara de faptul ca am citit-o de curand, daca nu va voi da si alte detalii. Exista o frapanta similitudine intre personajul principal al cartii, profesorul Cincinnatus, si un alt profesor, din lumea reala romaneasca, cu care toti am fost solidari in 2012, ambii intemnitati pentru vina absurda ca erau altfel decat imaginea de serie pe care o impunea sistemul. Nimeni nu a probat vreun motiv pentru care cei in cauza au fost condamnati, primul la moarte, al doilea la exil din viata publica.

Vietile amandurora au fost date peste cap de niste evenimente neasteptate si absurde, pentru ca au avut niste reactii normale, au spus ceea ce au avut de spus, nu si-au compus chipuri si nu au raspuns undei induse, au iesit din medie. Intr-o noapte a licuricilor, lumina este periculoasa, impiedica lucirile amagitoare. Ambii si-au scris in celula ideile luminatoare, primul, in jurnal, despre o altfel de societate, pe care o considera adevarata sa casa, al doilea, in carti, despre natiunea economica, cu corolarul patriotismului economic, pe care o concepe ca un autentic edificiu al natiunii culturale.

Toate natiunile s-au nascut ca natiuni culturale, dar nu toate au ajuns si natiuni economice. Exista, aici, doua chei, una culturala, responsabila de nasterea sau renasterea unei natiuni, cealalta, economica, raspunzatoare de cresterea si dezvoltarea oricarei natiuni. Capitalismul a facut vizibila numai prima cheie, sustinand ca este deschizatoarea tuturor drumurilor. Chiar si nationalismului, care prin definitie ii ingradeste expansiunea, este dispus sa-i acorde oricand viza daca ramane exclusiv cultural. Cultura nutreste sufletul, de care capitalismul nu este interesat, pentru ca ii lipseste, doar ceea ce-i hranesc madularele primeaza, resursele economice.

Istoria si lumea de azi ne arata insa o situatie diferita. Exista natiuni care sunt uriasi culturali, dar care sunt pitici economici. Ierarhiile care conteaza, aproape in mod absolut, sunt cele pe baza de PIB, locurile la masa ONU, a G 20 sau a UE, pentru a da doar cateva exempe, se ocupa in ordinea clasamentului economic. Drumul de la natiunea culturala la natiunea economica se masoara in proiecte si resurse, pe care natiunea le uneste prin cultura ideatica, transformandu-le in cultura materiala, in produse de civilizatie.

Un al doilea impuls a venit ca o iluminare, din perceptia unei scandaloase legaturi pe care o anumita politica o face intre democratie si prostie. Pe la inceputul acestui an, aflam, din mass-media, ca un ministru de externe, de peste mari si tari, aflat intr-un turneu european, a incercat, la o intalnire cu studenti germani, sa argumenteze cat de democratic este dreptul la prostie. “Sunt dispus sa lupt pentru prostie”, aserta inaltul oficial, contrastand, stupefiant, cu tot ceea ce se cunoaste in materie de democratie.

O stim cu totii, democratia face din lupta pentru cultura si luminarea oamenilor, pentru risipirea ignorantei, ignoranta care cel mai adesea face posibile injosirea si subjugarea, unul dintre cele mai inalte teluri ale sale. Democratia presupune lupta nu pentru, ci impotriva prostiei. Cand auzi pe cineva sustinand ca cetatenii tarii sale „au dreptul sa fie prosti” te gandesti la cata reprezentativitate are cel care face o asemenea afirmatie or daca nu cumva oamenii aceia fac parte dintr-o colonie.

O „doctrina” a prostiei (sau a prostirii, daca avem in vedere ca lupta cuiva pentru ceva inseamna promovarea acelui ceva) reprezinta unul dintre cele mai noi delicte de prostituare a democratiei. Daca o punem fata in fata cu „exceptionalismul”, o alta doctrina care a venit, la scurt timp, dinspre aceleasi orizonturi, pentru a le analiza din perspectiva intentiilor si consecintelor probabile, ne dam seama de existenta unei situatii conflictuale intre atribuire si auto-atribuire. Cum niciun demos nu poate fi in acelasi timp si „prost” si „exceptional”, ipoteza ca cele doua stari reprezinta doua standarde, aplicabile, primul, demosului, al doilea, paturii suprapuse, devine foarte probabila.

Unul dintre campurile de experimentare agresiva a celor doua doctrine il reprezinta Romania, care, in raport cu semnalizarile de la soare-apune, se comporta cum este tratata, ca o inconfundabila colonie. Recentul scandal iscat in jurul revocarii a doi procurori politici din functiile de sef si adjunct sectie din cadrul DNA, de catre procurorul general, ilustreaza cum nu se poate mai bine invitatia la esafodul prostiei, adresata clasei politice si opiniei publice de catre cei care au pus in scena o isterizare de trei parale, pe tema „imixtiunii politicului in justitie”.

