Autoextractia geopolitica sau solutia anticomunista: Moldoveni, treceti Prutul! O istorie inversa

26/02/2015

Auspicii geopolitice: Putin si Voronin au inceput sa joace cuvinte incrucisate. Primul ridica embargoul de pe merele moldovenilor, al doilea vrea mai multe institutii sub control comunist.

Fiecare stat are dreptul sa-si aleaga alternativa geopolitica. Republica Moldova a trecut de etapa de optiune, se afla in cea de implementare. Dupa parafarea, in 2013, la summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius si semnarea, in 2014, a acordului de asociere Republica Moldova-Uniunea Europeana, nimic nu mai parea sa fie in stare sa puna in pericol acest curs, proeuropean.

Totusi, evenimente ulterioare si din prezent arata ca lucrurile nu stau deloc asa. Perspectiva moldoveana proeuropeana, pe care o credeam batuta in cuie, ar putea fi deformata, prin conjugarea unor noi factori, externi si interni. Criza din Ucraina, foarte aproape de o faza de rupere statala, pe care nimeni nu ar fi banuit-o, poate propaga unda seismica si spre Republica Moldova. Rasturnarile politice de la Chisinau, pe care le-au adus alegerile parlamentare, prin inlaturarea premierului proeuropean Iurie Leanca, formarea unei coalitii minoritare si a unui guvern minoritar, cu sustinerea comunistilor, zgandaresc corzile reversibilitatii, posibil ale restauratiei voroninismului.

Toate evaluarile partenerilor strategici si aliatilor militari converg catre aceasi directie, Republica Moldova este bantuita de spectrul destabilizarii. Pe aceasta tema, vizitele presedintelui Iohannis la Chisinau si, imediat, la Berlin exprima o mare ingrijorare si o cautare de solutie, care sa faca fara intoarcere drumul proeuropean, prooccidental al Republicii Moldova. Care ar fi aceasta solutie?

Sunt, in acest sens, cateva restrictii, de care va trebui sa se tina seama, in modul cel mai serios cu putinta. Prima, ca solutia sa fie de drept international, iar Republica Moldova are calitatea statala, necesara si suficienta, pentru a fi un asemenea subiect.

A doua, ca solutia sa nu creeze un precedent, invocabil si de nedorit pentru stabilitatea europeana, dramatic incercata, in secolul 20, de catre framantarile nationaliste extremiste. Cred ca presedintele Klaus Iohannis („Al Cincilea”, cum a inceput sa fie evocat in ethosul romanesc) s-a aflat foarte aproape de o identificare de neprecedenta, cand, primit, azi, de catre presedintele Germaniei, a declarat: „Experienţa lui Joachim Gauck, nepreţuită pentru proiectul meu privind Muzeul Comunismului.” Intr-adevar, acesta este simbolul cheie, pe care se va putea intemeia o solutie de neprecedenta, ruperea Republicii Moldova de trecutul comunist, ca reintregire a unei memorii anticomuniste comune.

In al treilea rand sau poate in primul, nu ierarhia ci corpusul conteaza, cerinta de neatentare, in niciun fel, la securitatea europeana. Este limpede ca armele sau incursiunile, tentatii primejdioase si degenerative, din care se hranesc totalitarismele, dupa cum foarte bine am cunoscut in doua randuri, sunt antisolutii.

Cand inainte nu se poate, pentru ca ar insemna razboi, si inca unul nuclear, dupa cum au dat semnale cei care se simt incercuiti si amenintati, in cazul Republicii Moldova ar exista si solutia inapoi, in spatiul de nastere, de acasa. In acest caz, solutia ar insemna: Moldoveni, treceti Prutul! Ar fi o solutie de pace, de prestigiu si de castig, care ar intra in istorie ca un eveniment ciudat si rar, poate unic, dar adevarat, Victoria Occidentului prin trecerea Prutului spre Occident!


Aliantele te ajuta, dar te si expun: Cat de reala este amenintarea Rusiei pentru Romania? Care ar trebui sa fie atitudinea de securitate?

19/02/2015

Fostul presedinte Traian Basescu a exclus un atac al Rusiei impotriva Romaniei, tara membra NATO. Insa in zilele din urma s-a vorbit intens despre razboi si despre incorporari ale tinerilor intre 20 si 35 de ani. Cu toate asigurarile linistitoare, nu iese fum fara foc. Probabilitatea unei idei sau unui concept de culise privind si un alt rol al Romaniei in criza din Ucraina, in afara celui de asistenta in probleme de securitate cibernetica, nu poate fi exclusa.

Curtoazia cu care Petro Porosenko l-a salutat in romana pe Klaus Iohannis, in marja reuniunii informale a Consiliului European, de saptamana trecuta, discutiile din timpul intalnirii, pe chestiuni bilaterale si regionale, invitatia, acceptata, de a vizita Kievul si multumirile pentru sustinerea Ucrainei exprima un interes vizibil, i-as spune de criza, pentru un vecin si o tara NATO. Vizita de acum doua zile, la Bucuresti, a ministrului de externe ucrainean si speculatiile privind posibilitatea unor livrari de arme a agitat si mai mult teza unui amestec al Romaniei in ‚ciorba ucraineana”, cum l-a calificat, critic, Traian Basescu.

Evolutiile si, mai ales, perspectivele din teatrul de razboi din Ucraina indeamna la circumspectie din partea Romaniei. Indiferent ce i-ar promite Kievul, va fi pielea ursului din padure. Pe de o parte, sfarsitul puterii Maidanului a revenit in atentie, Vladimir Putin a inceput sa-l reinvoce. Pe de alta, Acordul Minsk 2, care a dobandit si o aprobare ONU, a consacrat o teritorialitate pentru separatisti, in expansiune, dupa cum se vede din linia miscatoare a frontului, cat si un statut de parte semnatara, de cvasistatalitate. Incercuirea de la Debaltevo, refuzul de a lupta sau trecerile de partea prorusa, care au culminat, ieri, cu abandonarea orasului si retragerea trupelor guvernamentale, prefigureaza, in limbajul raportului de forte, un rapid deznodamant militar.

