Spargerea unei ideologii: Ce ar scrie partidele de la guvernare si cele din opozitie pe cioburile lui Clistene?

18/03/2015

Stimate Z., va apreciez determinarea si discursul de tip argument, ceea ce ma motiveaza sa revin asupra unui subiect pe care imi propusesem sa-l suspend, in aceasta saptamana. Am sa va dezamagesc daca veti astepta niste raspunsuri in termeni dihotomici. Chiar daca le-as avea, nu as risca sa intru in capcana-cliseu a raspunsurilor cu da si nu, cel mai usor demolabile de catre adversar, una dintre lectiile de la maestrii politicii care mi-a ramas bine intiparita in memorie. Desi aceasta recunoastere nu-mi serveste, acum, o fac cu un scop nu neaparat didactic, o deformatie care mi-a ramas, din pacate sau din fericire, ci cu unul politic, pentru companionii politici. Faptul ca am opinii diferite nu inseamna ca am sentimente sau interese diferite. Uneori, trebuie sa jucam si rolul diavolului, daca vrem sa testam argumente si sa tragem cele mai bune concluzii. Este o a doua idée la care tin, care ar trebui larg cunoscuta si practicata.

In fond, ce reprezinta schimbul nostru contradictoriu de mesaje daca nu un joc de brainstorming sau poate unul de tip think tank, prin care contribuim la oferta de alternative pentru decizie? Totusi, pot sa va asigur ca nimeni nu detine raspunsurile absolute la crizele de partid si de guvernare cu care se confrunta PSD, care sa justifice respingerea, suspendarea sau intarzierea dezbaterilor cu activul si cu masa aderentilor. In dezbaterea democratica se afla toate raspunsurile, prin urmare, sa nu canonizam liderul, ci democratia.

In democratia greaca antica, prin reforma lui Clistene orice cetatean avea dreptul sa inscrie pe un ciob numele celui pe care il considera un pericol institutional, iar daca denuntul intrunea 3000 de voturi, cel banuit ca potential tiran era exilat pe 10 ani. Al cui nume credeti ca l-ar scrie pe cioburile lui Clistene partidele din opozitie si, aproape incredibil, cele de la guvernare? Cine este vinovat de asteptarea, pentru ca si asteptarea se construieste sau se contracareaza, ca guvernul Ponta sta sa pice? Portarul din Victoria sau din Kiseleff? Cum de este admisibil sau unde este eroarea care face posibila abandonarea, nesanctionabila, de catre parlamentari a angajamentului electoral si bulucirea spre cantecele de sirena ale Alinei Gorghiu? Sau, altfel spus, ce i-ar face sa fuga de Victor Ponta? Este sau se profileaza sau nu o criza de partid, de coalitie si de guvern? Ori, mai suav, se poate vorbi mai degraba de greseli decat de criza?Sau, mai disculpant, de manipularea perceptiei de criza? Vom vedea care din aceste nuante se va impune.

Nu-i pot da lui Victor Ponta o alta varsta decat cea pe care o are, cu siguranta ca evolueaza dinspre conducerea pe baza de ordine guturale spre cea prin consultare si dezbatere, e o chestiune care tine de experienta si rabdare, care vin cu timpul. Altfel, ar fi stiut sa faca diferenta intre ideologie si politica, intre identitatea pe care o da prima si compromisul care il realizeaza a doua, intre ceea ce este permanent si ceea ce este conjunctural. Mai clar, nimeni nu-i reproseaza premierului concesiile de guvernare facute dreptei, tin de arta compromisului, cum mai este definita politica. Dar concesiile de ideologie nu se fac, ideologiile exprima identitate si interese. Nu trebuie cedate, culmea!, programatic, prin savantlacul de import al centrismului, ci trebuie aparate si promovate, programatic.

Cu ideologiile nu se fac compromisuri, asa cum nu se fac cu coruptia, identitatea ideologica se confunda cu insasi existenta unui partid. Cu atat mai mult cu cat ideologiile sunt supuse unui atac neintrerupt, venit de la dreapta, a se vedea “Sfarsitul ideologiilor” (Daniel Bell), care este o alta ideologie. Doar lideri tineri ii mai pot cadea victima, cand, in cazuri in care rup sau antagonizeaza legaturile dintre generatii, pot sparge ideologiile propriilor partide. Deci nu varsta, ci stilul poate fi un impediment. Concesiile ideologice sunt avantaje acordate adversarilor, de neconceput in orice competitie. Cine nu discerne pericolul, ar putea replica: “Ce este rau in ducerea stangii spre centru si spre dreapta, nu este un castig, o modernizare si o europenizare?” Istoria, cel putin a ultimilor cinci sute de ani, de capitalism, a aratat limpede ca este o pierdere si o manipulare. Difuzia liniilor dintre cele doua spectre si atragerea stangii in sistemul de gandire si de valori al dreptei duc la confuzie, la atenuarea, pana la disparitie, a identitatii, a reprezentarii politice a intereselor si a potentialului de lupta al electoratului de stanga. O asemenea abulie slujeste status quo-ul inegalitatilor sociale, adancirii prapastiei dintre saraci si bogati.