Desigur, starea de atarnare care  este impusa Romaniei nu ar fi posibila fara sustinerile din interior. Asa se face ca reactiile dreptei politice, indiferent ca se afla la sefia statului, la guvernare sau in opozitie, se inscriu, fara perdea, in linia politica dictata pe filiera vestica. Semnalul unui fost ambasador strain, retras la baza cu indemnizatie de la fondul proprietatea, potrivit caruia DNA ar reprezenta un fel de piatra unghiulara a democratiei, a fost preluat si amplificat nu numai de ambasadele-surori, ci si de fratii-siamezi, Traian Basescu si Crin Antonescu, care l-au transpus intr-o furibunda politica-atentat la adresa independentei justitiei.

Legarea de catre Basescu a justitiei de pactul de coabitare sau de un pact intre politicieni, cum a propus Antonescu, reprezinta, pe fond, acte sau tentative explicite de control politic, care rezoneaza perfect cu cerinta „consultarilor” pe numirile la DNA, lansata de Ambasada SUA. Atribuirea „exceptionalismului”, de catre aceeasi ambasada, celor doi procurori, instrumentatori de comenzi politice, cat si indemnurile selective de negociere pe tema frizeaza bancurile cu prosti, prin impachetarea celor mai clare dovezi de politizare si imixtiune intr-un fals ambalaj. Metoda, o vedem, este nestanjenit circulata in Orientul Mijlociu si in Africa de Nord.

Cei care vor sa se lamureasca despre semnificatia cuvantului independent ar trebui sa apeleze la dictionar, care explica, fara echivoc, ca inseamna a nu depinde de cineva sau ceva, neatarnat, autonom. Rezulta la fel de limpede ca lumina zilei: ca mecanisme exterioare, pactele si consultarile stirbesc independenta justitiei. Revocarile si numirile in interiorul puterii judecatoresti se fac in virtutea competentelor ierarhice din sistem, care este procedura corecta si legala, asa cum s-a si intamplat, pe calea ierarhica procuror general-procurori.

DNA nu are rangul celor trei puteri constitutive ale statului de drept, asa cum, neconstitutional, s-a impus politic si se incearca a se impune in continuare, pentru a-l pune in slujba unor interese de establishment sau din afara. DNA nu este o a patra putere in stat, care sa cada sub incidenta principiului separatiei puterilor, ci o institutie subordonata uneia dintre cele trei puteri, celei judecatoresti, de la care primeste si inputurile, care sunt exclusiv juridice, in niciun caz politice sau externe. Si, atunci, despre ce vorbim?!

Cred ca cel putin doua ar fi lectiile cu care sa ramanem. Prima, necesitatea de a iesi din noaptea licuricilor, de a ne desprinde de sfera de prostituare a democratiei, in care vointa populara este nimicita. Concret, constientizarea acestui efect morbid, tintit de vulgarizarea ca DNA ar fi un simbol al democratiei, urmata de depapicizarea justitiei ar fi lucrurile bune care ar trebui sa se intample. A doua, inlocuirea esafodului cu tribuna, de la care vointa populara sa denunte mecanismele de imixtiune si substitutie (Pactul de Coabitare, MCV etc.), redeschizand drumul spre Natiunea Economica.


Negandirea unei razgandiri. Miza ideologica ascunsa a unui joc politic

03/04/2013

Probabil ca pe multi analisti ii preocupa gasirea cheii corecte de interpretare a razgandirii premierului in problema numirii procurorilor sefi la PG, DNA si DIICOT. De ce, dupa ce a sustinut ca renunta la aceste numiri si ca le va lasa in sarcina viitorului ministru al Justitiei, Victor Ponta s-a sucit si a trimis la CSM scrisoarea cu propunerile de candidati, intre care nominalizarea lui Kovesi pentru preluarea „mosiei” lui Morar a starnit furia PNL?

Incheierea interimatului la Justitie, aparut dupa plecarea Monei Pivnicirea la CCR, si revenirea portofoliului la PNL ar putea fi un raspuns, sub rezerva ca ar fi inconfortabil sau greu de argumentat in favoarea cui ar curge  graba cu care s-a exploatat conjunctura unei astfel de manevre. Pe de alta parte, castigurile pe termen scurt nu se dovedesc a fi intotdeauna si solutii fezabile pe termen lung. Nu de putine ori am vazut cum tactici gresite au distrus si cele mai bune strategii. Mutarea lui Ponta chiar va fi una castigatoare pentru PSD?

