Lectia turceasca de pe urma: Pentru greselile proprii nu plateste altcineva. Nici macar SUA sau NATO

26/11/2015

Sunt unele voci ricanatoare, minoritare ce-i drept, ale caror tonuri par a fi incurajatoare pentru „plesneala” data Rusiei de catre Turcia, desi ar trebui spus ca ea, „plesneala”, a transmis un mesaj nepotrivit Statului Islamic.

Turcia a facut o greseala strategica, de pe urma careia bila ficatului lui Erdogan va fi mult mai solicitata decat a fost adrenalina suprarenalelor sale, cand a dat ordinul de doborare a avionului de vanatoare rus. In primul rand, Turcia va trebui sa faca eforturi serioase pentru a-si salva onoarea de stat civilizat de acuzatia de complicitate la barbaria SI. In al doilea rand, Turcia va trebui sa iasa din pozitia de stat prins la mijloc. Si Turcia a simtit un „cutit in spate”, la scurt timp si neasteptat, cand un oficial SUA a declarat caavionul rusesc a fost lovit de Turcia in spatiul aerian sirian dupa o incursiune scurta in spatiul aerian turc.”

Un mare ghinion al lui Erdogan este si faptul ca turkmenii lui, din nordul Siriei, nu au reusit sa-l lichideze pe cel de-al doilea pilot rus, care a fost salvat de armata siriana. Vor urma, evident, marturii revelatoare, care vor face lumina in dosarul acestui incident aviatic armat. Fara indoiala, rusii isi vor compensa slabiciunea de securitate care a facut posibila lovitura pe care au primit-o.

Interesant este si un alt efect, ca Turcia si SUA au oferit Siriei munitie politica in a-si apara frontierele si suveranitatea, atunci cand autoritatile turce si americane au facut apel la o prevedere de drept international, dreptul la autoaparare, in virtutea caruia turcii au doborat avionul rus, care le-a patruns ilegal in spatiul aerian. Lumea ar putea reactiona: Daca dreptul la autoaparare este al tuturor, de ce nu ar fi si al Siriei? Daca insa doborarea nu s-a facut pe teritoriul national turc, ci pe cel sirian, actul Turciei nu mai este legitim, ci ilegal, deci condamnabil de catre dreptul international.

P. S.: Ghita Bizonu’, este vorba doar de responsabilitate si atitudine, de a nu fi spectator la evenimente fierbinti si/sau reprobabile, care te pot sau ne pot implica. A fi intelectual public sau critic trebuie sa aiba sens si pentru indigeni. Cel putin tot atata cat are pentru alogeni. O ultima clarificare, inainte de a pune punct, care nu cred ca s-a mai spus pe aici: toti comentatorii de pe acest blog, in frunte cu autorul blogului (mai ales), facem parte din societatea civila romaneasca.

https://nastase.wordpress.com/2015/11/24/florin-georgescu-o-conferinta-exceptionala/


Cu Rusia nu tine tactica steagului fals a ISIS: Tintele teroriste sunt identificate tomografic si bombardate chirurgical. Panica si sincope sub flamurile negre

05/10/2015

O mare lacuna in strategiile nationale si internationale de securitate o reprezinta riscurile steagurilor false, utilizate aproape ca regula in actele teroriste. Folosirea tacticii teroriste a steagului fals constituie pentru state, natiuni si lume un risc asimetric de securitate si de razboi, cu potential de progresie distructiva la nivel statal, regional si global.

Gradul inalt de pericol de securitate pe care-l incumba folosirea tacticii teroriste a steagului fals consta in inducerea in eroare privind identitatea teroristilor si natura evenimentelor pe care acestia le creeaza, evitarea responsabilitatii si contracararii, provocarea de actiuni si interactiuni cu cauze, motivari si piste false, manipularea si exploatarea emotionala a opiniei publice etc. Toata gama de obiective si de consecinte ale steagului fals este subordonata unui scop final, influentarea negativa si modelarea eronata a perceptiilor, deciziilor si reactiilor de securitate.

Timp de aproape un an si jumatate, bombardamentele aeriene ale SUA impotriva ISIS au lovit aproape in gol in Siria. Nu numai ca nu a primit asteptata lovitura de moarte, dar terorismul jihadist s-a intins ca un cancer peste insemnate teritorii siriene si irakiene, autodeclarandu-se „stat”, si inca unul „islamic”, pentru a induce o cat mai mare confuzie. Cum de a fost posibila o asemenea ineficienta a SUA, cand nici macar in invadarea Irakului, in 2003, nu a reunit o megacoalitie de 62 de state, iar loviturile aeriene americane au infrant rezistenta puternicei armate irakiene in doar cateva saptamani? Sa fie vorba de vointa politica sau de tactici militare?

