Dupa 25 de ani: De ce rezultatele economice sunt mult in urma celor politice? Este nevoie de o schimbare de abordare?

22/11/2014

In perioada 20-21 noiembrie 2014 a avut loc, la Bucureşti, Conferinţa internaţională „25 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est: privind în urmă, privind înainte”. Evenimentul a relansat reflectia critica si prospectiva, in zonele profunde ale politicii, expertizei si societatii civile.

Deng a adus capitalismul economic in China, i-a convins pe utopici ca nu culoarea rosie sau neagra a pisicii este importanta, ci sa prinda soareci. Dincolo de stralucita confirmare istorica, orice alte cuvinte palesc. Iliescu a adus ceva mai mult decat Deng, pluralismul politic, dar pe valul est-european si cu sprijinul occidentalilor. Paradoxal, insa, adaugarea dimensiunii politice (si, ulterior, a tuturor dimensiunilor proprii capitalismului total, de tip occidental) a fost urmata de rezultate economice submediocre.

Chiar daca in urma lui Ion Iliescu va ramane “o democratie vie si sanatoasa”, cum declara, zilele trecute, Rose Gottemoeller, unul dintre cei doi emisari SUA la Bucuresti, o intrebare va ramane sa-si afle raspunsul. De ce, dupa 25 de ani de la abandonarea comunismului si in urma integrarii Romaniei in NATO si  in UE, rezultatele economice sunt mult in urma celor politice, de ce in locul avansului asteptat a fost un regres neasteptat, de ce Romania economica este departe de performantele Chinei economice?

Nu am auzit o explicatie sau o punere a problemei la Conferinta internationala, macar in termeni necomparativi, care nu deranjeaza politic. Conferinta a privit, se pare, printr-o prisma ideologica de bloc, mai corect spus de varf, nu cuprinzator, cum ar fi fost normal, din moment ce nu a adus la suprafata cea mai vizibila problema, ramanerea economiei in urma politicii. Categoric, ar fi o greseala a se crede ca de vina ar fi capitalismul politic, adus in casa capitalismului economic de catre multipartidism, or geopolitica, intervenita dupa integrarea euroatlantica. Din ce analizam si comparam, in neregula sunt unele caracteristici ale politicii si geopoliticii occidentale.

Inchiderea globalizarii catre terti este un scop si un rezultat al sferelor de influenta, care sunt spatii geopolitice inchise. Pretentia unui centru de a-si tine sub control aliatii si partenerii, de a le interzice legaturi omnilaterale, sub sloganul de a merge numai intr-o directie, spre Vest, este o negare a globalizarii. Decuparea de context a unui spatiu geopolitic, in afara caruia se descurajeaza relatii economice sau de securitate, defineste un spatiu geopolitic inchis, similar societatilor inchise. Inchiderea geopolitica duce la pierderi de resurse, parteneri, piete, oportunitati si sanse de catre tarile din aceste spatii, cu impact major asupra cresterii economice. Ca si in cazul societatilor inchise, schimbarea de abordare se impune.

Un spatiu geopolitic inchis este o rupere a partilor de la pluralismul globalizarii, o conectare la singularismul de interese, la univocitatea de avantaje, la unilateralismul de vointa. Toti ca unul in afara de unul sau unul impotriva tuturor este doctrina dominanta. Exceptionalismul, ca suprastima de sine, are ca expresie ideologica liberalismul, o monoideologie a „libertatii” desuveranizarii si expansiunii. Scopul politic este unipolarismul, o ordine globala cu un singur pol de putere. Unipolarismul este un fel de unipartidism la scara mondiala, un salt, mediat de globalizare, de la regimurile politice unipartidiste catre o ordine mondiala unipolara. Lumea inca are dificultati in a pricepe ca satul global al lui Marshall McLuhan se poate transforma intr-un stat global, cu o ordine unipolara, care poate copia oricare tip de regim politic cunoscut de catre statalitate. Posibilitatea identificarii unui regim totalitar cu o ordine totalitara inflacareaza mintile subjugate de realpolitik. Spatiile geopolitice inchise sunt exercitii pregatitoare, de unipolarism si de expansiune (o proba este ceea ce se intampla in vecinatatea nord-estica). Cand toate negativitatile economice se deconteaza geopolitic unum contra omnes, o schimbare de abordare este necesara.


