Cultura si contracultura respectului (cateva principii si cazuri)

31/01/2013

Exista cel putin un punct nodal, care se cheama respect, in care politica se intersecteaza cu educatia. Respectul este o valoare culturala care ne este transmisa, in familie, de catre parinti si, in societate, de catre conducatori. Desigur, acesta ne poate fi cultivat si de catre maestri spirituali, dar nu toti ne putem bucura de un asemenea privilegiu, de aceea cele doua medii comune mi se par a fi determinante in cultura respectului.

Fiecare dintre noi am cunoscut oameni care ne-au atras prin magnetismul respectului, prin care ne-au impus, involuntar, aceeasi moneda de schimb, dar si indivizi respingatori, care printr-un limbaj ireverentios isi faceau, printr-un ciudat efect de  auto-orbire, un deserviciu ingrozitor, nemaivorbind de munca zadarnica pe care o faceau atunci cand erau pusi sa promoveze valori sau sa reprezinte institutii. De fiecare data din astfel de cazuri a rezultat o singura concluzie, ca respectul pe care il datoram celorlalti este in primul rand un respect fata de noi insine. Nu putem fi respectati daca nu respectam, nu-l putem primi daca nu-l daruim, respectul, ca toate sentimentele, atitudinile si comportamentele omenesti, se intoarce acolo de unde a plecat.

Axiomatic, respectul este o temelie a  concordiei, conlucrarii  si pacii, pe care se poate construi trainic, dupa cum absenta respectului poate fi o cauza ruinatoare, care poate duce la dezbinari, conflicte sau chiar razboaie. Din pacate, ne confruntam cu destule exemple cinice si insultatoare, prin care capitalismul total incearca sa se amestece, sa se impuna si sa dicteze in toate, sa „Canaan”-izeze, printr-un nomadism agresiv si fara de sfarsit, noi meleaguri, resurse si popoare, prostituand politic si profitocratic pana si ideile sfinte. Toate astfel de abominatiuni sunt in slujba noilor idoli facatori de bani, corporatiile multinationale, care sunt prinse intr-o goana nebuna si oarba pentru atingerea scopului lacomiei supreme, controlul global.

In atari conditii, problema care se pune este ce cai exista si cum le utilizam pentru iesirea din contracultura respectului, cu deosebire in afara manualelor si salilor de clasa, unde este mai putin limpede ce se intampla, nu si mai putin important.

Discursul politic, sub al carui impact ne aflam toata viata este poate cel mai important vector al respectului. Cand trimiti drone sau echipe ale mortii dupa capul unui potrivnic sau pentru conformarea celorlalti, semnalul este clar, iti dai seama si dupa dantuiala. Poate ca noua teza a presedintelui Barack Obama, din discursul de investitura, despre nevoia de „a invata lectia de a transforma dusmanii in prieteni”, va insemna un pas ireversibil spre pacificare, dupa un deceniu de razboaie, de consonantizare a deciziilor leadershipului de la Washington cu nazuintele Americii si Lumii profunde, care implica, in cel mai inalt grad, un dublu respect, fata de poporul american si fata de celelalte popoare.

Scoala de dinainte de scoala, cei sase/sapte ani de acasa, petrecuti in familie, are o puternica influenta in cultura respectului. De o tulburatoare rezonanta s-a bucurat, in zilele premergatoare comemorarii recente a victimelor Holocaustului, mesajul plin de luciditate si clarviziune al rabinului Berel Lazar, prin care a facut un apel la respect fata de alte popoare si culturi, la a-i invata acest lucru pe copii de mici, ca o cale de a dezvolta imunitatea fata de virusul urii umane: „Repetarea Holocaustului nu va fi posibilă dacă noi înşine vom da un exemplu de respect faţă de alte popoare şi culturi şi dacă îi vom învăţa acest lucru pe copii de mici. Comportându-ne astfel, noi ne dezvoltăm imunitatea faţă de virusul urii umane”.

