Ideologia coabitarii: O alta cale de mijloc?

La intalnirea de 8 Martie cu Femeile Social-Democrate, premierul Victor Ponta a adus din nou in atentie problema candidatilor la alegerile prezidentiale.

Dincolo de evocarea unor nume, care este departe de a depasi faza de ipoteze, si a convingerii ca lucrurile ar fi clare, in pofida unei fluiditati care poate curge in orice directie, o idee mi s-a parut extrem de interesanta, cea a reflectarii in actul puterii a cat mai multor optiuni si gandiri.

„Daca vom ajunge la concluzia ca va fi candidat la prezidentiale din partea de centru-stanga (…), atunci inevitabil un prim-ministru va trebui sa reflecte o gandire de centru-dreapta”, a declarat Victor Ponta.

Ce inseamna aceasta concesie neasteptata din partea lui Ponta, cand multi lideri centrali si locali social-democrati s-au angajat, frustrati probabil de opozitia indelungata, sa „castige tot” in alegerile care vor urma, iar una dintre acuzatiile prin care Crin Antonescu a motivat retragerea liberalilor de la guvernare a fost ceea ce a numit „lacomia” de putere a premierului?

Anul 2014 va pune capat unei coabitari, devenite celebre, dintre un presedinte popular, ca doctrina si ideologie, adaug, pentru a nu crea confuzie, si un premier social-democrat. Ar putea fi inlocuita aceasta relatie cu una de acelasi tip?

Ne-am obisnuit sa discutam in termeni ideologici exclusivi, cand vine vorba despre putere, uitand ca ideologiile exprima interese si ca pluralismul ideologic al unei puteri este mai apt sa exprime diversitatea de interese din societate.

Asa dupa cum observam si la noi si la altii, inclusiv peste ocean, pluralismul politic poate fi foarte deficitar, sub aspectele de reprezentativitate si proportionalitate a intereselor dintr-o societate data, cand diferentele de ideologie dintre partide sunt foarte mici, uneori nesemnificative (a se vedea, in cadrele mentionate, diferentele ideologice minime dintre pesedisti si uneperisti sau dintre democrati si republicani).

La prima intrebare, raspunsul ar putea tine de o mai buna intelegere a coabitarii ca o solutie de echilibru a puterilor executive, dar si de echilibrare a presiunilor si intereselor contrare, care vin din zone politice si sociale diferite. Intr-o societate care continua, inca, sa fie confruntata cu mari decalaje, coabitarea ar putea fi acel cadru de ponderare a partizanatelor si exceselor, de cantarire contradictorie a situatiilor, din care sa rezulte decizii de sinteza.

La cea de-a doua intrebare, un raspuns afirmativ este foarte probabil. Exercitiul guvernarii intotdeauna uzeaza, pe cand cel al opozitiei apropie guvernarea, timpii lor sunt invers proportionali. Apoi, Victor Ponta ar trebui sa-si doreasca presedintia, dar semnalele i-au fost mereu negative.

Dupa scandalul pe tema, care a dus la spargerea USL, presedintia ar fi ultimul lucru pe care Ponta sa si-l doreasca, i-ar confirma toate acuzatiile lui Crin Antonescu. Este prea tanar pentru a-si stirbi atat de devreme reputatia, prin imaginea de politician care nu se tine de cuvant.

Nu de coabitare ar trebui sa ne temem, ci de coabitant, de caracteristicile psiho-politice ale viitorului presedinte. O noua relatie de coabitare ar trebui sa reabiliteze semantic acest cuvant, care inseamna convietuire, sa-l elibereze de conflictualitatea care poate veni din structura de personalitate. Este limpede ca romanii vor vota un alt profil de presedinte, opus celui actual.

Deocamdata, din ce vad pe scena politica, cei care ar putea, nu vor, cei care vor, nu pot. Iar la PSD, sa-mi fie cu iertare, o posibila candidatura de prezidentiabil este in coada de peste. Cred ca daca dreapta va veni la guvernare, iar presedintele va fi tot de dreapta, adica daca ne vom intoarce la un regim monocolor ideologic, vom cam duce dorul coabitarii.

Legea vantului ?

Nu stiu de ce, un trecut despre care adevarul a fost mortificat, din care se hranesc unii politistorici, l-am asociat intotdeauna cu un fel de mortaciune. Probabil, asocierea imi vine din imaginile cu necrofagii care, lihniti, nu au altceva mai bun decat sa-si astampere foamea cu muscaturi si imbucaturi hulpave dintr-o natura moarta. Am retrait ciudatul sentiment in zilele din urma, cand am aflat ca politistoria necrofaga poate fi nu numai de subzistenta, ci si aducatoare de profit, prin alimentarea unei anumite ramuri a industriei cartii.