Pentru o pozitie de „rabdare strategica”, pentru care a pledat la inceputul anului si presedintele american, Barack Obama, ar trebui avut in vedere ca teritoriile istorice romanesti se afla in Ucraina, nu in Rusia. In plus, nu ar trebui sa ne facem iluzii, discriminarile la care nationalistii ucraineni au supus populatia rusofona din Estul Ucrainei vor tinti, mai devreme sau mai tarziu, si pe cele vorbitoare de alte limbi, din Vest sau din Sud, amanarea tine doar de situatie. Un amestec militar unilateral in Ucraina, spre care Romania ar putea fi impinsa, pentru contracararea unor asa-zise riscuri la adresa securitatii sale, ar fi total contraindicat, prin complicatiile si mai grave pe care le-ar provoca.

Se vorbeste despre o posibila transnistrizare sau reinvecinare cu Rusia ca despre niste riscuri unilaterale pe care le-am putea impiedica unilateral. Ar putea insa la fel de bine sa fie vorba de reactii de neincredere, caz in care Romania ar trebui sa-si analizeze politica externa si sa identifice ce anume din politicile de vecinatate ar putea suscita neincrederea la vecinul geopolitic rasaritean. O diplomatie si o politica externa active si constructive pot aduce mai multa securitate decat ar putea-o face livrarea de armament sau angajarea de forte militare.

O politica externa de buna vecinatate ne poate apara mai eficient decat orice scut antiracheta. Nu ma refer in mod expres la scutul de la Deveselu, ci principial, la expunerea la contralovituri a teritoriului pe care se afla. De aici, calculul strategic este foarte simplu, in materie de costuri de utilizare, ceea ce poate juca si un puternic rol de descurajare, cand instalatiile se afla pe teritoriul detinatorului. Ori, de aceste calcule si costuri ar trebui sa tina seama si comandantul militar NATO, cand sustine ca Occidentul nu ar trebui sa excluda optiunea militara in Ucraina. Poate ar fi cazul sa reflectam, toti, inca o data, la avertismentul lui Georges Clemenceau, fost prim-ministru francez, potrivit caruia politica nu trebuie lasata pe mana militarilor.

Cu garantiile americane de securitate, de care am fost asigurati de foarte multe ori in ultimul timp, la toate nivelurile, nu ar trebui sa avem nici cea mai mica temere. America este insa departe, iar lumea in care-si ofera garantiile este mare. Mai aproape este Europa, iar daca acceptam ca unele din reactiile Rusiei sunt de neincredere, ar trebui sa supunem aceleasi analize si politica de securitate europeana, sa vedem care este raportul intre masurile de securitate si cele de incredere, daca nu cumva ultimele au cam disparut si, daca este asa, din ce cauza si ce ar trebui facut pentru a fi relansate.

Cusurul unor declaratii alarmiste, despre presupuse invazii sau destabilizari pe care Rusia ar urma sa le intreprinda in Europa sau despre reinfiintarea URSS, la fel de ipotetica, este ca pot duce la reactii pe directii mari, susceptibile de decizii gresite si de consecinte impredictibile. „Cine vrea sa reactioneze la ISIS sau Ucraina cu stabilirea unor directii mari e in pericol sa faca decizii gresite”, se spune intr-o analiza pentru viitoarea strategie de securitate a Germaniei. Intr-adevar, mersul la gramada sau la scara mare este general si aproximativ, nepotrivit cu concretetea si precizia tintelor de securitate nationala.

Privind restabilirea Uniunii Sovietice, de care fostul presedinte georgian Saakasvili acuza Rusia lui Putin, perspectiva ar trebui abordata ceva mai nuantat. De pe taramul dreptului international, un prim aspect ar fi ca decizia de destramare din 1991 a fost consensuala, un al doilea, ca statul sovietic a fost semnatar al Actului Final OSCE, de la Helsinki, din 1975, care recunostea si garanta toate frontierele din Europa. Actul Final nu poate fi considerat cazut in desuetudine, nu pentru semnatura URSS, care nu mai exista, ci pentru ca in „cosul” 3 s-au adoptat prevederile privind respectarea drepturilor omului, pe care nimeni nu va mai putea, vreodata, sa nu le recunoasca sau sa le conteste. Din punct de vedere politic, este cat se poate de clar ca URSS nu va fi reinfiintat niciodata, a fost un sistem politic si economic care a apus o data pentru totdeauna. Cu toate imperfectiunile si drumul lung pe care il mai are de parcurs, Rusia este un stat democratic, pluralist politic si economic. Integrarea economica a unor foste republici sovietice, acum state independente si suverane, in formatul Uniunii Eurasiatice, este o alta discutie, in care nu poate fi folosita o alta masura decat cea pentru Uniunea Europeana.

Ar mai fi de luat in seama inca doua chestiuni fierbinti. Prima, referitoare la designul fluxurilor politico-energetice regionale, din care suntem exclusi, prin vizita lui Putin la Budapesta, din aceasta saptamana, o adevarata manevra de invaluire a Romaniei prin Vest. Interesant mesajul lui Viktor Orban, care imi suna ciudat, ca o propunere de partizanat egal, cel putin in acest moment sau pana la primirea de noi ordine, cand afirma ca „Securitatea regionala nu poate fi garantata prin masuri impotriva Rusiei. Pacea si cooperarea economica in regiunea eurasiatica pot fi o solutie”. Adica, ceva cam de genul: „Suntem cu UE, dar suntem si cu UEA”. A doua, ca pentru prima data in presa germana au aparut critici la adresa lui Porosenko, caruia i se sugereaza retragerea totala si definitiva din Ucraina de Est, pentru a salva ce se mai poate salva, adica partea de Vest. Aceste semnale mi-au amintit ca Putin ii numeste „nazisti” pe guvernantii de la Kiev, dar si de faptul ca prin necapitulare Hitler a distrus Germania din temelii.

Prin urmare, atitudinea de securitate a Romaniei, in plan regional, ar trebui sa fie modelata de raspunsurile la intrebarile: Isi poate permite Romania sa provoace militar Rusia si sa o transforme intr-un dusman geopolitic coplesitor si necrutator? Poate actiona Romania unilateral, in afara parteneriatului strategic si al aliantei? Altfel spus, poate sa fie Romania mai SUA decat SUA si mai NATO decat NATO?


Umbra lui Ceausescu: Tentatia unor comparatii

26/01/2015

Daca ar fi trait, fostul presedinte Nicolae Ceausescu, executat in 1989, ar fi implinit, azi, 97 de ani. Dupa 25 de ani, rememorarile sunt amestecate, iar Romania inca nu s-a reconciliat cu istoria sa recenta.

Despre Ceausescu si comunism nu sunt numai amintiri amare. Fara indoiala, anii ’80 au fost de criza a comunismului, plini de lipsuri si umilinte, de o austeritate peste limite, asa cum cunoaste si capitalismul, de o buna bucata de timp. Grecia pare sa fie prima tara care a rabufnit, o „revolutie economica” este foarte probabila, in absenta unei relaxari a ceea ce tot mai multe tari est-europene (de pe alte meridiane nu mai vorbesc) acuza a fi „imperialism financiar” sau „capitalism colonial”.

Sunt si amintiri frumoase, din anii ’70, de crestere si de prestigiu international. Am revazut, in aceste zile, premergatoare zilei de 26 Ianuarie, 50 de fotografii cu Nicolae Ceausescu in compania celor mai mari lideri politici ai lumii, din partea carora s-a bucurat de cea mai inalta atentie. Creditele si contractele prietenoase curgeau din toate partile Occidentului.

Sincer, cu toata propaganda cenusie inculcata pe aceasta tema in ultimii 25 de ani, nu ai cum sa nu te bucuri si sa nu te simti mandru ca Romania a fost tratata cu consideratie, de la egal la egal, intr-o anumita perioada. Teza ca Ceausescu i-ar fi dus de nas pe toti liderii occidentali nu poate fi sustinuta fara riscul unei grave insultari a inteligentei politice occidentale.

Fals se vorbeste si despre „comunismul dinastic”, asa ceva nu s-a intamplat in Romania, e o teza contrafactuala, dar si ipocrita si insultatoare pentru „capitalismul dinastic”, pentru a extrapola sintagma, care s-a consumat sau este pe cale de a se consuma in cazuri concrete, foarte cunoscute (implicand tati, fii, frati, soti, sotii), fara a fi ceva blamabil.

Din dorinta de a intari recuzarea comunismului, se fac, uneori, greseli-bumerang, de afirmatii discutabile sau absolutizante, care suscita comparatii nefavorabile capitalismului. Tentatia unor abordari comparative comunism-capitalism este tot mai puternica, atat in privinta ciclurilor economice crestere-criza, cat si a statului politienesc – aici, anii 2001-2003 au deschis o adevarata cutie a Pandorei. Azi, am auzit un lucru cutremurator, ca Europa, mama democratiei si refugiul de ultima instanta al libertatii, sa devina politieneasca, prin adoptarea unui „patriot act”!


Acordul de la Minsk si Planul lui Putin: Doar calea inversa va inchide cercul

08/09/2014

Acordul de la Minsk, de vineri, a adus un armistitiu fragil in sud-estul Ucrainei. Pe teren, se mai aud impuscaturi si explozii, mai mor oameni, pentru care partile se acuza reciproc. Exista un scepticism occidental declarat in legatura cu durabilitatea incetarii focului. Daca va fi rea credinta si din partea cui, vom vedea. Deocamdata, ceea ce se poate afirma cu claritate este ca daca tarile NATO (SUA, Franta, Italia, Polonia si Norvegia), nominalizate de un consilier al lui Porosenko, vor livra arme Kievului, aceste arme vor ucide armistitiul si pacea.

Desi un progres, acordul in douasprezece puncte de la Minsk este sovaielnic ca pas si confuz ca directie. Cele mai importante prevederi pentru viitorul politic al regiunilor Donetk si Lugansk, implicit al Ucrainei, sunt si cele mai contradictorii. Sunt referiri vagi, imprecise, un balans intre „descentralizarea puterii”, „guvern autonom provizoriu local” si „statut special”, in care fiecare inseamna altceva. Impresia este ca unii au vrut sa ceara cat mai mult, altii sa ofere cat mai putin, de unde o plaja larga, care va face necesare negocieri ulterioare.

Prorusii au avansat chiar ideea de disponibilitate la compromis, in numele pacii, dar au adaugat, in acelasi cadru, ca nu vor renunta la independenta. Liderii autoproclamatelor „republici”, concepte politice care zgaraie urechile Kievului, UE si SUA, au propus OSCE „masuri prioritare” pentru aplicarea acordului de armistitiu. Formularile excesive sunt, desigur, obisnuite in diplomatia unor astfel de situatii, pentru a lasa loc pentru replieri pe pozitii moderate. Fapt de inteles si din partea prorusa, slavitatea si istoria comuna pot fi cel mai puternic argument de concesii fraterne.

Dincolo de masurile uzuale unui armistitiu, cele care atrag atentia sunt dialogul national inclusiv (interesante ideile de „national” si „inclusiv”, care trimit la parti ale aceluiasi intreg), relansarea economica in Donbas si alegerile locale anticipate, niciuna nepresupunand iesirea explicita si imperativa din nota statului unitar. Nimic altceva care sa sugereze organe ale unei noi puteri de stat, federalizare, independenta sau secesiune. Parerea mea este ca fie prorusii nu au avut o coordonare, cea mai fireasca ar fi fost rusa, pe aceasta tema, fie apartenenta la acelasi subconstient colectiv i-a facut sa se cam invarta in jurul unor caracteristici care tin (si au tinut) de regiuni, mai pronuntate de aceasta data, cel mai probabil cu o motivatie de garantii.

Planul de pace in sapte puncte al lui Putin, difuzat la ONU, este mult mai aplicat. In esenta, plecand de la catastrofa umanitara si obligatiile coetnice, liderul de la Kremlin cere Kievului sa-si retraga trupele din regiunile de sud-est ale tarii. Desi nu pomeneste nimic de independenta sau republici, o retragere a trupelor armatei ucrainene din teritoriile respective ar putea fi interpretata drept scoaterea acestora de sub jurisdictia militara a Kievului. Implicit, de sub autoritatea politica centrala. Din acest motiv sau din altul, Kievul l-a respins, calificandu-l ca „praf in ochi”.