Ideologia unor interese de lux: “Statul de drept”

23/12/2013

In ciuda relativei sale circulatii, pe care as numi-o de conjunctura, ca emanatie a vremurile de criza si reforma pe care le traim, am serioase indoieli in ceea ce priveste longevitatea constructului de “stat de drept”. Sunt chiar surprins ca teoreticienii domeniului, opinia publica sau mass media nu observa utilitatea restransa si asimetrica a ideologiei “statului de drept”. Restransa, pentru ca este invocata de catre varfuri (de aici si titlul), ca o mantra de sugestionare a bazei, niciodata invers, intr-un sistem international caduc si imoral, organizat ca intr-o schema piramidala de castig. Asimetrica, prin aplicarea unor relatii de decalaj, de tip metropole-colonii, bogati-saraci etc.

Nu as vrea sa se inteleaga ca resping, ab initio, orice creditare a conceptului de stat de drept. Cand dreptul se coreleaza cu democratia si suveranitatea, cu alte cuvinte daca se afirma ca vointa populara si se bucura de independenta, statul de drept are o acoperire reala, completa si corecta. Utilizat insa singur, “statul de drept” este vulnerabil, susceptibil de iesirea de sub controlul social si aservirea unor interese straine. Cea mai compromitatoare limita a conceptului de “stat de drept” este ca nu ne spune absolut nimic despre regimul politic. Orice constructie statala este o creatie de drept, motiv pentru care statul se confunda adesea cu dreptul, pentru ca numai primul are capacitatea de a-l aplica si garanta, prin functiile sale, pe cel de-al doilea. Nu intamplator teoria generala a statului se impleteste cu cea a dreptului.

Si regimurile nedemocratice se construiesc tot prin lege, a carei sursa este insa o vointa unipersonala sau a partidului unic. Tarile est-europene au trait dureros aceasta drama, decenii la rand, a confundarii dictatului cu legea si a limitarii suveranitatii de catre internationalism. Daca in epoca post-moderna s-ar ridica un monument al revolutiei de restabilire a legaturilor vointei populare cu statul si dreptul, fara indoiala ca l-ar merita popoarele din Est. Post-revolutiile, care, ca arderi succesive de limite, au depasit post-comunismul si sunt pe cale de a avansa la post-capitalism, au adus o intelegere superioara a progresului politic, economic si social de sinteza, tot asa cum sinteza se nastea, in dialectica hegeliana, dintr-o teza si o antiteza.

Cred ca un adevar precum cel al lui Hodorkovski, fost magnat al petrolului si fost detinut politic rus, care, in primele zile de libertate, dar si de exil, declara, ca o recunoastere amara, ca “Businessul care nu acceptă responsabilitatea socială nu are niciun drept la existenţă”, nu putea veni decat din Est. Numai de pe un munte de luciditate ca cel est-european, nascut din cutremure revolutionare si discontinuitati politice, care au rupt panza de paianjen a unor interese oculte sau autonome, in raport cu vointa popoarelor pe care le parazitau, se pot obtine o retrospectiva si o perspectiva cinstite, fara trucarea si manipularea care exista in sistemele social-politice anchilozate, unele de sute de ani. Acesta este si motivul pentru care celebra expresie “Parisul merita o liturghie”, a nu mai putin celebrului rege al Frantei, Henric al IV-lea (1589-1610), ar merita o parafrazare anti-incremenire, in secolul XXI: Vestul merita o revolutie!