In tot jocul ipotezelor, un lucru este cert, Crin Antonescu a pierdut pe mana lui, a dat vrabia din mana pe cea de pe gard, respectiv un mandat liberal pe un interimat social-democrat la Justitie, ceea ce a facut sa piarda controlul pe numirile procurorilor sefi. Este mai putin important daca aceasta pierdere a fost efectul unei lipse de previziune sau unei inselari de incredere, ceea ce conteaza est rezultatul, liberalii s-au vazut pusi pe… liber.

Chiar daca PNL-ul a inceput sa se miste, prin avansarea unor propuneri pentru portofoliul Justitiei, nu cred ca lucrurile se vor schimba, Victor Ponta a trimis mingea in terenul CSM, iar aprecierea transparentei si meritocratiei se va transfera in totalitate asupra procedurii si continutului avizarii. Liberalilor nu le va mai ramane decat sa-si rumege inabilitatea si sa-l blameze pe co-presedintele social-democrat al USL pentru troc politic, pe deasupra capului lor, cu oponentul de la Cotroceni.

Traian Basescu, care a reusit sa-si impuna omul pe lista lui Ponta pentru DNA, are toate motivele sa jubileze, pare a fi un fel de Midas, care orice atinge il transforma in portocaliu, cel putin in materie de razgandiri premierul pare sa fi ajuns sa-i semene perfect. Ramane de vazut daca portocaliul in cauza va straluci ca aurul regelui frigian sau va mirosi precum in cazul bolilor de coprofilie sau coprofagie, pentru a face trimitere la o replica celebra, de care s-ar putea dovedi ca sufera nu numai unii dintre jurnalisti, ci si unii dintre politicieni.

Nu exclud ultima varianta din cel putin doua puncte de vedere. Primul, pentru ca trocul lui Ponta ar putea fi perceput ca imoral sau ca o tradare de catre o parte din electoratul de stanga si/sau chiar de catre un segment al PSD. In acest ultim caz, vom afla la Congresul din 20 aprilie cat de mare sau de influenta va fi cota nemultumitilor din partidul al carui presedinte este premierul. Ironia, mai mult amara decat caustica, a unui fost presedinte PSD, sub forma unei „propuneri” pentru numirea procurorilor sefi, transmite multe, insa ceea ce mi se pare a fi de luat mai mult in seama ar fi redirectionarea presiunilor de uzura si de rupere dinspre zona liberala spre cea social-democrata, ceea ce va schimba perceptia (si nu numai) privind balanta de putere din interiorul si din afara USL.

In al doilea rand. Functionalitatea actuala a sistemului politic, de establishment sau de status-quo, cum vrem sa-i zicem, este rezultatul unui echilibru relativ la care s-a ajuns prin contrabalansarea dintre doua pacte, unul de alianta si celalalt de coabitare. In momentul in care unul dintre aceste doua pacte va ceda, vor fi efecte. Cel mai bulversant, pentru intreaga scena politica, mi se pare a fi ruperea primului pact, care va duce la repozitionari ideologice, implicit la schimbari de raport de forte, mai greu de crezut ca si de ierarhii, dar suficiente pentru a face dificila realizarea oricarei noi majoritati.

Chiar daca toate partile dau asigurari ca USL nu se va rupe, in pofida unei decizii a premierului de care, in premiera, liberalii se „despart” in mod oficial, toata lumea intelege ca un divort efectiv ar putea fi mult mai aproape decat s-a anticipat initial, iar vina pentru care acest lucru se va intampla nu pare, in acest moment, sa mai fie un secret. Nimeni nu se asteapta insa ca ruperea protocolului de alianta se se produca pe un obiectiv tactic, iar numirea procurorilor are un asemenea calibru , in dispretul celor strategice, cum ar fi cele de anvergura regionalizarii si revizuirii constitutionale.

Deocamdata, nimic relevant nu se petrece pe partea dreapta, fara marele absent care este PNL, dar deschiderea unui front invizibil in USL nu mi se pare a fi de bun augur. Posibilitatea scufundarii ambilor coabitanti, in cazul destramarii celui de-al doilea pact, nu ar fi o ipoteza neglijabila, mai ales daca observam diferentele de antrenare pe care le angajeaza premierul si presedintele. In timp ce unul are in spate un partid, celalalt nu are nimic!

O a doua certitudine ar fi ca partea care va iesi vatamata din relatia de alianta, in perceptia publica, din pricina actiunilor unilaterale ale celeilalte parti, va pune mana si pe potul de simpatie si imagine, cum se intampla in astfel de cazuri. Cred ca de fapt aceasta este si o miza ideologica ascunsa a jocului politic pe Justitie, care s-ar putea dovedi mult mai subtila decat ne-am putea inchipui. Nu ma voi lansa in presupozitii referitoare la avizul CSM-ului, desi ar merita un exercitiu de imaginatie, cred insa ca pentru prima data in ultimii opt-noua ani ne apropiem in mod real de sansa de a iesi din cercul vicios al ruinatorului joc portocaliu.