Printr-un izbitor contrast, bombardamentele Rusiei in Siria, incepute miercuri, au lovit in plin multe pozitii ISIS, dintre care pe unele le-au distrus in intregime. Tinte ale loviturilor rusesti au fost centre operationale si de comunicatii, tabere de antrenament, vehicule blindate, baterii de artilerie, depozite de armament, combustibili si munitii, o fabrica unde se produceau centuri pentru teroristi sinucigasi si un centru de echipare cu explozibil a masinilor pentru misiuni sinucigase, toate apartinand ISIS si Al-Qaida.

Distrugerile de infrastructura si intreruperea sistemului de control si liniilor de aprovizionare ale ISIS au facut ca prin fuga si dezertari sute de teroristi sa-si abandoneze pozitiile. Cum de au obtinut asemenea rezultate antiteroriste primele raiduri rusesti, care conform estimarii oficiale vor dura trei-patru luni?

In primul rand, nu neaparat in aceasta ordine sau intr-o enumerare exhaustiva, este vorba de o vointa politica reala de a curata teritoriul national al Siriei de rezervoarele si de pungile de teroristi. Daca nu au deja un nume, hotararea si operatiunea ar putea purta pe merit denumirea de „Curatarea”.

Un al doilea rol major il are adoptarea unei strategii adecvate, de atacare a teroristilor in bazele si teatrele lor de dislocare si de operare, in teritoriile pe care le-au ocupat, „fără a aștepta până când ei vor ajunge în casa noastră’, dupa cum a declarat președintele Vladimir Putin, în cadrul unei ședințe cu membrii guvernului rus.

In al treilea rand, pot fi apreciate ca bune inceputurile de acceptare si de implicare a Siriei in lupta pentru eradicarea terorismului de pe teritoriul sau national, de cooperare regionala (Siria, Iran, Irak, Liban – Hezbollah) si ruso-regionala si de recunoastere occidentala ca „razboiul din Siria poate fi incheiat doar cu ajutorul Rusiei” (Germania).

In al patrulea rand, si ma opresc aici, fara a fi ultimul factor sau in ultimul rand, profesionalismul si inalta tehnologie de informatii, cercetare, identificare si lovire, care fac ca bombardamentele sa nu fie oarbe, ci de precizie chirurgicala si pe identitati reale, minutios stabilite si verificate. Steagurile false care i-au inselat pe occidentali nu i-au inselat pe orientali. Imaginile si alte probe materiale au demonstrat capacitatea avansata a Rusiei in supravegherea si identificarea de mare acuratete a tintelor ISIS.

De altfel, afirmatiile de razboi informational occidentale au fost nevoite sa sufere o metamorfozare continua, pe masura ce erau infirmate. De la agitarea steagurilor false ale bombardarii rebelilor sirieni si victimelor civile s-a ajuns sa se afirme ca raidurile antiteroriste ale Rusiei sustin regimul lui Bashar al-Assad, slabesc opozitia moderata si consolideaza pozitiile retelei teroriste ISIS. O incurcatura de steaguri false, de contradictii si de deturnari de sensuri.

Nu administratia siriana care lupta in mod legitim cu terorismul este problema, ci terorismul, care este un pericol pentru toate tarile din regiune si din lume. Cererea ca Assad sa nu-si apere tara este lipsita de orice conotatii morale, de drept international si practice, o rasturnare a judecatilor, ca si cum nu Siria ar fi membra a ONU si egala celorlalte natiuni, ci ISIS. Nu lasi o casa sau o tara prada unui incendiu terorist impiedicandu-i pe altii sa il stinga, responsabilitatea trebuie sa fie a tuturor, pasivitatea si ineficienta au deja un pret pentru toti. Impotriva terorismului global este nevoie de o actiune globala.


Geopolitica provocarii si colportarea media

29/03/2015

Probabil ca abuzarea echilibrului dintre responsabilitatea exprimarii si dreptul la libera exprimare nu va fi niciodata judecata dupa o linie rosie. Chiar daca se va spune pana la satietate despre cuvinte ca au consecinte, aceiasi sau altii nu vor ezita sa le stearga cu buretele si sa le inlocuiasca cu un drept absolut la exprimare, din care dispare orice obligatie corelativa de responsabilitate. Este vorba de dublul standard al afirmationismului si negationismului, care functioneaza nu de azi, de ieri, ci ori de cate ori au existat tentatii de ordine unipolara, la care a visat si Hitler.