Exemplele prin care interesele desfiinteaza valorile sau leadershipul se rupe de popor sunt numeroase, dar cred ca doua, din cele mai recente, semnalate de media, sunt suficiente. Primul, o americanca a fost concediata pentru o gluma, apreciata ca “rasista”, postata pe Twitter. „Merg în Africa. Sper să nu mă îmbolnăvesc de HIV. Glumesc. Sunt de rasă albă!”. Efectul de intimidare si discriminare rasiala, prin retragerea dreptului la munca, din partea unui regim care ar fi trebuit sa i-l garanteze, in virtutea drepturilor civile si a competentelor prin care si-a castigat angajarea, este unul explicit. Desigur, ar putea fi vorba de o provocare, ceea ce ar fi cu atat mai rau, pentru ca ar confirma o strategie de obtinere a unor efecte tintite. Al doilea, de “reforma a imigratiei”, al carei efect, de deschidere a teritoriului, cetateniei, pietei muncii si bugetului pentru 11 milioane de imigranti ilegali, echivaleaza cu legalizarea unei stramutari masive de populatie, care va pune presiuni rasiale de nedescris pe populatia indigena, pe contribuabili si pe resurse (facand, intre altele, Obama Care o propaganda sau o fictiune!). Geopoliticienii ar incadra astfel de tendinte si fenomene in geopolitca raselor, pe care numai un Congres National American le-ar putea controla, dupa modelul celui African. Altfel, ar fi posibila o drama civilizationala, de tipul celei a pieilor rosii. Culoarea pielii nu este un motiv de rusine sau inferioritate, ci un semn de la Dumnezeu, pe care, cu mare dreptate si intelepciune, l-a dat oamenilor, in momentul Creatiei, pentru a nu se incurca pamanturile si rasele.

Nu mai putin adevarat ar fi ca si Estul ar merita o a doua revolutie, datorita aparitiei unor noi substituti ai vointei popoarelor, cum ar fi vointele corporatiste si supranationale, care sacrifica democratia si suveranitatea. Nu avem de ce sa ne temem de schimbarile pe cale pasnica, prin mijloace electorale, legislative sau de integrare economica, daca nu ne afecteaza modul natural de a fi, trai si iubi sau nu ne pun in pericol familia, educatia, cultura, sanatatea, conservate in credinte, obiceiuri, traditii, care ne dau firea etnogenetica si legea pamantului. Intr-o lume saracita de criza si austeritate, avem insa toate motivele sa respingem o ideologie a unor interese de lux, care se vrea un substitut la statul democrat si suveran. Pretentia de a impune drept criteriu de diferentiere „democratica” un concept golit de democratie, cum este „statul de drept”, este o absurditate!

http://nastase.wordpress.com/2013/12/22/statul-de-drept/


Un raspuns pentru Zev: Sistemul este regimul. Ce-i de facut hotaraste democratia

17/10/2013

Dupa ce, intr-un comentariu la un articol al profesorului Adrian Nastase, am spus ca problema nu este de a alege intre idei, oameni si guverne, ci intre sisteme, Zev m-a somat: “Concret, ce trebuie sa facem, dupa parerea domniei voastre (…)? 1, 2, 3…” Unui factualism nu voi raspunde insa tot prin factualism. Este o chestiune elementara de strategie intr-o polemica sau dezbatere, pe care Zev nu are cum sa nu o stie, din moment ce incearca sa ma aduca pe acest teren mlastinos. Cel putin aceasta lectie de la profesorul meu de filosofie, A.G., am invatat-o foarte bine. Dar nu din acest motiv nu voi raspunde cu concretetea pe care o asteapta Zev, ci pentru ca la o afirmatie de principiu este nevoie de o sustinere de principiu. Colegul meu cunoaste, de buna seama, ca identificarea problemei si identificarea solutiei sunt doua lucruri distincte si la fel de importante. Ceea ce am incercat sa fac a fost sa atrag atentia asupra a ceea ce cred ca ar fi problema, dintr-un set de probleme probabile. Solutiile pot fi numeroase, multe au fost expuse pe site-ul AN, insa alegerile in politica sunt sub-optime, si aici este marea dificultate de optiune, deoarece criteriul tehnic trebuie de fiecare data ponderat de cel social. Acest lucru este valabil, evident, in sistemele social-politice in care omul este valoarea suprema, nu profitul. De aceea, cred ca aceasta cursa nebuna a cresterii economice nelimitate intr-o lume a resurselor finite trebuie sa inceteze, daca vrem ca oamenii sa nu mai fie tratati ca mijloace, iar cresterile disproportionate ale unora sa nu se mai faca pe seama resurselor altora.

