Reprezentarea Romaniei: De la presedintele jucator la presedintele legatar

25/05/2012

Cu un remarcabil simt al umorului, fostul premier Adrian Nastase spunea, pe blogul personal, in toiul controversei referitoare la cine este sau ar trebui sa fie seful politicii externe, ca daca ar fi intr-o biserica, presedintele Basescu ar vrea sa tina el predica, in locul preotului, numai pentru a arata ca el este sef peste toti si peste toate! Remarca nastasiana mi-a amintit de cea a lui Hollande despre Sarkozy, din campania franceza pentru alegerile prezidentiale, in care socialistul ii reprosa neoliberalistului ca vrea sa fie „presedintele a orice, seful a toate si, la sfarsit, responsabil pentru nimic”.

Dupa cum stim, viata politica a celui care a fost pana nu demult presedinte-jucator al Frantei s-a terminat fara glorie, iar acum vedem cum ceilalti mohicani ai dreptei neoliberaliste europene dau semne a se duce, unul cate unul, context in care nici politichia lui Basescu nu pare a se simti prea bine. Pe speta romaneasca, spre deosebire de cele europene, nu mi se pare insa a fi in regula ca un sef de stat sa fie tras in jos de falimentul unei doctrine politice ori erorile unui partid sau guvern.

In ultimii opt ani, de cand Basescu isi face veacul la Cotroceni, institutia prezidentiala pare sa fi suferit un proces progresiv de alienare, prin distantarea de nevoile si aspiratiile sociale si de interesul national. In mod practic, romanii nu mai au in frunte un legatar, in raporturile lor cu lumea, un om de stat respectat, cu autoritate morala nationala, un simbol neatins de patimile si, nu in ultimul rand, mizeriile luptelor politice. Da, liderul social-democrat are dreptate cand afirma ca presedintele ar trebui sa fie precum monarhul, care domneste dar nu guverneaza.

Celor care se vor grabi sa observe diferentele de statut dintre cele doua tipuri de sefi de stat, in care unul e pe mandat, iar celalalt, pe viata, le voi raspunde ca au dreptate, dar mai importanta decat deosebirea ar trebui sa fie preocuparea de a apropia reprezentarea prezidentiala de cea monarhica, in care ultima, ca echidistanta si neimplicare in actul guvernarii, este intotdeauna, dar absolut intotdeauna, unica supravietuitoare in orice criza politica. Aceasta trimitere nu inseamna in niciun fel o pledoarie pentru o forma de guvernamant care subzista datorita inertiei traditiei, in raport cu care virtutile democratice ale republicii sunt inegalabile (nu intamplator parintii fondatori ai Americii au optat pentru republica).

Sa privim cu atentie la regina Marii Britanii, in care guvernele Majestatii Sale s-au perindat sau cazut unul cate unul, dar regina a ramas mereu in picioare, ori la imparatul Japoniei care si in cea mai neagra pagina de istorie nationala a ramas intangibil. Sa nu uitam ca daca regele Mihai I ar fi fost seful guvernului si/sau al politicii externe, ar fi sfarsit precum cei doi Antonesti la Jilava, iar daca Ceausestii nu ar fi fost capo di tutti capo, nu li s-ar fi decontat, la Targoviste, lista greselilor de guvernare, la fel de dramatic, ca si in primul caz…

Desigur, pastrand proportiile si revenind in zilele noastre, ale democratiei si statului de drept, ar fi foarte important sa constientizam, desi e mai greu, dupa deceniile de dictatura, ceea ce amplifica si mai mult rolul educatiei si autoeducatiei in eliberarea de stereotipurile nefaste, sa constientizam, repet, necesitatea primordiala a existentei unui “punct fix”, de stabilitate, neafectat de vanzolelile partidelor si crizele politice, de care sa ne “agatam”, in caz de turbulente, si de unde sa repornim inaltarea, asa cum chiar si Sisif o facea, pornind de pe o baza fixa… Iar acest aliniament de stabilitate ar trebui sa fie, trebuie sa acceptam si sa ne remodelam gandirea in acest sens, nimeni altul decat Presedintele, ca legatar electoral si constitutional al Romaniei.

In persoana Presedintelui ar trebui sa se reuneasca toate acele principii care sa asigure perenitatea statalitatii si natiunii romane, iar institutia prezidentiala sa fie deopotriva sambure germinativ si chivot al valorilor de neam si tara. Acest legat de reprezentare se bucura deja de cea mai mare cota de reprezentativitate electorala, comparativ cu orice alta entitate eligibila, care va trebui insa sa capete si o consacrare constitutionala pe masura si fara echivoc.

Ideea ca Presedintele nu guverneaza, ci mediaza a inceput sa capete o tot mai mare sustinere politica, in ultimul timp (si nu ma indoiesc ca civic si electoral lucrurile ar sta altfel), dar as face observatia ca nici macar medierea nu ar trebui sa fie un apanaj prezidential, cel putin pentru a nu substitui Curtea Constitutionala (care isi are rolul ei foarte bine definit in arhitecrura statala), ci medierea de catre seful statului ar trebui sa fie una de ultima instanta (de pilda, istoria a consemnat un singur caz de interventie a imparatului Japoniei in treburile guvernului, in problema capitularii din cel de-al doilea razboi mondial).