Insultarea vecinului rus in presa romaneasca, de catre doi ziaristi, dintre care unul locuieste la Washington, tinteste ingroparea si mai adanca a perspectivei bunei vecinatati geopolitice. Exista insa si o a doua tinta, de fundal international, care nu este numai antirusa, ci si antieuropeana. Reactia ambasadorului rus, Oleg Malginov, pare sa fi atins un punct sensibil si premonitoriu, pazitor cum il numeste, cand leaga romanismul de valorile ortodoxiei si de idealurile umaniste si europene, de ratiune si moralitate, in ultima instanta.

Altceva este cu adevarat ingrijorator in episodul „Ispita fascista a tovarasului Putin”, incalcarea liniei rosii dincolo de care nazismul este minimalizat, bagatelizat, poate si anulat, in unele minti. Dupa 70 de ani de la victoria asupra nazismului, luciditatea politica privind grozavia genocidara si holocaustiana a fenomenului nazist ar fi trebuit sa fie deplina, iar eforturile de memorie antinazista si de condamnare a nazismului sa se bucure de sustinerea tuturor fostilor participanti la coalitia antihitlerista, indiferent de pozitiile lor de simpatie sau de antipatie din zilele noastre.

Din pacate, ceea ce se observa, la mai putin de doua luni de momentul aniversarii Zilei Victoriei, incalca nu numai corectitudinea politica si inteligenta diplomatica, ci si adevarul istoric. Sper ca popoarele european si rus, care au fost victimele szoahului nazist, sa faca din 9 Mai prilejul celui mai amplu exercitiu de memorie si de solidaritate. Competitia din prezent, normala pana la un punct, nu trebuie extrapolata asupra aliatilor din trecut. Linia rosie dintre victime si calai nu trebuie stearsa sau incalcata, ci mereu reinnoita sau respectata.

http://www.contributors.ro/global-europa/ispita-fascista-a-tovara%C8%99ului-putin-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/l-am-suparat-pe-ambasadorul-rusiei-badaranie-sau-luciditate/

http://www.contributors.ro/fara-categorie/pozitia-contributors-ro-fata-de-declaratia-ambasadorului-federatiei-ruse-domnul-oleg-malginov/


Finlandizare, win-win si ossianic in Casa Karamzin

21/03/2015

Nu am citit documentul de sinteza despre criza ucraineana, ma grabesc spre o activitate, dar mi-a atras atentia, fugar, imaginea cu unchiul de peste ocean si cu cel de pe continent, care trag de harta Ucrainei, unul de partea portocalie, celalalt de cea albastra, si cu reactia amenintatoare a ursului estic, care isi pune laba grea pe intregul design, ca un “Niet!”, de necontrazis. Rusii, din cate imi dau seama, percep Rusia Kieveana ca pe o casa stramoseasca, a parintilor fondatori, ceea ce-i explica comportamentul furios, de respingere a impartirii a ceea ce ii apartine, genealogic. “Despre ce finlandizare sau win-win cu altii poate fi vorba, par a spune rusii, cand e vorba de casa parintilor mei?”. Nu cred insa ca au dreptate in ceea ce priveste partea de vest, de care trag albastrii (care probabil o vor si rupe).

PS: M-am intors si vad un comentariu al lui Titus Filipas la ce am spus despre perceptia Rusiei priviund casa stramoseasca Rusia Kieveana: „Aceasta este esenţa doctrinei Karamzin. Bazată pe texte ossianice apocrife.” Da? Chiar asa? Pai ia sa vedem daca se leaga una cu alta. Ossian a fost un bard scotian legendar din secolul trei, despre care exista suspiciunea ca poemele i-ar fi fost atribuite. Nikolai Karamzin a fost un scriitor si istoric rus din secolul nouasprezece, care a scris Istoria statului rus. Modelul sau a fost cel al istoricului englez Edward Gibbon, autor al Istoriei si declinului imperiului roman, scrisa in termeni foarte critici si ironici, cat si de denigrare deschisa a religiei. Textele ossianice ar fi putut fi, intr-adevar, apocrife, adica sa nu aiba legatura cu Ossian. Insa Karamzin si Gibbon nu sunt legende, au existat in carne si oase, iar textele istorice chiar le apartin. Ca s-ar fi putut inspira din texte apocrife este altceva, insa pana la demonstratie ramane o sustinere excesiva.

https://nastase.wordpress.com/2015/03/20/dezbaterea-despre-ucraina/


Cand coiotii ataca tinte mari: Crima geopolitica si revolutia colorata. O posibila morala: Opozantule radical, atentie la ce-ti profetesti, serviciile secrete te-ar putea ajuta sa ti se intample!