„Sistemul” – despre care Zev spune ca s-a saturat de vorbe, dar cu care sunt de acord ca lumea reala e lumea oamenilor concreti, nu a tomurilor din biblioteci – pe care cetatenii au ajuns sa-l considere ca fiind sursa raului social, iar cineva chiar a pus degetul pe rana, calificand protestele Rosia Montana drept proteste anti-sistem, poate avea mai multe acceptiuni. In general, se are in vedere sistemul politic sub aspectul lui institutional, dar daca aceleasi institutii politice au rezultate diferite in tari diferite, altundeva trebuie sa fie buba. Zev si-a dat singur un raspuns, afirmand ca „daca totusi problema este legata de sistem, ar trebui sa aflam mai intai care sunt oamenii din spatele lui”, dar totusi a continuat sa ma provoace, pentru care ii sunt recunoscator, pentru ca altfel aceste idei ar fi ramas doar ganduri. Ei, da, oamenii din spatele sistemului au fost si sunt intotdeauna o parte a problemei, de la oamenii Mariei Sale, iata, s-a ajuns la oamenii Presedintelui! Dar oamenii sunt legati intre ei prin anumite relatii, pe care nu degeaba NSA-ul, in spionarea globala a cetatenilor, incearca sa le cartografieze si sa realizeze un card al acestora, sa vada cine cu cine se relationeaza, ce potential de influenta sau de risc are, pe ce slabiciuni sau vicii se pot insinua pentru racolare sau compromitere etc. Rezulta ca la sistemul institutional am putea adauga sistemul oamenilor si sistemul relatiilor. Oricat de bune ar fi sistemele institutional si uman, daca relatiile dintre institutii, dintre oameni si dintre institutii si oameni nu sunt atent construite, efectele ar putea fi altele decat cele scontate. Sistemul relatiilor poate potenta sau vicia celelalte sisteme, pe care le leaga intre ele. Daca, de pilda, cineva si-ar propune sa faca un card cu metadate pivindu-l pe presedintele Basescu, ar deveni vizibile, ipotetic vorbind, legaturile sale politice cu o anumita ambasada sau cu anumiti sefi de parchete, iar daca ar dispune si de fonetica sau transcriptul interactiunilor si-ar da seama de cat de patriot economic este seful statului sau de cat de mult vegheaza la independenta justitiei. Mai direct spus, pentru a-i proteja functionalitatea in serviciul public, sistemul relatiilor necesita formalizare, iar abaterile, sanctionare.

„Sistemul” mai poate avea si intelesul de regim politic, abordare pe care o agreez, deoarece evita greseala de a confunda statul cu regimul sau politic, permitand in acelasi timp diferentieri in raport cu forma de guvernamant si structura de stat. In opinia mea, un stat nu este nici comunist, nici capitalist, ci este statul natiunii respective, statul roman in cazul Romaniei, si lucrurile sunt similare pentru toate statele. Aceasta nuanta este esentiala pentru a intelege de ce o criza de regim nu este o criza a statului sau cand anume are loc o criza a statului, cat si diferenta dintre loialitatea fata de un regim si loialitatea fata de stat. Loialitatea fata de stat nu inceteaza o data cu prabusirea unui regim, dimpotriva, loialitatea fata de stat este determinanta in depasirea unei crize de regim. Crizele de regim din 1944-1945, 1947 sau 1989 nu au fost crize ale statului, au cazut niste regimuri dar statul a ramas in picioare. O criza a statului a fost, spre exemplu, in Germania, in 1945, dupa capitulare, cand la procesul nazismului cineva i-a spus sententios lui Goering: „Nu mai aveti stat!”, un adevar cinic, asa cum sunt cele de ultima instanta. Cel mai bine a inteles aceasta diferenta vitala Regele Mihai, care s-a impotrivit regimului comunist, inainte de exil si in exil, dar nu a tradat niciodata statul romanilor. Anti-comunismul sau anti-ceausismul nu poate acoperi tradarea si nu poate duce la prescrierea acestei crime. Deasemenea, o opozitie care se declara anti-sistem sau anti-guvernamentala dar care nu este democratica sau inceteaza de a mai fi democratica inseamna o tradare a statului cetatenilor. Sa nu ne amagim, ceea ce se intampla in Siria sunt incercari de a distruge statul sirienilor, este un razboi militar de cucerire in toata regula, aparenta este de razboi civil. Din cate se vede cu ochiul liber, nu numai la sirieni, ci si la irakieni, afgani, libieni, egipteni si chiar si la turci, banii straini fac posibila intreteserea in social a orice, prevalandu-se de un permis de libera circulatie in alb.

Cred ca inainte de a cauta raspunsuri este important sa avem un concept clar despre cine suntem si ce vrem. Spun acest lucru intr-un context in care oriunde m-as uita nu mai recunosc nimic din maxima de a vorbi cum ti-e vorba si a te purta cum ti-e portul. Nici macar nu mai sunt sigur daca ma aflu in tara mea. Ne confruntam cu o profunda criza de identitate, cu o invazie tacuta care ne tinteste tot ceea ce tine de vitalitatea neamului, istoria, proprietatea, educatia, cultura, religia, statul, traim cea mai tenebroasa criza de viitor. Aceasta dubla criza, de identitate si de viitor, mi se pare a depasi cu mult, prin consecinte si durata, criza economica. Nu stiu daca ati avut vreodata senzatia de confuzie cand, oprit cu trenul intr-o gara, in timp ce trenul de alaturi porneste ai impresia ca a pornit trenul tau. Cam asa se intampla de douazeci si ceva de ani, cand alte trenuri trec pe langa noi, credem ca si noi ne miscam, dar de fapt ramanem intepeniti in aceeasi gara. Cauza principala vine, cred, dintr-o contradictie fundamentala de sensuri. In timp ce politica este orientata si ne impinge, material, spre Vest, spre dezradacinare, instrainare si dobandirea unor suflete de sclavi, religia ortodoxa ne atrage, spiritual, spre Est, unde ni se afla radacinile, ca neam si credinta, aluatul geo-cosmologic din care am fost plamaditi si energia primordiala cu care Creatorul ne-a insufletit, spatiul comun de afinitati, obiceiuri, traditii si stil de viata, de unde nimeni nu ne poate expulza, ca ‚estici”. Cred ca stagnarea noastra vine din compunerea celor doi vectori, vestic, politic-ideologic, si estic, crestin-ortodox. Noi i-am vrut, dar ei nu ne vor. Probabil ca dupa atata amar de vreme, reintoarcerea politica a fiilor estici si reafirmarea crestin-ortodoxa a tolerantei fata de vestici ar fi cele mai bune lectii ale Estului: Daca voi nu ne vreti, noi va vrem! Lucian Blaga vorbea despre matricea sufletului estic, care este matricea ortodoxa, recognoscibila si in cupolele bisericilor ortodoxe, care, spre deosebire de turlele catolice, mai reci si mai dure, coboara asupra crestinilor din Est, lin si duios, parca din dragoste cereasca, acel har care face sa fie pasnici, apropiati, calzi, milostivi, empatici, sinceri (apropos de „ipocrizia” unei anumite natiuni vestice, blamata in aceste zile de catre chinezi, desi cred ca nu natiunii in cauza, ci leadershipului acesteia i-ar trebui adresat reprosul).

Cand sistemul este regimul, draga Zev, „Ce-i de facut?” hotaraste democratia. As adauga, insa, ca de final, doua observatii. In primul rand, drumul va trebui sa fie tot inainte, o revenire la „O Europa, Doua Sisteme” ar fi o revenire de unde am plecat, deci un regres. In al doilea rand, sa ne afirmam si sa ne asumam suveranitatea ideologica asupra optiunilor social-politice. Orice ideologie exprima interese, iar daca ideologia este una de imprumut, interesele pe care le va exprima nu vor fi ale noastre.

http://nastase.wordpress.com/2013/10/13/lupta-electorala-comentariul-lui-grigore-gafencu/