„Lovitura din dosare”, ultimul episod ?

10/03/2010

Pericolul vine din stanga

Desi la Kiev portocaliul nu se mai poarta, la Bucuresti acestuia ii merge bine-mersi, mai ales asortat cu mov. Ultima inovatie pare sa fi ajutat regimul lui Traian Basescu sa inteleaga ca se poate domni mult si bine agitand sperietoarea cu pericolul restauratiei comuniste de catre social-democrati. De doua ori acestia i-au suflat in ceafa, o data Adrian Nastase, alta data Mircea Geoana, si de tot atatea ori a scapat, ca prin urechile acului, cu ajutorul magiei anticomuniste. Dar, precum in povestera cu urciorul care nu merge de multe ori la apa, Traian Basescu stie, chiar fara sa fi consultat vreun oracol, ca, daca nu-l va contracara, sfarsitul politic i se va trage de la PSD, singura forta ideologica si politica din opozitie care, intr-o buna zi, il poate infunda.

Cosmarul care naste monstri

Tocmai spaima de o asemenea probabilitate este cea care-l indeamna sa puna la cale, impreuna cu apropiatii Puterii, o noua lovitura anti-stanga, urzita din dosarele Revolutiei si indreptata impotriva liderului social-democrat Ion Iliescu, conceputa ca un fel de solutie finala care sa-l scape pentru totdeauna de cosmarul social-democrat. Numai ca, de aceasta data, vicleanul si abilul exponent al dreptei democrat-liberale si-a luat o serie de masuri in plus, atragand in ecuatia anti-Iliescu noi variabile (tismanenizarea, burakowskizarea, opreaizarea etc).

„Dovezile ” care nu exista

Asa-zisele piese de rezistenta ale planului-diversiune, aflat, dupa cate se pare, in plina desfasurare, sunt pretinse dovezi-bomba, extrase din arhive, care l-ar incrimina pe Ion Iliescu de  solicitarea, in zilele Revolutiei, de sprijin militar sovietic si de declararea vasalitatii fata de Moscova. Subiectul este, de departe, rasuflat si lipsit de orice veridicitate istorica. In cei peste douazeci de ani de la Revolutie nu s-a descoperit nici cel mai mic indiciu in sensul acuzatiilor formulate, ceea ce ar fi fost absolut imposibil, cu atatia martori oculari, daca astfel de fapte ar fi existat. Dimpotriva, marturiile istorice dovedesc patriotismul si luciditatea omului politic Ion Iliescu, care, intelegand ca miza evenimentelor nu era puterea sa personala (care nu l-a corupt niciodata) ci insasi soarta tarii, constientiza pe deplin pericolul unor diversiuni pe tema unei „interventii straine”. Pe de alta parte, Iliescu era pe deplin conectat la miscarea de idei eurocomunista si noua politica a lui Mihail Gorbaciov, de „glasnost” si „perestroika”, care se declarase public adversar al brejnevismului si interventionismului (motive pentru care, fara indoiala, orice cerere contrara adresata Moscovei nu ar fi fost calificata decat o gafa sau, si mai rau, o provocare politica).  

 O „cerere” rastalmacita

In realitate, unele afirmatii ale lui Ion Iliescu din timpul evenimentelor sangeroase ale vremii au fost scoase din context si rastalmacite cu rea credinta, in scopuri politice. Sa ne apropiem putin de spiritul si situatia de atunci si sa incercam sa le judecam in mod obiectiv si fara patima politica. Romania apartinea lagarului comunist (membra CAER si a Tratatului de la Varsovia), iar dincolo de Prut se intindea imperiul URSS, al carui lider novator nutrea ideea, dovedita utopica, de reformare a comunismului, dar cu pastrarea rolului conducator al Partidelor Comuniste. In aceste conditii, primul lucru pe care trebuia sa-l faca, la Revolutie, orice om politic responsabil si cu simtul realitatii era sa-i menajeze susceptibilitatile si sa-i dea asigurari vecinului de la Rasarit ca Revolutia Romana nu era o „defectiune” anticomunista si antisovietica, adica exact lucrul care s-a straduit sa-l faca experimentatul om politic Ion Iliescu si care, spre cinstea lui si recunostinta noastra, i-a reusit. Romania nu putea sa dea altfel de semnale Moscovei, fara riscul de a fi perceputa ca fiind ostila sovietismului si comunismului. Acesta-i marele adevar istoric, distorsionat si maltratat de catre cei obsedati de puterea absoluta, care corupe in mod absolut. „Cererea de sprijin de la Moscova”, din 23 decembrie 1989, era, de fapt, una care tinea de uzantele diplomatice si politice in astfel de cazuri, care se adresa comunitatii internationale pentru recunoastere si sprijin politic, economic, umanitar si moral, pe de o parte, dar si pentru a nu starni nelinistea si mania ursului sovietic, printr-o miscare necugetata care ar fi putut fi interpretata ca o incercare de a i se lua prada, pe de alta parte.

Diplomatia echilibrului

In acelasi concept strategic, de prevenire a neincrederii si de castigare a bunavointei sovietice (fara de care ar fi putut aparea tensiuni si frictiuni contraproductive) s-a inscris si intalnirea cu ambasadorul URSS la Bucuresti, din 27 decembrie, in cadrul careia Ion Iliescu a facut o serie de declaratii de conjunctura, privind „franarea elementelor de dreapta”, respingerea „partidelor pe interese, sectare” si altele asemanatoare, care tinteau convingerea Moscovei ca evenimentele nu se indreptau catre o ruptura anticomunista, implicit antisovietica. Toate aceste acte au tinut de firesc, de normalitate, de ceea ce expertii numesc marea diplomatie sau marea politica, precautiuni care trebuiau sa lucreze pentru tara, intr-un moment de mare slabiciune, specific marilor schimbari. Valul istoriei care a maturat ulterior bastionul comunismului, schimband in mod pasnic fata Europei si a Lumii, a fost in beneficiul marii noastre schimbari politice de la 22 Decembrie 1989 si o confirmare a justetei prudentialitatii si a intelepciunii liderilor Revolutiei.

Ultimele dosare, alte mistificari

Dar marea diversiune anti-Iliescu, inspirata, intr-o prima faza, de scotocirea speculativa a arhivelor, nu se va opri aici. Mutarile tactice facute de catre Putere pana in prezent si perspectiva schimbarii raportului de forte la Curtea Constitutionala fac posibila jucarea ultimei carti (creditata deja cu cea mai mare miza), respectiv cea a rascolirii ultimelor dosare ale Armatei despre Revolutie, desecretizate cu „operativitate” de catre ministrul „independent” al Apararii, la cererea Guvernului, in speranta desarta de a gasi „probe” incriminatoare irefutabile.

O antepronuntare mincinoasa

Ca un preambul la ceea ce se urmareste si se vrea prin jucarea cartii dosarelor Armatei sunt cuvintele procurorului Dan Voinea: „Imaginea lui Ion Iliescu ar putea fi afectata de ultimele dosare ale Revolutiei, declasificate de Armata, daca aceste noi documente vor demonstra ca fostul presedinte ar fi fost implicat in organizarea comandamentelor de actiune de dupa 22 decembrie1989.” Iar pentru a nu exista niciun dubiu pentru „scotocitori”, procurorul in cauza nu ezita sa se antepronunte: „Eu stiu ca este implicat.” S-ar putea spune ca si de aceasta data nimic nu ar trebui sa ne mai surprinda, pentru ca si aceasta asa-zisa speta este imbibata de aceeasi rastalmacire si tendentiozitate in scopuri politice, cliseul repetandu-se…

De ce, din nou, Ion Iliescu ?

Si totusi, pentru oamenii onesti, o intrebare ar putea fi irepresibila: de ce astfel de atacuri murdare, care-si itesc din nou capul had dupa douazeci de ani, sunt indreptate impotriva unui venerabil octogenar, care si-a inchinat intreaga viata idealurilor stangii, dar care in prezent nu mai detine niciun fel de functii in PSD sau in stat ? Motivatia tine de scopurile demolatoare ale atacurilor simbolistice si identitare: Ion Iliescu, ca fondator al partidului, este parintele intregului PSD… Nu in ultimul rand, asemenea scandaloase procese de intentie reprezinta o strategie de abatere a atentiei de la mocirla in care guvernarea de dreapta ne afunda, incet si sigur, zi de zi…


O cruce care nu-i a lui Ion Iliescu

21/12/2009

Dupa douazeci de ani, nu cred sa mai fi ramas ceva esential de spus pe tema adevarului despre Revolutie. Ca in fenomenele ezoterice, adevarul e langa noi, dar nu-l recunoastem… Faptul ca nu toti reusesc sa-l vada si sa-l inteleaga ar putea fi de inteles. Nu acelasi lucru s-ar putea spune insa despre unii politicieni verosi sau chiar neica nimeni, frustrati si rauvoitori, care incearca sa puna in spatele presedintelui Ion Iliescu o cruce mare cat Romania pentru pacate originare care nu-i apartin.

Ion Iliescu, civilul, nu avea cum sa fie autorul unei lovituri de stat pentru simplul motiv ca nu dispunea de cunostintele si instrumentele specifice necesare infaptuirii unui astfel de act (managementul violentei este treaba militarilor). Ion Iliescu, omul, nu avea nici taria necesara pentru o asemenea temeritate extrema (care presupunea si violenta), fiind perceput de unii apropiati drept un om „slab”, slabiciune care izvora dintr-o prudenta excesiva si dintr-o vesnica preocupare pentru scrupulozitate. O revolutie nu este o mangaiere pe crestet a tiranilor, ci o lovitura de forta impotriva acestora. Dupa douazeci de ani, fostul ministru al Apararii, generalul Victor Stanculescu, dezvaluie adevarul, asumandu-si public paternitatea actului care a dus la inlaturarea dictatorului si evitarea unui Tien An Men in piata Comitetului Central, prin episodul cu elicopterul si solutia Targoviste.

Scenariul macabru cu „teroristii” nu putea veni decat din partea unor foste personaje comuniste sus-puse, cazute in disgratie si cuprinse de patima razbunarii, care, politic sau militar, aveau legaturi operationale cu serviciile straine de informatii si stapaneau arta diversiunii. Nu intamplator, teoria „breselor” si diversiunea celor „saizeci de mii de morti” au apartinut lui Silviu Brucan, „osul de peste” din gatul lui Ceausescu (celebrele cuvinte brucaniene „In politica trebuie sa castigi” reprezentand varianta damboviteana a celor machiavelice), iar operatiunile sangeroase „Trosca” si „Otopeni”, cu motivatie „terorista”, nu puteau veni decat din partea unui spirit demonic, precum generalul Nicolae Militaru, care avea numele de cod „Corbu” in dosarele de urmarire contrainformativa. Cu certitudine, nimeni nu ar putea fi impiedicat sa gandeasca la faptul ca respectivele operatiuni speciale, de notorietate publica in zilele Revolutiei, nu au reprezentat decat partea vizibila a aisbergului cu „teroristii”…

O revolutie nu poate fi in niciun fel „confiscata”, pentru ca ea este opera unui popor. Ea poate fi cel mult blocata sau stimulata. Ori Ion Iliescu, politicianul, a fost propulsat de uriasul val popular in fruntea revolutiei pentru trecutul sau de cunoscut disident anticomunist, echilibrul caracteristicilor de personalitate si, nu in ultimul rand, farmecul personal dat de carisma, care l-au facut sa afirme in repetate randuri, cu modestie ce indeamna la reflectie si moderatie, ca a fi domn e o intamplare, a fi om e lucru mare. Dar Ion Iliescu nu a fost decat un om, chiar daca s-ar putea scrie cu litere mari, care fizic si instrumental nu avea cum sa opreasca sau sa deturneze eruptia vulcanului pluralismului democratic din acele zile fierbinti… Oriunde o multime dezlantuita alunga un tiran, se intampla si multe excese reprobabile, fie din razbunare, fie de teama restauratiei… Crucea lui Ion Iliescu este cea a oricarui simbol al unei revolutii (despre care se spune ca, uneori, isi devoreaza copiii). Este cea a unui intelectual umanist si lider revolutionar de stanga, a unui sentimental si idealist, poate, care se identifica pe deplin cu ceea ce postula Lessing, devenindu-i deviza: „Cea mai nobila preocupare a omului e omul !”…

NOTA BENE. Observ unele tentatii facile si incorecte istoric, de abordare disjunctiva a celor doua fenomene, revolta populara si lovitura de stat. Singur, niciunul dintre cei doi factori nu ar fi avut sanse, primul de izbanda, cel de-al doilea de legitimitate. In fapt, elementele populare si cele militare s-au impletit si sustinut reciproc,  ceea ce a reprezentat nota de originalitate si cheia succesului Revolutiei Romane, in sensul plenar al cuvantului (si, nu in ultimul rand, dovada graitoare a fortei invincibile a solidaritatii nationale).