Dupa summitul NATO de la Newport si acordul de incetare a focului de la Minsk, este vizibil ca presedintele Porosenko marseaza pe doua directii. Prima, de speranta ca tara sa isi va pastra integritatea teritoriala, suveranitatea si independenta. A doua, de supralicitare a unei ipotetice agresiuni a Rusiei, care ar putea „cuceri” nu doar Kievul, ci si Bucurestiul. De ce „Bucurestiul”? Provocarea sau sageata ar putea avea o conotatie geopolitica sensibila pentru Kiev, poate chiar o legatura cu perspectiva euroatlantica a Republicii Moldova, care va ramane inchisa Ucrainei… Replica presedintelui Basescu, care a respins categoric speculatia lui Porosenko, nu s-a lasat asteptata.

In concluzie, pastrarea caracterului unitar al Ucrainei va fi principala miza a autoritatilor de la Kiev. Va fi insa dificil de realizat, atata timp cat nu vor redeschide procesul politic catre minoritatea rusa. Practic, cercul se va inchide doar daca se va urma calea inversa celei care a dus la criza din Ucraina. Punctul de inchidere va fi in cel de abandonare a scindarii artificiale a optiunii geopolitice, care exista doar in minti politice infierbantate, nu si in sufletele fraterne ale ucrainenilor si rusilor. Va fi, in acelasi timp, un compromis intre perspectivele Kievului si Moscovei. Speranta exista, alegerile parlamentare din aceasta toamna. Ucraina are nevoie vitala de un presedinte pentru pace si de un scop unitar.

In toata aceasta poveste ucraineana de cosmar, pentru care apropierea sezonului alb are sanse egale de a o ingheta sau de a-i pune capat, Romania mai poate juca inca un rol, in afara celui de natiune-coordonatoare a sigurantei cibernetice a Ucrainei. Un rol de impartasire a unui model, dupa cele mai inalte standarde recunoscute in materie, de deschidere democratica a procesului politic catre minoritatile nationale.


Dupa Vilnius: Cateva reflectii geopolitice

30/11/2013

La nivel de concepte generative, parteneriatelor pe care Vestul le-a propus Estului, si am in vedere cele doua tipuri, PfP si PaE, le este caracteristic un singur scop, cel de dilatare geopolitica. Deosebirile de tip sunt date de interschimbarea de vectori, militar (NATO) si economic (UE). De retinut ordinea interschimbarii, intai militar si apoi economic, ceea ce sustine, suplimentar, natura dilatarii, de care am mai vorbit. Daca vom accepta ca in drumul Occident Express-ului spre Vilnius si Deveselu poate fi o gara, perspectiva nu este greu de inteles.

Faptul ca doar doua tari, din cele sase invitate, au parafat acordul de asociere la UE nu trebuie privit ca un esec, ci dimpotriva. Nu cred ca precedentul secretar de stat american, care a declarat ca se va incerca blocarea reintegrarii „ex-sovietice”, cum a denumit anuntata Uniune Euro-Asiatica, a avut in vedere chiar acest lucru, o misiune imposibila, de altfel. In fond, integrarea economica este o tendinta a noilor vremuri, care nu poate fi impiedicata, mai ales cand si tu o tintesti. Diplomatii au insa acest obicei, de a-si ascunde obiectivele pe care vor sa le atinga cu orice pret sub forme supralicitate, pentru a lasa loc concesiilor. Vizarea unor tinte care nu sunt tinute de ancore atat de puternice precum slavitatea si istoria, ca in cazurile Ucrainei si Belarusului ori asiatismul si geografia, ca in cel al Armeniei si Azerbaidjeanului este o optiune rationala si, prin urmare, mai probabila.

Parafarea de catre Republica Moldova si Georgia a acordului de asociere la UE este adevaratul miez al Parteneriatului Estic. Oricat de mult timp i-ar ramane deschisa usa, este o utopie a se crede ca prin ea va intra vreodata si Ucraina. Cu cele doua tari este altceva, ele sunt verigile ex-sovietice slabe, povestile lor despre cum comunismul le-a sfartecat istoriile fiind asemanatoare. Ambele se intalnesc pe taramul aspiratiilor de reunificare, prima cu Romania, cea de-a doua cu cele doua regiuni independente, recunoscute de Rusia. Tocmai aceasta aspiratie de reunificare este si momeala din undita Occidentului, aruncata moldovenilor, peste Prut, si georgienilor, peste Marea Neagra.

A nu se intelege ca Vestul lupta pentru unitatea nationala a tarilor in cauza, ar fi o mare eroare, acesta isi urmareste cu perseverenta nedomolita propriile interese de influenta si putere. Asocierea si integrarea R. Moldova si Georgiei inseamna cucerirea unor pretioase capete de pod. Prin R. Moldova, euro-atlanticii isi transfera si consolideaza, peste Prut si la Marea Neagra, punctele tari pe care Romania i le pune la dispozitie, ca membra a celor doua cluburi selecte, NATO si UE, iar prin Georgia, daca privim harta maritima, isi constituie al doilea brat al clestelui in care este prins ceea ce intotdeauna a fost considerat a fi „un lac rusesc”.

Posibilitatea reintregirii Romaniei, care s-ar deschide in urma smulgerii R. Moldova din „dispozitivul” advers, trebuie privita fara nicio urma de nationalism, ca una dintre acele oportunitati extrem de rare pe care le potriveste istoria, prin aducerea in aceeasi matca a unei aspiratii nationale cu un interes european si euroatlantic, a unei reunificari alaturi de o integrare. Ceea ce nu inseamna ca prima va decurge automat din cea de-a doua, pentru ca va fi vorba de vointele a doua state independente si suverane.

Dupa parerea mea, invocarea nationalista a nedreptatii nu stiu carui protocol sau tratat va avea fix efecte contrare, de crestere a impotrivirii comunistilor moldoveni si rusi. Este limpede ca o denuntare a unui tratat istoric, si ma refer aici la Pactul Ribbentrop-Molotov, nu poate avea efecte juridice pentru prezent. Ar fi ca si cum denuntarea unei casatorii nelegitime sau din interes ar insemna o condamnare a copilului nascut dintr-o astfel de legatura, o negare a dreptului sau la viata. Efectele nu pot fi decat morale pentru partile contractante din trecut, nu pentru urmasii din prezent.

Manevra de la Vilnius poate parea grabita, dar apropierea europarlamentarelor si, mai ales, presiunea nasterii UEA nu a lasat loc de ales. Ambele evenimente vor aduce cu ele si schimbari in structurile de putere geopolitice, iar posibilitatea euro-atlantizarii celor doua state estice ar putea fi, daca nu ratata, in cel mai bun caz, amanata.

Ar mai putea fi vorba de punerea sub semnul intrebarii a inca doua consecinte geopolitice. Prima ar tine de posibilitatea amanarii sine die a aderarii Romaniei la Spatiul Schengen. Mie mi se pare ca ramanerea frontierei Schengen pe Tisa a servit, in mod intelept, politicii de integrare europeana a celor doi pivoti din zona de contact a frontierei de Est a NATO si UE. Daca frontiera Schengen ar fi fost adusa pe Prut, atragerea R. Moldova in spatiul euroatlantic si libera circulatie a moldovenilor ar fi fost ingreunata enorm. O data cu integrarea europeana a R. Moldova, si, mai ales, in urma unirii cu Romania, frontiera Schengen va sari, dintr-o data, pe Nistru, ceea ce ar proba o indiscutabila maiestrie geostrategica!

De aceea, cred ca situatia de dupa Vilnius face foarte aplicabila Republicii Moldova o parafrazare a unei cunoscute doctrine, care a fost aplicata Europei, dupa WWII, dar care de aceasta data nu ar viza oameni, ci idei si cai de urmat: ideile caii de mijloc-inauntru, ideile comuniste-la pamant, ideile neoliberaliste-afara! Evident, nu am in vedere spirala unor procese si condamnari talionice, de genul penibilei si politicianistei condamnari a comunismului de la noi, ci dispunerea pentru viitor a unor prevederi de drept european si national impotriva extremismului, care se regasesc in majoritatea constitutiilor democratice. Mai explicit, pentru Europa si pentru Romania batalia pentru R. Moldova, pentru europenizare si unire, ofera sansa de a fi ultima batalie impotriva comunismului!

Un al doilea efect ar fi si mai amplu, care ar tine de unitatea europeana, la scara continentala. Nu putini sunt cei care impartasesc temerea ca aparitia Uniunii Euro-Asiatice ar duce la reaparitia sferelor de influenta, la o noua divizare a Europei si chiar, cum am vazut, marturisesc cu perplexitate, la o discutie de tip cafenea, la un post de televiziune, la posibilitatea celui de-al treilea razboi mondial! Cei care nu vad ca Occident Express-ul merge cu gaz rusesc ori ca relatiile lui Putin cu Merkel sunt cu totul speciale, dar si cu multi alti lideri din noua generatie politica, post-Razboiul Rece, pot ajunge, intr-adevar, si la asemenea concluzii extreme!

Dar cei care au sesizat schimbarea de partituri intre Est si Vest, faptul ca Putin si, in general, toti actorii statali fosti comunisti sunt cei care negociaza, nu cei care forteaza, au inteles ca pericolul nu mai vine din Est, daca a venit vreodata. Care ar fi cel de-al doilea efect? In opinia mea, riscul ca un contrast puternic intre doua zone de integrare economica sa devina potential-conflictual se diminueaza sensibil prin interpunerea unei zone cu marginile moi. Nu este vorba de o zona gri, in stilurile cunoscute, in care nu esti nici cu unii, nici cu altii, ci de o zona bicolora sau multicolora, de complementaritate, in care esti si cu unii, si cu altii, in care interesele Estului se impletesc cu cele ale Vestului. O asemenea zona o percep, in acest moment, a fi cea in care functioneaza un acord de asociere., care face ca marginile sa nu-i fie contondente.

Daca 2012 a fost anul referendumului de demitere, care a fost un varf al democratiei directe romanesti, 2013, anul inceputului drumului spre Europa al celui de-al doilea stat romanesc, ce va fi in 2014?


Ca de la capitalism la capitalism: Romania-SUA, dupa o intalnire la nivel inalt

25/10/2013

Un social-democrat la casa presedintelui yankeu. Este primul fapt, de la care cred ca ar trebui sa porneasca toate observatiile. Aprecierile din comunicatul Casei Albe, de dupa intrevederea dintre vicepresedintele Joe Biden si seful guvernului roman capata, sa recunoastem, o relevanta cu mult sporita de faptul ca au fost asumate pe timpul vizitei unui premier social-democrat. In felul acesta, au fost revigorate, daca cineva a crezut altfel, legaturi politico-guvernamentale de stanga firesti, pentru doua guverne ale caror partide fac parte din aceeasi familie euro-atlantica. Pe fond, nota dominanta a vizitei premierului Victor Ponta la Washington este data, fara indoiala, de reconfirmarea consolidata a parteneriatului strategic romano-american, implicit de perspectiva angajata a relatiilor bilaterale. Semnificatia acestei reconfirmari depaseste faptul in sine, probeaza ca stabilitatea si predictibilitatea trec dincolo de diferentele sau alternantele democratice, de ideologie sau de putere.

O consecinta colaterala: fortificarea unei idei. Al doilea lucru care mi-a venit in minte, luand-o pe urmele transatlantice ale premierului Ponta, a fost ideea social-democrata. Este vorba de un capitalism pe baze social-democrate. Daca ne gandim ca in istoria sa capitalismul a cunoscut atatea tipuri, liberal, crestin-democrat etc., vom concede ca impletirea egala a fortei capitalului cu forta sociala este cea mai aproape de ideea de echilibru. Vizita premierului a fost consecutiva unei crize politice de proportii a fiscalitatii americane, care a tinut inchis doua saptamani guvernul. Sechelele neoliberaliste, de pe urma carora americanii si nu numai trag ponoasele, precum romanii dupa revolutia portocalie si corifeii sai, fac ca toate optiunile anti-criza sa ramana deschise. In acest context extins, posibilitatea unui capitalism de tip social-democrat ni se infatiseaza ca  probabila, nu numai pentru ca exista si alte tipuri de capitalism, corespunzatoare marilor curente ideologice democrate, dar si pentru ca intalnirile pe terenul comun al unor preocupari sociale, de sorginte socialista si social-democrata, sunt tot mai frecvente si mai proeminente. A se vedea luptele politice din societatea americana pentru asigurari de sanatate pentru toti (ObamaCare) sau cele din societatea franceza pentru impozitarea bogatilor cu 75% (propunerea Hollande). Germenele acestei discutii necesita insa o dezvoltare aparte, dar l-am evocat si pentru a atrage atentia ca o abordare relaxat-argumentata a subiectului ar fi preferabila, sub toate aspectele, uneia crispat-etichetante.

De la „diferentiere” si consolidare la „administrare”? Nu asupra partii pline a paharului voi insista insa, ci asupra celei goale. Orice capitalist autentic isi doreste paharul cat mai plin, ceea ce face inevitabila o analiza critica a vizitei. De fapt, cred ca balanta exprima mai bine o masurare, care in cazul relatiilor analizate mi se pare a fi nu tocmai echilibrata. Faptul ca premierul roman nu a fost primit de seful guvernului american poate avea si o cauza obiectiva, dar mai putin motivata mi se pare absenta unei declaratii politice a partilor intalnirii. Mesajele au fost paralele, pe canale diferite, de parca distanta ar fi fost o problema. Am rememorat, pe aceasta speta, cazuri istorice care vorbesc despre vasalitate, procuratori si conducatori inchinati, despre metropole, colonii si guvernatori, dar nu sunt sigur ca am si gasit argumente puternice pentru a-i combate pe cei care sustin ca dupa perioadele de „diferentiere”, pozitiva, inainte de 1989 si negativa, imediat dupa revolutie, apoi de consolidare, dupa intrarea in NATO si UE, ar fi urmat, in ultimii ani, o perioada de „administrare”, ambasadoriala sau guvernatoriala, asemanatoare celor aplicabile unui teritoriu lipsit de independenta politica si economica, dependent de o metropola capitalista. Cand presedintele american primeste la Casa Alba reprezentanti ai atator miscari politice, economice, culturale, militare, religioase, sportive etc, gestul mi se pare a tine deopotriva de bunavointa si de importanta reala pe care o acorda fiecarei vizite in parte.

Modelul balantei si natiunea economica. Cand de o parte a balantei se pun resurse economice si militare, iar de cealalta resurse politice, cred ca ultimele ar trebui sa aiba suficienta greutate S-ar putea ca intelegerea si aplicarea corecta a mesajelor vicepresedintelui american sa echilibreze balanta amintita. Ma gandesc, in primul rand, la mesajul de a conta pe SUA, dar sa fim puternici noi insine, in primul rand economic. Am scris, cu ceva timp in urma, despre natiunea economica, ca treapta superioara, precursoare si, apoi, insotitoare a celei civilizationale, in care cultura este sufletul iar economia trupul unei natiuni. Privilegierea economicului ca factor propulsor al unei natiuni nu este noua, s-a afirmat in primul rand la natiunea americana, dar este ceva mai secundara, dupa comunism, la cea romana. Probabil ca si daca l-ar fi citit pe Constantin Radulescu Motru, care compara relatiile de productie cu o caruta, in care ne urcam toti romanii, fortele de productie cu caii, care trag inainte, si politicul cu vizitiul, care tine haturile si biciul, apelul lui Joe Biden nu ar fi sunat mai desteptator. Nu este suficient doar sa ne cantam imnul!

Nu cred ca „diferentierea” pozitiva de care s-a bucurat presedintele Nicolae Ceausescu a venit numai din manipularea acestuia impotriva sovieticilor, ci si din respectul pe care-l starnea Romania economica de atunci, care batea toate recordurile la ritmurile de crestere, asa cum o face China astazi. Fara argumentul economic puternic, Romania nu ar fi atras atentia americanilor mai mult decat Albania, iar acest lucru s-a vazut ca atunci cand a pierdut atuul economic, a pierdut si sustinerea americana.

Unde gresim sau cand independenta poate ucide securitatea. Dictatura comunista ne-a dus la criza, acum e democratie, dar desi am unit capitalul cu democratia si statul de drept, undeva gresim de nu reusim sa devenim o natiune economica. Suntem indemnati sa stam mai bine pe picioare, energetic, sa fim independenti de importuri. Dar cat de independent poate fi cineva intr-o lume interdependenta? Sau cat de bine decelam limitele si corelatiile privind independenta si securitatea energetice? Nu cumva independenta energetica este un fetis populist, pe costurile cetatenilor si in beneficiul politicienilor? Oare aceasta nu poate deveni chiar paguboasa, cand se inchide catre resursele externe si se deschide spre secatuirea celor interne?

O anumita memorie a istoriei recente imi spune ca repetam o greseala. O „independenta” energetica, bazata pe o exploatare intensiva si necontrolata sau care nu pretuieste economisirea si prezervarea resurselor vitale pentru economie, riscandu-i oprirea, la epuizare, poate lovi in securitatea economica, in nivelul de trai. Consecintele pot fi chiar dramatice, cand oferta pietei energetice externe se contracta drastic. Nesocotirea unor alternative energetice externe, reciproc avantajoase, nu mai inseamna independenta, ci autarhie, din care, cand ajungi la ananghie nu te mai scapa nimeni, fapt dovedit, sau, daca o face, costurile pot fi exorbitante pentru securitate.

In loc de concluzie: Economia poarta palaria.


Romania politica 2011 sau viata de dupa Schengen

23/01/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Analiza

Cum serialul Schengen se apropie de un final cunoscut, intrebarea despre cum il vom interpreta a devenit presanta. Raspunsul va depinde de alegerea pe care o vom face intre o atitudine schengeno-sceptica si una pragmatica, desi nu stiu la ce ne-ar ajuta dramatizarea din primul caz.

Cunoscatorii stiu ca in orice criza exista si o oportunitate. Cand o usa ramane temporar inchisa, cautarile pentru deschiderea altor perspective sunt inevitabile, ori tocmai aceasta pastrare a libertatii de optiune ar putea intoarce lucrurile. Desi deblocarea nu pare a se produce curand, niciodata sa nu spui niciodata. Visul unificarii europene depline poate fi doar amanat, dar nu neantizat.

Totusi, va trebui sa observam ca decizia in cauza nu tine de resursa politica proprie, ci de vointa politica “adversa”, cat si ca explicatiile niciuneia dintre parti nu sunt cele mai potrivite (coruptia este omniprezenta in lumea democrata, iar premierul bulgar, Boiko Borisov, are dreptate cand spune ca granitele celor doua tari sunt mai sigure ca ale Greciei). Adevarul este ca sursa acestor reactii nejudicioase este una comuna, ele izvorand dintr-o mandrie nationala ranita, dupa cum remarca Financial Times, dar si dintr-una unionala la fel de egocentrica, UE nefiind dispusa sa-si recunoasca nereusita digerarii ultimului val de integrare (2007), prelungita de aparitia unei depresiuni neprevazute (criza mondiala).

Nu va trebui sa cadem nici intr-o greseala eurosceptica, pentru ca aderarea la UE a fost cea mai mare performanta a Romaniei, dupa cum in mod corect evalua Comisia Europeana, ci pur si simplu va trebui sa ne pliem pe noua realitate, urmarind sa adaugam maximum de valoare viitoarelor noastre acte de politica externa. In acelasi timp, in plan intern, dramatizarea de care aminteam la inceput va trebui trecuta fara nicio ezitare in pasivul guvernarii de dreapta, cu toate consecintele care decurg pentru prezentul si viitorul balantei de putere, dar si pentru scrierea istoriei.

Asadar, trecand peste hopul Schengen, cum va arata anul politic 2011, va fi el “anul romanilor” in politica externa, dupa cum isi propune presedintele Traian Basescu ? Proiectiile presedintelui sunt mai mult decat generoase: concentrarea prioritara pe cooperarea cu Orientul Mijlociu, incheierea negocierilor cu SUA privind scutul antiracheta, sustinerea reactivarii negocierilor in format 5+2 privind Transnistria, cooperarea pragmatica cu Rusia, tintirea unor performante de top (China, Japonia sau India) etc.

In schimb, nu s-ar putea spune acelasi lucru despre cele privind proximitatea geopolitica, motiv pentru care ar trebui probabil sa ne reamintim proverbul chinezesc potrivit caruia apa de departe nu stinge focul. Prin contrast, tarile nordice l-au subscris deja, dorind sa-si infiinteze un mini-NATO, pentru a-si apara petrolul din Arctica, in timp ce securitatea la Marea Neagra continua sa-si astepte substantierea, iar OCEMN-ul pare deja pus la muzeu…

Dar va reusi Romania sa obtina rezultate foarte bune in exterior, in pofida celor foarte proaste din interior, posibilitate mult invocata in ultimii douazeci de ani de catre o teorie de relatii internationale care neaga legatura dintre cele doua planuri ? Principial, inclin sa cred in influentele reciproce dintre politica interna si cea externa, in posibilitatea ca esecul masurilor de austeritate in echilibrarea economiei nationale (care va duce la disparitia PDL, dupa cum avertiza din interior Cezar Preda) sa duca si la ratarea tintelor externe.

Inscrierea intr-un scenariu sau altul de politica externa va depinde insa de nivelul de anduranta al actorilor, dat de prudenta, creativitate, capacitate de negociere si de reactie rapida, flexibilitate si rezistenta si, de ce nu, chiar de noroc, caracteristici care, daca nu le-ati recunoscut deja, sunt proiectate astrologic asupra anului 20011, Anul Iepurelui de Metal (03 feb 2011-23 ian 2012), caruia, intamplator sau nu, ii este nativ si presedintele Traian Basescu. Terrestrial vorbind insa, anul 2011 ar putea fi sau nu si Anul Basescu.

Post-Scriptum: Celor care vor fi inclinati sa vada o incheiere in „coada de peste” sau, si mai fals, sa creada ca este un „omagiu”, le-as spune ca nu este decat un semnal de alarma si un indemn la responsabilitate politica, pentru ca anul 2011 se poate termina bine sau prost, ca oricare altul aflat sub soare.


Un razboi pierdut

22/01/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Analiza

Pana la revolutiile est-europene s-a crezut ca rolul zidurilor ridicate de catre politica la frontiere ar fi de a-i impiedica pe cei dinauntru sa iasa in afara. Moneda care s-a tot batut pe tema dreptului la libera circulatie a cetatenilor ne-a infipt adanc in creier stereotipul ca astfel de ziduri sunt de neconceput.

 Mai nou insa, vedem uluiti ca si in democratie lucrurile pot fi intoarse ca la Ploiesti. In democratie, ne explica laudativ noii strategi, zidurile sunt pentru a-i impiedica pe cei de afara sa intre, dar nu si pe cei dinauntru sa iasa !

Cam aceasta pare a fi si miza razboiului Schengen, care, aidoma unui zid, va urmari sa impiedice libera circulatie a romanilor, cetateni ai UE, dinspre exteriorul spre interiorul Spatiului cu acelasi nume, invocandu-se motive de securitate. O discriminare mai umilitoare ca aceasta, prin care suntem tratati ca cetateni de mana a doua ai comunitatii europene, nici ca s-ar putea !

Desi acuzele ca prin inglobarea in Schengen am reprezenta un risc pentru securitatea europeana nu au niciun fundament tehnic, dovada ca nimeni nu a catadicsit sa le verifice la fata locului sau sa ceara vreo lamurire privind raportul Romaniei, criza se apropie cu pasi repezi de punctul critic, deznodamantul acesteia fiind deja antepronuntat de catre Franta, Germania si Finlanda (o nuanta de indoiala implicita privind aderarea la termen a rezultat si din declaratia facuta la Bucuresti de catre Joseph Daul, presedintele grupului PPE din PE, care, diplomatic, si-a exprimat speranta infaptuirii acesteia pana la sfarsitul presedintiei ungare a UE, care nu este insa in martie !).

Din perspectiva esecului anuntat, problemele care se pun din punct de vedere practic pentru Romania sunt cum va trebui sa reactioneze politico-diplomatic, sa-i cuantifice urmarile si sa refaca proiectiile. Va trebui sa stam cuminti, ca niste scolarei prinsi cu lectia neinvatata, sa ne milogim, sa ne multumim cu un oscior aruncat de la masa Bruxelles-ului, sub forma unei aderari partiale (numai cu frontierele aeriene), asa cum se incearca a fi momiti si linistiti sau sa ne aparam cu o minima demnitate interesele, “chiar dacă nu sunt interese foarte mari„, asa cum sustine presedintele Traian Basescu.

Ultima solutie pare a fi cea mai indicata si de bun simt, avand in vedere ca “fără voia noastră, suntem într-o tensiune publică şi în mod cert noi nu ne-o dorim, dar nici nu putem să stăm să se prăvălească furtuna pe noi „, dupa cum observa seful statului. Trebuie sa demonstram, cu decenta si cu argumente, ca au fost indeplinite conditionalitatile impuse de MCV si sa cerem in mod ferm nu suspendarea, ci exercitiul regulilor care au fost stabilite pentru aderarea la Spatiul Schengen, restrictionarea pe criterii etnice (si, poate, si religioase, romanii si bulgarii fiind ortodocsi) a principiului liberei circulatii fiind inadmisibila (o bizarerie politica sau nu ar fi ca o asemenea lovitura ar veni din partea familiei ideologice a dreptei dominante european, aplicate rudei sale romanesti, ca si cum, vorba’ceea, frate, frate, dar nationalismul si populismul sunt aducatoare de voturi !).


Despre politici disonante si efectul “No Schengen”

30/12/2010

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Analiza

Am urmarit cu atentie duelurile dintre putere si opozitie din ultimul timp pe tema neadmiterii Romaniei in Spatiul Schengen. Pe masura stingerii focurilor de artificii de deasupra palatelor Cotroceni si Victoria, iti dai seama ca o asemenea perspectiva este foarte probabila (concluzie catre care converge si majoritatea analizelor). Explicatia este pe cat de simpla pe atat de invizibila pentru cei lipsiti de viziune, pentru ca nicio strategie ai carei vectori nu s-au insumat cu cei ai factorilor de mediu  nu a fost vreodata castigatoare.

Cum altfel ar putea fi apreciata politica acordarii in masa a dublei cetatenii moldovenilor decat un esec reverberatoriu asupra tintei Schengen, avand in vedere ca vectorul sau a fost opus celor ai politicii comunitare privind imigratia si legatura acesteia cu securitatea. Nimeni nu are nimic cu fratii nostri de peste Prut, care trebuie ajutati, dar nu trebuie uitat ca ei apartin unui alt stat suveran si independent, ori politica absorbtiei acestora prin acordarea cetateniei romane nu este deloc cusher, fapt ce nu poate scapa unor temeri privind importul de insecuritate sau chiar interogatii privind scopurile geopolitice urmarite, generatoare de riscuri si tensiuni in spatiul european. Prin urmare, alimentarea perceptiei privind posibilitatea expansiunii sau stramutarii de populatie la adapostul dublei cetatenii este inacceptabila (indiferent din partea cui ar veni), la care UE ar putea reactiona prin consolidarea inelului de securitate Schengen si renuntarea la extensia acestuia pana la nivelul celui de pe Prut (o caracteristica a Spatiului Schengen este posibilitatea acestuia de a se dilata sau comprima, in raport de factorii de mediu).

O alta inabilitate de strategie cu impact Schengen isi are sursa in politica Romaniei fata de Rusia (dar nu numai), al carei vector este de asemenea divergent fata de cel al UE si NATO, preocupate tot mai mult de arderea sechelelor Razboiului Rece si atragerea si integrarea acesteia in proiecte economice si de securitate comune. Ori Schengenul nu se poate sprijini pe o fractura geopolitica. Politica Romaniei de securitate la Marea Neagra, cu care s-a facut atatea valuri dar care n-au reusit decat sa starneasca neincredere si nemultumiri geopolitice, sau cea privind problemele din Republica Moldova si Transnistria nu poate fi viabila de pe pozitiile unui anacronic stereotip de ostilitate, fara cooperare cu Rusia, cu atat mai mult cu cat mai marii Europei (Franta, Germania, cat si UE, in ansamblul sau) si ai lumii (SUA) o fac cu tot mai multa insistenta si cu rezultate promitatoare.

Ar trebui observat, pana nu este prea tarziu, ca cele doua disonante majore ar putea conduce la izolarea politica a Romaniei, iar intrarea in Spatiul Schengen sa devina un orizont de nedepasit.


FMI ne da peste cap si piata muncii

01/08/2010

Prin cererea FMI adresata Guvernului de a „flexibiliza” legislatia pentru somaj, opiniei publice i s-a dezvaluit inca o latura a nocivitatii acordului incheiat de Fond cu Romania, denuntata de liderul PSD Victor Ponta.

Guvernul Boc a pocnit din calcaie si a purces degraba la lucru, pentru a executa modificarile solicitate, in urma carora patronii isi vor concedia mai usor salariatii, ceea ce va da inca un branci pietei muncii, si asa dezechilibrate.

Practic, ceea ce pompos a fost trambitat a fi „flexibilizare” nu va fi altceva decat o abuzare a fortei de munca, care va putea fi luata cu mai multa usurinta de guler si aruncata in strada, ceea ce va avea drept rezultat cresterea instabilitatii pietei muncii si a insecuritatii sociale.

Nu este greu de ghicit pe cine discrimineaza FMI, atunci cand pretinde introducerea unor relatii de asimetrie intre munca si capital, pentru ca prin „flexibilizarea” ceruta abuzurile privind angajarile si concedierile vor spori, potrivit unui narav injust al celui puternic, ce se vrea a fi oficializat, de a cere cat mai mult de la cel slab, dandu-i in schimb cat mai putin (sau, daca s-ar putea, chiar deloc).

Marea gaselnita FMI-ist/PDL-ista de a ne scoate din criza cu ajutorul „zilierilor”, prin efectuarea de angajari pe perioade scurte, chiar si pentru o zi, este de rasul curcilor, pentru ca va avea drept consecinta inflorirea bursei la negru a locurilor de munca.