Oricat ar fi de suparator, analizele factuale arata acelasi lucru, o criza de conducere si de ideologie. Spargerea ideologiei a devenit un fapt implinit, traseismul combinativ pentru o majoritate neelectorala este pe cale sa se intample, urmaririle penale, arestarile si condamnarile s-au prins ca o molima de corpul partidului si al guvernului. Sunt acestea evenimente create? Nu vad niciun partid alb ca zapada sau negru ca abanosul, desi suntem impinsi sa credem o asemenea partitie. Vad, in schimb, asmutirea licuriceasca a “intetirii ritmului” luptei anticoruptie, ca la o lupta de caini sau de cocosi, vad cum si dupa ce nu mai este in functie cel care a zidarit sistemul, in deceniul guvernoratului, il pretinde ca pe o proprietate, amintindu-ne de regimurile unipersonale despre care Euripide spunea: “Un singur om guverneaza, proprietarul legii.”

Utila, prin invataminte, ar fi si o analiza contrafactuala. Ce s-ar fi intamplat daca Ponta nu ar fi semnat pactul de coabitare cu Basescu? Parerea mea este ca ciudata intelegere a conservat regimul Basescu, dar cred ca si reciproca este la fel de valabila, pactul a fost un fel de carja pentru ambele puteri. Insa fara stabilitatea politica care a urmat nu ar fi fost posibile reparatiile de dupa taierile de salarii si pensii, prin care electoratul a castigat. Pentru acest castig social-democrat, cred ca istoria va retine pactul de coabitare ca o reusita tactica a micului Titulescu. A existat si un revers, in opinia mea, ca in zicala una calda, una rece. Foarte probabil ca tot de la pactul de coabitare sa se fi tras si soarta USL, un cost politic pentru Ponta, pe care Basescu l-a folosit cu abilitate in avantajul dreptei, prin saltul de la fragmentare la fuzionare, care a dus la noul PNL.

Un fapt cu adevarat nefavorabil pentru Victor Ponta mi se pare a fi fost candidarea la presedintie. Daca ar fi jucat si dupa destramarea USL rolul “un presedinte de dreapta, un premier de stanga”, din contractul social-liberal, Ponta ar fi iesit din atentie sau ar fi avut un alt scor de imagine, iar Crin Antonescu si PNL ar fi intrat sub incidenta unui alt tip de presiuni. Desi a balbait-o destul cu nominalizarea, Ponta nu a reusit pana la urma sa faca fata cererilor baronilor din propriul partid de a candida, care-si vedeau asigurati sacii in caruta pentru mult timp cu un presedinte socialist. Apare foarte clar ca analiza crizei din PSD va reprezenta baza de la care va porni reforma anuntata. Daca va fi superficiala, obiectivele vor fi la fel, iar reforma, discutabila. Gradul de profunzime cu care va patrunde bisturiul criticii in analiza leadershipului PSD va determina gradul de reforma interna, dar si capacitatea de strangere a randurilor pentru bataliile electorale din 2016.

Ca analiza prospectiva (ce ar trebui facut?), as spune ca ar trebui schimbata perceptia despre puterea monocolora, nu va fi un cap de tara daca dreapta va avea si guvernul. Ar fi chiar rezonabil ca presedintele liberal Klaus Iohannis sa aiba un guvern PNL, pentru a-si putea indeplini planul cu care a castigat alegerile din noiembrie. Inainte de a protesta, sa ne gandim ca sistemul american, in care presedintele este si seful guvernului, este exact un sistem de putere executiva monocolora, care face din SUA, de decenii, cea mai democratica tara din lume. Numai la noi functioneaza fantasmagoria despre „puterea totala”. Esenta democratiei este libertatea, iar libertatea inseamna a fi pe rand la guvernare si in opozitie sau „supus si guvernant”, cum spunea Aristotel. Daca va urma ca dreapta sa fie si la guvernare, va veni si randul stangii ca sa detina ambele parghii ale puterii executive. In acest mod, toata lumea va fi multumita.

Reclame

Politica, Levantul si Mistretul cu Colti de Argint (Sibiul a dat un Om al Anului, stim sa-l folosim in schimbarea pe care ne-o dorim?)

20/11/2014

Motto: Politica este arta de a-ti slabi sau infrange adversarul cu parti din el insusi (F. P.)

Semnificatiile „Mistretului cu colti de argint” in cultura germana sunt aceleasi ca in cultura romana, existenta superioara tragica a omului nobil, aflat in cautarea absolutului, idealului, neinteles de omul obisnuit.

Candva, in anii liceului, eu insumi am fost prins in capcana cautatorilor de idei, care vor sa le atinga, sa se convinga ca exista, cum nazuia sfasietor Tudor Arghezi sau sa le dea o materialitate pentru binele oamenilor, al cetatii, aidoma multor reusite ale ganditorilor si oamenilor politici. Lucian Blaga, Camil Petrescu mi-au fost foarte dragi, apoi, mai tarziu, DD Rosca, cu a sa „Existenta tragica”, si o pleiada de filosofi si literati francezi si rusi. Nu spun ca acum am abandonat cautarea idealului, dar o fac cu un mult mai pronuntat simt al realitatii, pragmatic, de pliere, cel putin conjuncturala, pe o realitate data. Atunci, cautarea era adolescentin-emotionala, cum am experimentat-o cei mai multi, acum este cea a maturitatii reflexive, rationale si calculate, chiar pana la duritate.

Balada cu acelasi nume a lui Stefan Augustin Doinas este extrem de tulburatoare, ceea ce pentru altii pare o fantasma se dovedeste, intr-un final, chiar daca tragic, a fi o realitate tangibila. Poate si pentru ca aflarea adevarului cere sacrificii si ca acesta se releva doar celui sau celor alesi. Dar cornul de vanatoare, care anunta izbanda, chiar cu un sacrificiu ca al printului din Levant, ii da dreptate, il confirma in fata eternitatii pe vizionarul, cautatorul si insetatul de absolut.

Cred ca, intrucatva, parabola din „Mistretul cu colti de argint” se potriveste si politicianului. Nu aceluia de duzina, evident. Exista multe definitii ale politicii, ca arta a compromisului, a posibilului sau imposibilului, cred ca fiecare este sau poate fi adevarata, in anumite conditii. Despre ultima definitie, de pilda se vorbeste putin si, cel mai adesea, in termeni de respingere, dar o astfel de arta este proprie geniilor, politicienilor de exceptie, rasati, care simt si presimt cu fiecare celula. Capodopere ale acestora exista, trebuie numai vazute, lucru imposibil pentru politicianul mediocru. Cred ca acel politician de exceptie este el insusi un „mistret cu colti de argint”.

In sfarsit, vad, acolo, langa „Mistretul cu Colti de Argint”, din Munchen, un om trist, cu un mesaj enigmatic. De abia recitind si reflectand mi-am dat seama (cred) despre ce este vorba. Da, “Mistrețul cu Colți de Argint” a rănit neasteptat si profund, a adâncit fractura politica din tara. Cu ce consecinte? Nu stiu, in globul meu de cristal se vad doar umbre, este adevarat, una mai mare decat celelalte…

Nu exista o fatalitate a predeterminarilor si sfarsiturilor, orice poveste poate fi rescrisa, prin folosirea fortei infinitudinii care vine din solidaritatea finitudinii. Uniti, putem schimba chiar si sfarsitul baladei lui SAD. De altfel, cuvantul Levant, care provine din italianul levante, inseamna “care se ridica” sau “(soare-) rasare”, cuvant care circula, alaturi de alte cuvinte, in zonele din Orient, Rasarit sau Est.

Pentru schimbarea sau ridicarea pe care ne-o dorim exista multe parghii. Intre MCA-ul lui SAD si cel din Munchen se afla o legatura, Sibiul, care a dat Omul Anului. Sa o folosim.

http://nastase.wordpress.com/2014/11/20/mistretul-din-munchen/


Politica si filmele: Despre mesajele de auto-modelare si modelare, ca propaganda si anti-propaganda

02/11/2013

In politica, ambitiile, frustrarile si razbunarile personale inseamna anti-politica, moartea politicii. Cine vrea demonstratii, sa le caute in istoria comunismului, indeosebi in cea alogen-cominternista, dar nu numai. In Romania, de exemplu, conflictul acut dintre ultimul stalinist, Silviu Brucan, si ultimul nationalist, Nicolae Ceausescu, a avut efecte devastatoare asupra organizatiei politice a romanilor, numite statul roman.

De aceea accesul in politica trebuie sa se faca strict intr-o singura cheie, cea publica, in totala cunostinta de cauza.

Daca vom privi filmele americane cu o atentie mai mare decat cea de simplu privitor vom identifica doua teme majore, de auto-modelare si de modelare, adresate, corespunzator, structurilor de putere proprii sau straine. Ambele tipologii merita a fi studiate in egala masura, pentru ca, intr-un fel, reprezinta preluarea, pe un alt plan “activistic”, a ceea ce in comunism se numea propaganda si anti-propaganda.

Evident, temele de modelare sunt toxice, iar in aceasta categorie poate fi incadrata, cu lejeritate, si cea din House of Cards. A nu se crede ca mecanismele de comunicare si decizie din viata politica americana sunt cele din film, exista un liant cu mult peste asteptari, inaccesibil cunoasterii comune.

Recomand si eu un film, chinezesc, cu totul exceptional, “Trei regate”, serial in curs pe TVR2. Chiar daca la o ora foarte tarzie de difuzare, satisfactia este compensatorie. Liu Bei, conducatorul politic al unuia dintre cele trei regate, raspunde, memorabil, unora dintre militarii sai, orbiti de mirajul lipsei de scrupule in razboaiele de cucerire: Daca voi folosi forta pe nedrept, voi pierde increderea lumii, ceea ce va deveni cauza infrangerii noastre viitoare. Razboiul nedrept, am spune astazi, este razboiul care incalca dreptul international.

http://nastase.wordpress.com/2013/11/02/house-of-cards/