Respectul poate fi turnat in ulciorul mintii si de catre scoala de dupa scoala, cum pot fi considerate mass-media, ai carei slujitori sunt formatori de opinie. Marturisesc ca in spiritul deschizator al noilor vremuri am perceput si preluarea de catre domnul Vladimir Tismaneanu, pe Contributors, a superbului text despre prietenie al Ioanei Parvulescu, pentru ca fara respect niciun sentiment nu este autentic. „Iata, mi-am zis, ca presedintii si rabinii ii pot modela, intr-un sens bun, chiar si pe politologi”. Era si timpul unei auto-exorcizari, dupa un indelungat exercitiu demonic, pentru ca o observatie devenise generala: onorabilul Tismaneanu nu ataca idei, ci persoane! Ori, nimic nu-ti demoleaza discursul mai mult decat atacul la persoana, nu la idei, urmatorul calcul fiind usor de facut de catre orice spirit, nu neaparat academic: din moment ce ataci persoana unui autor, iar nu ideile acestuia, inseamna fie ca saracia argumentelor nu-ti da putinta sa o faci, fie ca ideile in cauza sunt corecte, de necombatut!

Vorbind despre respect, ceva continua sa ma nedumereasca la Vladimir Tismaneanu, dubla masura in judecarea aceluiasi gen de suferinta umana, suferinta generata de politica si pentru politica. Desi poate au trait in etape istorice diferite sau au impartasit convingeri adverse, istoria ii aseaza pe toti luptatorii democrati in aceeasi „carte de capatai a unei natii”, cum ar spune Nicolae Balcescu, pentru ca au luptat pentru progresul tarii lor. Nimeni nu a aflat ca istoricul Tismaneanu sa fi procedat altfel cu presedintii sau congresmenii americani, sa-i fi demonizat doar pentru ca au fost ori sunt republicani sau democrati. Comizeratia fata de suferinta politica a cuiva din trecut, pe care nu l-ai cunoscut si lipsa de respect fata de aceeasi suferinta a unui alt om politic, din prezent, doar pentru ca asa-ti dicteaza interese personale sau de grup, denota, vom fi de acord, o atitudine discriminatorie care forteaza limitele credibilitatii si te face inautentic.

In orice societate democratica, punctele politice de vedere in competitie trebuie puse in echilibru, dar pentru aceasta este nevoie de empatie si de capacitatea de a te pune in locul celuilalt. Este nevoie de ceea ce actualul locatar de la Casa Alba era nevoit sa inteleaga si sa tina cont, cand spunea: „Sunt obligat sa incerc sa vad lumea prin ochii lui George Bush, oricat de mult l-as dezaproba.” Numitorul comun al celor doi era ca ambii priveau si judecau aceasi realitate, numitorul comun al lui Adrian Nastase si al lui Iuliu Maniu, de pilda, este acelasi. Alaturarea celor doua nume romanesti de catre Lucia Hossu-Longin izvoraste tocmai din empatia traitorului in sanul aceleasi natii cu suferinta tuturor eroilor, de ieri si de azi, dintr-un „Memorial al Durerii” in integralitatea sa, care, din pacate, nu s-a oprit in 1989.

La politologul Tismaneanu, care sustine marota DNA-ului politic potrivit careia omul politic si de stat social-democrat ar fi un „infractor” si „detinut de drept comun”, deficitul de empatie este explicabil, dar nu si scuzabil. Cat de „comune” sunt actiunile de partid, demnitatile si opiniile politice ale lui Adrian Nastase in randurile detinutilor de la Jilava, din Romania sau, de ce nu, din SUA?! Cine poate demonstra ca „periculozitatea” sociala a unor biete afise, din 2004, pentru care fostul sef de partid si ex-premier a fost incarcerat si este tinut in inchisoare, este mai mare decat cea pe care o reprezinta opiniile sale politice, de astazi, pentru un regim anacronic si pentru sustinatorii lui externi? Oare condamnarea politica nu a fost in sine o problema, iar nu o solutie? Unde este respectul pentru justitia acestui popor?


%d blogeri au apreciat: