Germenii unui nou eşichier: Partidele mici

08/04/2016

Imagine similarăFoto: WordPress

De ce PSD nu a reuşit sa se mentina la putere? De ce PNL nu a reusit sa-i ia locul, desi si-a dorit-o cu ardoare? De ce tehnocratii au venit la guvernare, ca un blam implicit pentru cele doua partide mari?

Dar, oare, cele doua partide mari, PSD si PNL, mai sunt ele traditionale? Asa cum cu mandrie s-au revendicat in toate campanile electorale? Care tocmai pe seama traditionalismului si-au obtinut voturile? Cheia raspunsurilor la intrebarile cu care am inceput cred ca tocmai aici se afla, in deviatia de la traditionalism.

Nu este vorba despre un traditionalism in sens clasic, exclusiv si inchis, opus modernizarii, ci de un conservatorism pe care l-as caracteriza ca reprezentativ si sustinator activ si consecvent pentru interesele locului, in care nu mijlocul prin care o face este primordial, ci scopul.

Dar mai sunt ele, PSD si PNL, atasate “traditiei scopului”, conservarii si consolidarii identitatii? Nu ma grabesc cu un “da” sau “nu”, sondajele arata ca unul se bucura de 38% incredere electorala, celalalt de 37%. Ma multumesc sa observ ca cele doua mari partide au copiat rotatia guvernamentala de la americani si ca PSD s-a inrolat in legiunea PES, iar PNL in cohorta PPE.

Ceea ce n-ar fi rau, veti spune, daca intre interesele atlantic si european, de o parte, si cel national, de cealalta parte, ar fi o cooperare pentru avantaje bilaterale, iar nu o contradictie antagonista, pentru desuveranizare, subordonare, colonizare si beneficii unilaterale. Occidentalizandu-se, tragand la caruta capitalului multinational, cele doua partide mari isi mai amintesc de traditia scopului, de interesele investitorilor autothtoni si populatiei romanesti doar in campanii electorale.

Ciudat este ca niciunul din cele doua partide mari nu are un proiect de tara, ca acesta, proiectul de tara, este o preocupare, uneori si o materializare, a partidelor mici. Poate si pentru ca reunificarea ar trebui sa fie prioritara, sa absoarba mai intai toate eforturile unioniste, dupa care, in functie de costurile aditionale acestui obiectiv, ne putem gandi si la un proiect de tara, in termeni economici si sociali? Ori, poate, ne tin in loc crizele si incertitudinile privind UE?

Poate ca in interogatiile si ipotezele mele se afla si un dram din raspunsuri, cert este insa ca trebuie sa ne focalizam mai mult atentia pe partidele noi, si de la stanga, si de la dreapta. Un partid nou nu ramane prin definitie un partid mic, in afara parlamentului sau guvernarii. Avem exemplul din Polonia, al Partidului Dreptatii si Justitiei (PiS), in care alegerile l-au transformat automat intr-un partid “mare”, de guvernare.

La dreapta, PMP, partidul lui Basescu, este intr-o crestere puternica, potrivit aceluiasi sondaj. ALDE al lui Tariceanu, deasemenea. Sondaje si analize sugereaza ca cei doi lideri ar putea sa fie adevaratii protagonisti ai scrutinului din toamna. La stanga, PSRO al lui Mircea Geoana, PDS (nu PSD, ci oglinda in mic a PSD), al lui Marian Vanghelie, fundatia regionala a lui Victor Ponta, care poate lua o traiectorie politica, sunt, cred, germenii unui nou esichier si, posibil, de ce nu, unui nou sistem politic. Fundatia lui Ponta poate fi un startup politic si electoral pentru PSD, un varf de racheta, in care PSD sa fie corpul si combustibilul rachetei.

Un partid mare nu castiga in mod automat guvernarea. Chiar cu un palmares prezidential. Poate a venit timpul sa rupem rotativa bipartidista, pactizabila ca un „monopartidism” deghizat, discretionara si de import. Sa redevenim estici. Sa iesim de sub vraja occidentalismului, care ne vasalizeaza. Sa creditam partidele noi si mici, care sa nu mai fie aduse pe “brazda” Occidentului, prin directivele Bruxelles-ului, MCV-ului, Washingtonului, FMI-ului, ci sa vina pe ‘brazda” noastra, a “traditiei scopului”.


Deasupra tuturor: Cum vrea Elena Udrea sa devina o Super-Lupeasca. Ce spun expertii si gurile slobode

17/08/2014

Puterea le da unora frisoane, pe altii ii baga in calduri. Asimilarea critica a puterii cvasiabsolute a presedintelui Traian Basescu cu cea a unui monarh si a amantlacului politic al Elenei Udrea cu cel al Elenei Lupescu nu mai este de mult un simplu rautacism sau ceva lipsit de consistenta. Noua este ambitia Elenei Udrea de a iesi din relatia de amoreza politica cu expiratul presedinte si de a deveni ceva mai mult decat Lupeasca, tintind direct puterea, pentru ea insasi.

In saptamana care urmeaza, Elena Udrea va propune Colegiului Director al PMP schimbarea candidaturii lui Cristian Diaconescu cu propria sa candidatura, pentru alegerile prezidentiale din noiembrie. Dupa cum se stie, candidatura de prezidentiabil a ex-consilierului prezidential Cristian Diaconescu a fost pregatita si sustinuta de insusi seful statului. Dar, dupa cum se vede, Basescu nu mai este doar un batran lup de mare, a devenit si un batran lup politic, care se vede confruntat de tanara „Lupoaica” si de ceilalti lupi tineri pe care i-a crescut si cu care a creat PMP, dupa acel „Adio, PDL!”, sugerat, dupa cum spun apropiatii, chiar de catre Elena Udrea.

Singura care i-a sarit in ajutor lui Cristian Diaconescu, implicit in apararea deciziei  tatalui, a fost Elena Basescu, care a criticat-o public pe Elena Udrea. Candva prietene foarte bune, de politica si de moda, cu bretoane, posete si pantofi la fel, cele doua bretonate se au acum la cutite, de neconceput in epoca lui „Zeus”, o trista realitate, acum, in amurgul zeului.

Votarea autopropunerii „Udrea, presedinte!” este data ca certa, va fi o simpla formalitate, masina de vot a fost doar creata si unsa dupa reteta Basescu. Motivarea de catre sustinatori a candidaturii Elenei Udrea este ca aceasta s-ar bucura de notorietate (desi si Bercea Mondialu’ este notoriu, sic), ca va aduce mai multe voturi si ca, in fine, jocul din toamna tine de alegere, nu de numire. Notabila si de onoare mi se pare hotararea lui Diaconescu de a-si mentine candidatura, cu sau fara sprijinul PMP, iar personal cred ca va obtine mai multe voturi decat Elena Udrea, ceea ce ar fi ca un fel de razbunare a maurului care si-a facut datoria, dar a fost incorect tratat. Chiar nu vreau sa am gura aurita, cum se spune despre cei ale caror preziceri se implinesc, dar ma tem ca pentru Udrea va fi un plebiscit intre clamare si blamare, in care sexul n-are a face, ca si etnia sau religia, ci caracterul politic.

Expertii sunt de parere ca cineva care nu are exercitiul diplomatic si al limbilor straine este putin probabil sa performeze, comparativ cu un fost ministru de externe, cum a fost Cristian Diaconescu. O fi avand notorietate Elena Udrea, dar este o notorietate interna, tine de scandalurile politice dambovitene. Notorietatea externa, data de cultura si contactele diplomatice este esentiala pentru un sef de stat, care, constitutional, se ocupa de gestionarea politicii externe. Ideea ca un sef de stat ar putea sa-si gireze functia fara a avea neaparat un exercitiu de relatii internationale sau fara a cunoaste limbi straine de circulatie, ca ar fi suficient sa aiba consilieri si traducatori foarte buni, este profund eronata si daunatoare pentru un statut de reprezentare suprema. Interesele nationale si victoriile pentru Romania se apara si se castiga nu din palatul prezidential, ci de pe pozitii internationale inaintate, dupa cum stiu si explica cunoscatorii domeniului.

Ce spun oamenii din popor, mai slobozi la gura, despre candidatura Elenei Udrea la presedintie? Despre acest subiect, oamenii se pronunta cu o simplitate si o sinceritate dezarmante: mai intai Elena Udrea sa-si formeze o familie, sa aiba un barbat si sa creasca un copil, abia dupa ce va deveni sotie si mama sa pretinda sa o instalam in postul de parinte, de mama a natiunii!


Testament de imagine sau perdele de cerneala?

26/07/2013

Nu toate imbratisarile inseamna ceea ce ne-am obisnuit sa le atribuim ca vor sa arate. Sa ne amintim fie si numai de “imbratisarea” lui Iuda (dar si de sfarsitul sau tragic), pentru a intelege ca uneori aceasta poate fi inselatoare. De ce Traian Basescu ii ‘imbratiseaza” pe romani atat de brusc si de sufocant, facand aceasta vara politica mai fierbinte decat de obicei?

Neasteptatul razboi incendiar, declansat de presedintele Basescu asupra Guvernului USL, ar fi putut avea la origine lansarea Partidului Miscarea Populara, daca dupa eveniment acesta ar fi incetat. Ca marketing, inaugurarea avea nevoie de un fundal sau context care sa-i faciliteze vizibilitatea si promovarea, iar ocupantul pozitiei de varf a statului era cel mai nimerit, mai ales ca era implicat ca ascendent al noii formatiuni politice. Dupa ce Basescu a fost recunoscut, in trecut, drept tatal politic al PDL, i-a venit acum randul sa fie bunicul spiritual al PMP, statut pe care liderii acestui partid i l-au atribuit in mod public.