Vorbim adeseori despre a fi om politic si/sau de stat ca despre doua lucruri diferite si, intr-adevar, caracteristica definitorie unui om de stat este data de non-apartenenta politica si neatasamentul de niciun partid si niciun guvern. Din aceasta perspectiva, coabitarea sau non-coabitarea dintre presedinte si premier este o falsa tema de discutie, pentru ca cele doua ramuri ale puterii executive nu sunt concurente (si cu atat mai putin interschimbabile). Pe cale de consecinta, in probleme de reprezentare a statului (care este altceva decat cea a reprezentarii guvernamentale) nu exista actionariat. Presedintele, ca sef al statului, titular al unui dublu legat, electoral si constitutional ar trebui sa fie unicul proprietar al dreptului de reprezentare a tuturor romanilor si a Romaniei.

http://nastase.wordpress.com/2012/05/23/cine-e-seful-politicii-externe/


Primus inter pares: Guvernul guverneaza, Presedintele mediaza

18/05/2012

Nici nu s-au stins bine reverberatiile provocate de caderea ultimului Guvern al vechii coalitii de guvernare ca intre noua putere guvernamentala si cea a institutiei prezidentiale a izbucnit un conflict pe zona de reprezentare externa, Guvernul Ponta reclamand intaietatea in raport cu presedintele Basescu.

Cred ca pentru a se cristaliza niste concluzii politice adecvate, care sa conduca spre o mai buna practica in probleme de reprezentare internationala a Romaniei, discutia ar trebui purtata pe mai multe planuri. Spun “o mai buna practica” deoarece cea in exercitiu s-a demonstrat, fara echivoc, a fi avut rezultate contradictorii, cel putin in unele cazuri de notorietate, aspect care ne indeamna, din capul locului, sa excludem posibilitatea ca ar fi o lupta de orgolii, asa cum, pe ici pe colo, se incearca sa se insinueze.

Un prim plan ar fi cel al vointei actualei puteri guvernamentale, care aspira la autoreprezentare la evenimentele si/sau in forurile internationale. Este o vointa legitima, proprie oricarui inceput si oricarei incercari de a smulge lucrurile dintr-un punct mort si a le face sa mearga inainte, printr-o schimbare de paradigma. Nu as merge insa pana acolo incat in raporturile cu Romania sa decuplez UE de la cadrul international, atata timp cat la nivel european nu ne aflam in conditiile unei structuri de stat de tip federal, de genul Statelor Unite ale Europei, care nici nu cred ca ar fi necesara sau ca aceasta se va putea intampla vreodata (ar fi o copiere a unor modele deja “obosite”).

Al doilea plan ar tine de verbul “a putea”, va putea pur si simplu ca premierul sa-si impuna punctul de vedere pe alte baze decat cele constitutionale sau consensuale in fata detinatorului celei mai inalte magistraturi in stat, emanat prin vot popular, respectiv a presedintelui? Categoric, nu! Nu trebui sa uitam ca insasi formularea alternativa “sau” din documentele europene, atunci cand se refera la participarea la reuniunile Consiliului European a “sefilor de stat sau de guvern” tine cont de mozaicul formelor de stat din Europa, ceea ce este un lucru bun si perfect democratic.

Atata timp cat vom fi o republica semiprezidentiala (sau semiparlamentara, dupa altii, ceea ce este acelasi lucru), pretentia ca seful statului sa obtina mandat de la guvern pentru reprezentarea Romaniei la reuniunile externe este de nesustinut. Nu exista nicaieri o prevedere constitutionala care sa conduca spre o asemenea interpretare, as spune ca dimpotriva, daca ar fi sa vorbim de o ierarhie intre cele doua ramuri ale puterii executive nu seful statului ar cadea sub incidenta subalterna.

Seful statului este seful statului, si atat, punct. Ceea ce nu inseamna ca ar trebui sa mergem mai departe cu aceeasi practica invechita si discutabila de reprezentare, dar pozitiile partizane si exclusiviste de partid nu sunt cele mai bune sfatuitoare. Si asa ajungem la urmatoarele planuri ale discutiei, care tin de nivelul inter-partide, al expertilor, al dezbaterii publice si parlamentare, al referendumului, in final, care sa aduca cele mai bune amendamente legii fundamentale.

In esenta, mi se pare mult mai nimerit a se merge pe ideea partajarii rolurilor de reprezentare, pe componentele de negociere, de semnare si supra-semnare a documentelor internationale (fara ca ultima componenta sa presupuna o participare obligatorie, ci una selectiva, in functie de domeniu, cum ar fi cele de politica generala si de securitate si aparare), facand o separatie clara intre rolurile de jucator si de mediator, care ar trebui sa revina, de jure, primul, Guvernului si al doilea, Presedintelui. In felul acesta, s-ar asigura preeminenta institutiei prezidentiale, ca cea mai inalta magistratura in stat si prezervarea, nestirbita de partizanatul politic, functiei sale de mediere, concomitent cu gestionarea economico-financiara si administrativa a tarii de catre guvern, dupa principiul Guvernul guverneaza, Presedintele mediaza.