„Cartea presedintilor”, lansata la Bookfest-ul de la Romexpo, nu este o carte a presedintilor, scrisa de presedinti, asa cum ai fi tentat sa crezi la prima vedere, ci despre presedinti, un volum de dialoguri intre Vladimir Tismaneanu si Cristian Patrascanoiu, pe tema presedintilor post-comunisti ai Romaniei. Un titlu de marketing aduce insa un profit mai vartos, in fata caruia micuta inducere in eroare nu mai conteaza, cu atat mai putin daca sugestia a venit sau nu din partea lui Mircea Mihaies.

Ideile din argumentul prefatator, scris de Vladimir Tismaneanu la Washington, dau cheia intregului volum, a conceptului ideologic care i-a motivat structura si constructia editoriala. Nimeni nu-i contesta autorului pretentia de stiutor al tipurilor de conducere in regimurile totalitare, dar cand isi propune compararea acestora cu cele din Romania democrata, membra a UE si NATO, intregul demers intra pe un fagas tendentios si maculant, al unor orbiri ideologice si obsesii mistificatoare. A lua praful de pe brandul malefic al totalitarismului si a-l spulbera in directia unui liberalism social, care incearca sa se distanteze de neoliberalismul ruinator, asa cum a facut-o, ireversibil, fata de comunism, este un act mai mult decat discutabil.

In contextul crizei si goanei dupa resurse energetice si minerale, nu este greu sa intelegi mesajele subsecvente ideii de „societate deschisa”, clamata de Vladimir Tismaneanu, cine sunt si ce vor „prietenii” acesteia, care le sunt sursele „frustrarilor”. In niciun caz nu este vorba despre sensul originar, popperian, al drepturilor cetatenilor la decizii sau despre cele postcomuniste, al drepturile de libera circulatie si de acces liber pe piata muncii, cand, la el acasa, capitalismul american se inchide, digital sau cu cheia „visa waiver”.

Important este nu ceea ce se spune despre Vladimir Tismaneanu, daca este sau nu un mostenitor al stilului cominternist, in care interesul alogen era determinant, important cu adevarat este ceea ce spune Tismaneanu insusi. Nu poti sa nu observi, la o simpla lectura (de o analiza sociologica, de continut, nici nu mai vorbesc) ca politologul a operat o substitutie imorala in definitia societatii deschise, punand capitalul in locul cetateanului. Nu ca nu ar fi important si capitalul, care-si are locul sau in dezbaterile economice, dar toata discutia despre societatea deschisa, care s-a nascut istoric si a fost teoretizata avand in centrul ei cetateanul, isi pierde orice sens politologic. Oricine poate constata ca autorul si-a scos din vocabularul politic cuvinte precum popor, social, echitate, demnitate, trai decent sau altele centrate pe traiul cetateanului. Ceea ce, subtextual, ramane in locul politicii fata de cetatean este politica usilor fara incuietori, trantite de perete sau chiar scoase din tatani, daca se poate, in fata expansiunii nestavilite, pauperizante si secatuitoare, a capitalului alogen. Adica o „societate deschisa” nu pentru cine o locuieste, ci pentru cine se pripaseste.

Nu-i de mirare ca intr-o asemenea distorsionare a societatii deschise, „pluralismul veritabil”, despre care falsul propovaduitor spune ca Ion Iliescu l-a „respins” cu „consecventa”, nu mai inseamna pluripartidism si alternanta democratica la putere, ci partasia la nepartasie, aidoma depunerii oualelor cucului in alte cuiburi, ai carui pui ii vor lasa flamanzi pe cei ai gazdei, daca nu chiar ii vor arunca din cuib. Politicile coloniale sunt inconvoiatoare pentru colonii, statul exosperm isi trage puterea din vlaguirea resurselor altora, dar lui Vladimir Tismaneanu ii repugna denuntarea de catre Emil Constantinescu a intelectualilor care au „suflete de sclavi”.

Probabil ca ideea vestica atat de cucurigita a „statului de drept” tocmai acest lucru inseamna, incremenirea in starea de colonie, cu o justitie telecomandata, din care cine incearca sa scape devine suspect. Cam multi suspecti, ce-i drept, cei 7,4 de milioane de romani care au votat demiterea presedintelui Basescu, cam multi si cei 70% dintre cei care au votat schimbarea, dar cui ii pasa, cand „statul de drept” pare sa fi devenit, dintr-o lege a pamantului, o lege a vantului?

http://www.contributors.ro/cultura/viziuni-optiuni-mosteniri-argument-pentru-cartea-presedintilor/