Explicatia in cauza este partial plauzibila, deci este insuficienta. De regula, situatiile politice complexe, cum este cea de coabitare, au dezvoltari (si finalizari) plurifactoriale. Nu trebuie pierdut din vedere ca Traian Basescu se afla pe final de mandat si intr-un moment extrem de discutabil, sub aspectul legitimitatii. Dupa publicarea datelor recensamantului populatiei din 2011, a rezultat ca referendumul de demitere a presedintelui, de anul trecut, a avut cvorum si ca demiterea a fost perfect legala, ceea ce, intr-un stat de drept ar trebui sa aiba consecinte. Pana in prezent, nicio institutie abilitata nu s-a autosesizat, dar nu stim ce se va intampla in toamna, dupa reluarea sesiunii parlamentare.

Scandalurile se tin insa lant, privatizarea CFR Marfa s-a transformat intr-un camp de lupta, in care asumarea raspunderii este aruncata cand in curtea Guvernului, cand a Presedintiei (CSAT-ului), iar ancheta penala de la Antena 3 capata profilul unei vendete sau vanatori de vrajitoare. Disputele, cum ar fi cea pe uzufructul cazului Hayssam, si aruncarea pisicii moarte de la unul la altul, ca in dosarele Moldova/Transnistria/Rusia, redeschise de vizitele lui Basescu la Chisinau si Corlatean la Moscova, sunt prezente si in politica externa, care teoretic nu are sau nu ar trebui sa aiba nicio legatura cu un partid neparlamentar, abia nascut.

Si mai premonitorie pentru ceea ce s-ar putea intampla pe scena politica romaneasca este ingrijorarea occidentala fata de probabila denuntare a pactului de coabitare, pe care o percepe ca pe un risc major de instabilitate politica. Daca dupa referendumul trecut s-a creat stereotipul ca un asemenea gest de instabilizare ar putea veni numai din partea stangii, de aceasta data ar putea veni foarte bine din partea varfului de lance al dreptei, Traian Basescu, falsul apostol al “stabilitatii”, care da semne ca s-a saturat de coabitare, pe care pare a vrea sa o distruga cu orice pret.

Intr-un asemenea scenariu se inscrie foarte bine intalnirea cu seful PNL, Crin Antonescu, pe tematica anuntata a unor probleme de guvernare, unde nici unul nici altul nu are vreo competenta constitutionala, dar sub acoperirea careia ar fi putut conveni un proiect de unificare a dreptei si de realizare a unei ipotetice noi majoritati parlamentare (si deci riscante pentru stabilitatea politica, in caz de nereusita), care sa formeze un guvern de dreapta. Tentatia preluarii initiativei este mare, Basescu nu este omul care sa stea la mila evenimentelor, mai ales daca se anunta a fi si neplacute. Nu in ultimul rand, proptelele externe sau unele schimbari in dispozitivul european al dreptei s-ar putea constitui intr-un impuls.

Reinnoirea sprijinului politic al Washingtonului, prin anuntarea de catre Pentagon a castigatorului licitatiei pentru construirea scutului de la Deveselu, nu are importanta ca este o utopie costisitoare (George Friedman), important este semnalul, si a celui de la Bruxelles, de aducere a Republicii Moldova in UE, chiar daca in aceeasi “zona gri a Uniunii” (din pacate aceasta exista, ar merita o analiza aprofundata) in care se scalda si Romania, sunt atuuri care par sa fi inceput sa fie jucate de catre Basescu.

Edificatoare pentru atacul lui Basescu pe coabitare si apararea pactului de catre Ponta pot fi si diferentele majore dintre acestia in politica externa. In timp ce presedintele este fixat pe acelasi vechi calapod geopolitic Est-Vest, al Razboiului Rece, premierul se apropie mai mult de realitatile zilelor noastre si de nevoile Romaniei postcomuniste, pe care le proiecteaza in termeni geoeconomici, pledand pentru o schimbare de mentalitate in UE, care trebuie sa evite marea greseala de a imparti tarile in Nord si Sud, divizare din care Europa va continua sa piarda. Un alt scenariu ar putea avea in vedere pierderea alegerilor parlamentare de catre Angela Merkel, in 22 septembrie, ceea ce va schimba semnificativ fizionomia dispozitivului dreptei europene, caz in care recuperarea flancului dreptei romanesti ar putea avea un oarecare rol compensativ.

Ceea ce este cert, Traian Basescu nu mai are interese politice directe, nu insa si indirecte, nu-i este indiferenta memoria pe care o va lasa posteritatii si nici pozitia spirituala, cel mai probabil de pater familias, pe care jinduieste sa o ocupe in cadrul dreptei si in noul joc, post-Basescu. Aceasta vara reprezinta, dupa toate probabilitatile, inceputul scrierii testamentului politic, implicit de imagine, de catre cel care nu a fost invins de sistem, ci va fi invins odata cu sistemul. De aici acest joc, cand cu confetti, ca intr-un festival al celebrarii lui Zeus, cand cu perdele de cerneala, ca o Caracatita in fata primejdiei.