07/03/2015

Raspandirea zvonului ca politicianul de opozitie Boris Nemtov ar fi fost omorat de catre Kremlin nu are de partea sa niciun argument credibil. Majoritatea rusilor sustin activ politica administratiei Putin, in pofida deprecierii rublei si a sanctiunilor internationale impuse pe fondul crizei din Ucraina. Opozitia a reprezentat, de departe, cel putin pana la moartea lui Nemtov, o minoritate necompetitiva. Pe de alta parte, intelighentia rusa a concedat, dupa 1991, ca pentru echilibrul si inaintarea societatii este nevoie de putere si de opozitie, ca de ramele care trag, de o parte si de alta, la aceeasi barca. Conjugarea in divizare este lectia de la sfarsitul secolului 20, care fereste societatea de totalitarism, dar si de riscurile care fac ca o barca sa se invarteasca sau sa se rastoarne.

Occidentul pare sa subestimeze clasa politica rusa, care in jocul politic democratic si-a impartit cele doua roluri electorale cu un puternic sentiment al comunitatii maicii Rusii. Nu intelege sau nu vrea sa inteleaga ca nu-i poate modela un alt chip, strain, asa cum, probabil, i l-ar dori, pentru facilitarea expansiunii ideologiei vestice. Europenii si atlantistii s-au lovit, in marsul lor spre Est, de o incasabila cultura politica a identitatii ruse, in care autoritatea democratica, conservatorismul traditional si ortodoxismul nealterat s-au manifestat ca niste franghii gordiene, cu care rusii s-au legat de imensitatea lor habituala, ca de o eternitate de destin.

Cu toate urzelile, specifice celor mai puternice si profesioniste servicii de informatii, de a crea un context acuzator de asasinat politic intern, mintile politice lucide si opinia publica nu s-au lasat inselate. Ca si doborarea avionului malaezian deasupra Ucrainei, vara trecuta, uciderea lui Boris Nemtov a fost o crima geopolitica. Intrebarea “cine ar fi avut de profitat?” conduce fara dubiu la scoaterea de pe lista suspectilor a lui Putin si a Rusiei. O sustinere contrara ar fi la fel de fabulatorie ca cea a impuscarii voluntare in picior. Ultimul presedinte sovietic, Mihail Gorbaciov, a diagnosticat corect, cand a afirmat ca asasinatul ii afecteaza pe toti, ca tentativa de a destabiliza Rusia. Ca om care l-a cunoscut foarte bine pe Nemtov, Gorbaciov a fost foarte afectat de moartea acestuia, “minutios planificata”, potrivit anchetatorilor rusi. “Sigur că Boris avea trăsăturile sale particulare, dar era un om al adevărului”, a apreciat fostul lider sovietic.

Fizionomic si psihologic Boris Nemtov nu arata si nu se comporta ca un om devorat de patima puterii sau a lacomiei. Charisma si backroundul politic l-au adus in varful opozitiei, ca pe ceva firesc. Simtea ca acolo ii era locul, nu pentru sine sau pentru grupuri de interese, cu atat mai putin alogene, ci pentru Rusia, care trebuia sa se sprijine pe putere si pe opozitie ca pe doua picioare la fel de puternice. A crezut cu sfintenie ca o opozitie nationala este o alternativa nationala . Cei care au incercat sa angreneze opozitia rusa intr-un scenariu geopolitic antirusesc au dovedit ca nu au inteles nimic din sufletul rus, a carui armatura este patriotismul. Boris Nemtov a fost antiputinist, dar nicio clipa antirusist. Era extrem de vocal impotriva presedintelui Putin, dar nimic neobisnuit din ceea ce se intampla in democratiile occidentale. Si Obama si Hollande, de exemplu, sunt tinte ale criticilor virulente ale politicienilor din opozitie, si unul si altul au “opozanti”, dar in niciun caz nu sunt sau nu se lasa animati in politici structurale antiamericane sau antifranceze.

Nimeni nu a vazut, in sau despre SUA, un antiobamist sau un opozant republican cu zorzoane geopolitice, confectionate din condamnari de imixtiuni sau lovituri militare americane in lumea araba, asa cum teorii ale conspiratiei le-au confectionat din implicarea Rusiei in conflictul din Ucraina si au eroizat antiputinismul fostului lider al opozitiei ruse. Au atras atentia, in aceasta marja, doua categorii de comentarii la declaratia ambasadorului SUA la Moscova, John Tefft, care a prezentat “profunde condoleante din partea presedintelui si poporului american pentru moartea acestui mare patriot.” Unele, in replica, daca antiobamismul poate fi asimilat cu un act de patriotism american, altele, la fel de iritate, de ce condoleantele nu au fost transmise si presedintelui rus.

Cineva vinovat de uneltiri antirusesti sau cu un presentiment al vinovatiei pentru mitingul de opozitie de a doua zi (care, trebuie spus, nu ar fi fost autorizat daca ar fi fost evaluat ca un pericol pentru statul de drept), nu se plimba linistit noaptea cu o femeie, pe un pod de piatra, din apropierea Kremlinului. Sentimentul de siguranta nu putea veni decat din partea unei constiinte patriotice curate, care excludea motive, personale sau institutionale, de a fi urmarit de catre serviciile de securitate nationala.

Totusi, Boris Nemtov a facut doua greseli, care l-au expus la lovituri de unde nu s-ar fi asteptat. Daca agenti de influenta sau de informatii straini ar fi vrut sa-i foloseasca increderea sau influenta intr-un puzzle de destabilizare a Rusiei, nu ar fi gasit un cadru mai nimerit decat cel pe care, involuntar, l-a creat singur. Declaratia, sugerata sau nu, ca se asteapta sa fie ucis pentru ca este opozantul lui Vladimir Putin s-a vrut, cel mai probabil, unul dintre acele excese politicianiste de suprapozitionare, pe care le auzim de multe ori si in multe locuri, unde doar cuvintele sunt arme, care mai forteaza, uneori, libertatea de exprimare. Asa ceva nu se face insa in conditii geopolitice de conflict deschis, in care armele sunt chiar arme, care te pot disputa sau absorbi in jocul lor. Boris Nemtov a exteriorizat si o anumita naivitate, a omului de buna credinta, necunoscand sau ignorand ca o geopolitica cu o vectorizare estica atat de explicita nu face deosebire de sentimente sau de scrupule fata de opozitie si putere.

Desi a fost prim-vicepremier in vremea presedintelui Boris Elțân, Nemtov nu s-a imbogatit pe seama functiei politice, ceea ce i-a creat un incontestabil ascendent moral. Ca unul care a trait, politic, perioada reformelor economice din Rusia, este foarte probabil sa fi avut cunostinta de multe privatizari strategice frauduloase, care au dus la aparitia peste noapte a marilor oligarhi, care au smuls adevarate halci din economia rusa. Nu se stie cat de incomod ar fi putut deveni Boris Nemtov pentru oligarhi, pozitia de sef al opozitiei l-ar fi putut duce, mai devreme sau mai tarziu, intr-una din cele doua pozitii executive ale puterii. Aici este un filon de cercetare care ar putea scoate la iveala unul dintre motivele care au dus la asasinarea sa.  Este opinia mea, bazata pe faptul ca Boris Nemtov nu a luat apararea oligarhilor, in conflictele acestora cu Putin, nici macar a oligarhului Boris Abramovich Berezovsky, care nu avea concurenta in randurile opozantilor puterii de la Kremlin.

Interesanta este si o ciudata coincidenta intre previziunile Stratfor, chiar daca fanteziste, si cele ale fostului oligarh si opozant rus Mihail Hodorkovsky, privind “destramarea” sau “pieirea” Rusiei. Intr-acolo bate si vanturarea ideii ca protestele se vor multiplica, poate aceasta a fost si miza asasinatului, pe care Putin il numea o rusine pentru Rusia. La fel de bine ar putea fi numit si o ranire a Rusiei, care nu alege intre putere si opozitie. Temerea Rusiei de o “revolutie colorata”, ca lovitura de stat instrumentata din strainatate, nu pare a fi chiar gratuita.


Autoextractia geopolitica sau solutia anticomunista: Moldoveni, treceti Prutul! O istorie inversa

26/02/2015

Auspicii geopolitice: Putin si Voronin au inceput sa joace cuvinte incrucisate. Primul ridica embargoul de pe merele moldovenilor, al doilea vrea mai multe institutii sub control comunist.

Fiecare stat are dreptul sa-si aleaga alternativa geopolitica. Republica Moldova a trecut de etapa de optiune, se afla in cea de implementare. Dupa parafarea, in 2013, la summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius si semnarea, in 2014, a acordului de asociere Republica Moldova-Uniunea Europeana, nimic nu mai parea sa fie in stare sa puna in pericol acest curs, proeuropean.

Totusi, evenimente ulterioare si din prezent arata ca lucrurile nu stau deloc asa. Perspectiva moldoveana proeuropeana, pe care o credeam batuta in cuie, ar putea fi deformata, prin conjugarea unor noi factori, externi si interni. Criza din Ucraina, foarte aproape de o faza de rupere statala, pe care nimeni nu ar fi banuit-o, poate propaga unda seismica si spre Republica Moldova. Rasturnarile politice de la Chisinau, pe care le-au adus alegerile parlamentare, prin inlaturarea premierului proeuropean Iurie Leanca, formarea unei coalitii minoritare si a unui guvern minoritar, cu sustinerea comunistilor, zgandaresc corzile reversibilitatii, posibil ale restauratiei voroninismului.

Toate evaluarile partenerilor strategici si aliatilor militari converg catre aceasi directie, Republica Moldova este bantuita de spectrul destabilizarii. Pe aceasta tema, vizitele presedintelui Iohannis la Chisinau si, imediat, la Berlin exprima o mare ingrijorare si o cautare de solutie, care sa faca fara intoarcere drumul proeuropean, prooccidental al Republicii Moldova. Care ar fi aceasta solutie?

Sunt, in acest sens, cateva restrictii, de care va trebui sa se tina seama, in modul cel mai serios cu putinta. Prima, ca solutia sa fie de drept international, iar Republica Moldova are calitatea statala, necesara si suficienta, pentru a fi un asemenea subiect.

A doua, ca solutia sa nu creeze un precedent, invocabil si de nedorit pentru stabilitatea europeana, dramatic incercata, in secolul 20, de catre framantarile nationaliste extremiste. Cred ca presedintele Klaus Iohannis („Al Cincilea”, cum a inceput sa fie evocat in ethosul romanesc) s-a aflat foarte aproape de o identificare de neprecedenta, cand, primit, azi, de catre presedintele Germaniei, a declarat: „Experienţa lui Joachim Gauck, nepreţuită pentru proiectul meu privind Muzeul Comunismului.” Intr-adevar, acesta este simbolul cheie, pe care se va putea intemeia o solutie de neprecedenta, ruperea Republicii Moldova de trecutul comunist, ca reintregire a unei memorii anticomuniste comune.

In al treilea rand sau poate in primul, nu ierarhia ci corpusul conteaza, cerinta de neatentare, in niciun fel, la securitatea europeana. Este limpede ca armele sau incursiunile, tentatii primejdioase si degenerative, din care se hranesc totalitarismele, dupa cum foarte bine am cunoscut in doua randuri, sunt antisolutii.

Cand inainte nu se poate, pentru ca ar insemna razboi, si inca unul nuclear, dupa cum au dat semnale cei care se simt incercuiti si amenintati, in cazul Republicii Moldova ar exista si solutia inapoi, in spatiul de nastere, de acasa. In acest caz, solutia ar insemna: Moldoveni, treceti Prutul! Ar fi o solutie de pace, de prestigiu si de castig, care ar intra in istorie ca un eveniment ciudat si rar, poate unic, dar adevarat, Victoria Occidentului prin trecerea Prutului spre Occident!


Aliantele te ajuta, dar te si expun: Cat de reala este amenintarea Rusiei pentru Romania? Care ar trebui sa fie atitudinea de securitate?

19/02/2015

Fostul presedinte Traian Basescu a exclus un atac al Rusiei impotriva Romaniei, tara membra NATO. Insa in zilele din urma s-a vorbit intens despre razboi si despre incorporari ale tinerilor intre 20 si 35 de ani. Cu toate asigurarile linistitoare, nu iese fum fara foc. Probabilitatea unei idei sau unui concept de culise privind si un alt rol al Romaniei in criza din Ucraina, in afara celui de asistenta in probleme de securitate cibernetica, nu poate fi exclusa.

Curtoazia cu care Petro Porosenko l-a salutat in romana pe Klaus Iohannis, in marja reuniunii informale a Consiliului European, de saptamana trecuta, discutiile din timpul intalnirii, pe chestiuni bilaterale si regionale, invitatia, acceptata, de a vizita Kievul si multumirile pentru sustinerea Ucrainei exprima un interes vizibil, i-as spune de criza, pentru un vecin si o tara NATO. Vizita de acum doua zile, la Bucuresti, a ministrului de externe ucrainean si speculatiile privind posibilitatea unor livrari de arme a agitat si mai mult teza unui amestec al Romaniei in ‚ciorba ucraineana”, cum l-a calificat, critic, Traian Basescu.

Evolutiile si, mai ales, perspectivele din teatrul de razboi din Ucraina indeamna la circumspectie din partea Romaniei. Indiferent ce i-ar promite Kievul, va fi pielea ursului din padure. Pe de o parte, sfarsitul puterii Maidanului a revenit in atentie, Vladimir Putin a inceput sa-l reinvoce. Pe de alta, Acordul Minsk 2, care a dobandit si o aprobare ONU, a consacrat o teritorialitate pentru separatisti, in expansiune, dupa cum se vede din linia miscatoare a frontului, cat si un statut de parte semnatara, de cvasistatalitate. Incercuirea de la Debaltevo, refuzul de a lupta sau trecerile de partea prorusa, care au culminat, ieri, cu abandonarea orasului si retragerea trupelor guvernamentale, prefigureaza, in limbajul raportului de forte, un rapid deznodamant militar.

Pentru o pozitie de „rabdare strategica”, pentru care a pledat la inceputul anului si presedintele american, Barack Obama, ar trebui avut in vedere ca teritoriile istorice romanesti se afla in Ucraina, nu in Rusia. In plus, nu ar trebui sa ne facem iluzii, discriminarile la care nationalistii ucraineni au supus populatia rusofona din Estul Ucrainei vor tinti, mai devreme sau mai tarziu, si pe cele vorbitoare de alte limbi, din Vest sau din Sud, amanarea tine doar de situatie. Un amestec militar unilateral in Ucraina, spre care Romania ar putea fi impinsa, pentru contracararea unor asa-zise riscuri la adresa securitatii sale, ar fi total contraindicat, prin complicatiile si mai grave pe care le-ar provoca.

Se vorbeste despre o posibila transnistrizare sau reinvecinare cu Rusia ca despre niste riscuri unilaterale pe care le-am putea impiedica unilateral. Ar putea insa la fel de bine sa fie vorba de reactii de neincredere, caz in care Romania ar trebui sa-si analizeze politica externa si sa identifice ce anume din politicile de vecinatate ar putea suscita neincrederea la vecinul geopolitic rasaritean. O diplomatie si o politica externa active si constructive pot aduce mai multa securitate decat ar putea-o face livrarea de armament sau angajarea de forte militare.

O politica externa de buna vecinatate ne poate apara mai eficient decat orice scut antiracheta. Nu ma refer in mod expres la scutul de la Deveselu, ci principial, la expunerea la contralovituri a teritoriului pe care se afla. De aici, calculul strategic este foarte simplu, in materie de costuri de utilizare, ceea ce poate juca si un puternic rol de descurajare, cand instalatiile se afla pe teritoriul detinatorului. Ori, de aceste calcule si costuri ar trebui sa tina seama si comandantul militar NATO, cand sustine ca Occidentul nu ar trebui sa excluda optiunea militara in Ucraina. Poate ar fi cazul sa reflectam, toti, inca o data, la avertismentul lui Georges Clemenceau, fost prim-ministru francez, potrivit caruia politica nu trebuie lasata pe mana militarilor.

Cu garantiile americane de securitate, de care am fost asigurati de foarte multe ori in ultimul timp, la toate nivelurile, nu ar trebui sa avem nici cea mai mica temere. America este insa departe, iar lumea in care-si ofera garantiile este mare. Mai aproape este Europa, iar daca acceptam ca unele din reactiile Rusiei sunt de neincredere, ar trebui sa supunem aceleasi analize si politica de securitate europeana, sa vedem care este raportul intre masurile de securitate si cele de incredere, daca nu cumva ultimele au cam disparut si, daca este asa, din ce cauza si ce ar trebui facut pentru a fi relansate.

Cusurul unor declaratii alarmiste, despre presupuse invazii sau destabilizari pe care Rusia ar urma sa le intreprinda in Europa sau despre reinfiintarea URSS, la fel de ipotetica, este ca pot duce la reactii pe directii mari, susceptibile de decizii gresite si de consecinte impredictibile. „Cine vrea sa reactioneze la ISIS sau Ucraina cu stabilirea unor directii mari e in pericol sa faca decizii gresite”, se spune intr-o analiza pentru viitoarea strategie de securitate a Germaniei. Intr-adevar, mersul la gramada sau la scara mare este general si aproximativ, nepotrivit cu concretetea si precizia tintelor de securitate nationala.

Privind restabilirea Uniunii Sovietice, de care fostul presedinte georgian Saakasvili acuza Rusia lui Putin, perspectiva ar trebui abordata ceva mai nuantat. De pe taramul dreptului international, un prim aspect ar fi ca decizia de destramare din 1991 a fost consensuala, un al doilea, ca statul sovietic a fost semnatar al Actului Final OSCE, de la Helsinki, din 1975, care recunostea si garanta toate frontierele din Europa. Actul Final nu poate fi considerat cazut in desuetudine, nu pentru semnatura URSS, care nu mai exista, ci pentru ca in „cosul” 3 s-au adoptat prevederile privind respectarea drepturilor omului, pe care nimeni nu va mai putea, vreodata, sa nu le recunoasca sau sa le conteste. Din punct de vedere politic, este cat se poate de clar ca URSS nu va fi reinfiintat niciodata, a fost un sistem politic si economic care a apus o data pentru totdeauna. Cu toate imperfectiunile si drumul lung pe care il mai are de parcurs, Rusia este un stat democratic, pluralist politic si economic. Integrarea economica a unor foste republici sovietice, acum state independente si suverane, in formatul Uniunii Eurasiatice, este o alta discutie, in care nu poate fi folosita o alta masura decat cea pentru Uniunea Europeana.

Ar mai fi de luat in seama inca doua chestiuni fierbinti. Prima, referitoare la designul fluxurilor politico-energetice regionale, din care suntem exclusi, prin vizita lui Putin la Budapesta, din aceasta saptamana, o adevarata manevra de invaluire a Romaniei prin Vest. Interesant mesajul lui Viktor Orban, care imi suna ciudat, ca o propunere de partizanat egal, cel putin in acest moment sau pana la primirea de noi ordine, cand afirma ca „Securitatea regionala nu poate fi garantata prin masuri impotriva Rusiei. Pacea si cooperarea economica in regiunea eurasiatica pot fi o solutie”. Adica, ceva cam de genul: „Suntem cu UE, dar suntem si cu UEA”. A doua, ca pentru prima data in presa germana au aparut critici la adresa lui Porosenko, caruia i se sugereaza retragerea totala si definitiva din Ucraina de Est, pentru a salva ce se mai poate salva, adica partea de Vest. Aceste semnale mi-au amintit ca Putin ii numeste „nazisti” pe guvernantii de la Kiev, dar si de faptul ca prin necapitulare Hitler a distrus Germania din temelii.

Prin urmare, atitudinea de securitate a Romaniei, in plan regional, ar trebui sa fie modelata de raspunsurile la intrebarile: Isi poate permite Romania sa provoace militar Rusia si sa o transforme intr-un dusman geopolitic coplesitor si necrutator? Poate actiona Romania unilateral, in afara parteneriatului strategic si al aliantei? Altfel spus, poate sa fie Romania mai SUA decat SUA si mai NATO decat NATO?


Sanctiunile de bloc: O mentalitate nefasta, de tip Razboi Rece

12/12/2014

Senatul american a adoptat, ieri, o lege care permite presedintelui Barack Obama sa introduca noi sanctiuni impotriva Rusiei. In replica, presedintele american a declarat ca isi va lega sanctiunile de cele europene, practic le va da curs doar in cazul in care vor fi sustinute de tarile din UE.

Obama si-a exprimat temerea ca divergentele pe tema sanctiunilor ar putea provoca o ruptura intre capitalele de pe cele doua maluri ale Atlanticului. „Dacă autorităţile ruse vor vedea că în coaliţie nu există divergenţe, peste câtva timp ele vor spune că pierderile economice depăşesc avantajul strategic al acţiunii lor”, a subliniat liderul american, reactualizand, discret (dar nerealist, cred), politica sanctiunilor de bloc.

Din pacate, la 25 de ani de la destramarea blocului sovietic, occidentalii repeta greseala abordarii economice de pe baze politice. Cand statul-lider si-a impus statelor-satelite viziunea centralizata drept politica de bloc in relatiile economice, in interiorul si in afara fostului CAER, pierderile pe care toate statele membre au inceput sa le acumuleze au dus la inapoiere economica, la crize, la divergente si, in final, la o destramare de bloc. Anticiparile sunt greu de facut, dar, pana una-alta, observam ca economia globala sufera in prezent la fel ca in trecut.


Noua Europa si „teritoriul NATO” (Actualizat)

13/06/2014

Intr-un discurs acuzator la adresa Rusiei, pe tema Crimeei, rostit in 29 aprilie la un institut de stiinte politice din Washington, secretarul de stat american, John Kerry, avertiza ca „Statele Unite vor face totul pentru a apara teritoriul NATO.” Ideea a fost exprimata si de catre secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, pe 15 mai, intr-un interviu cu aceeasi tinta, pe timpul vizitei in Romania: „Suntem pregătiţi să apărăm fiecare bucăţică din teritoriul NATO.”   

Ideea de „teritoriu NATO” arata, prin sursele de provenienta si directiile politico-militare de utilizare, ca nu este vorba de o figura de stil, ci de o ideologie si o doctrina, adanc inradacinate in mentalul politic al leadershipului american. Voiajarea nestingherita a inchisorilor CIA, spionarea americana a guvernelor si institutiilor europene, sosiri nenotificate ale unor lideri americani la baze militare, lobbysmul corupator american, care de sub haina peticita de a fi de-al „casei” escaladeaza cutume si norme, chemarea la ordine a unor lideri politici sau sefi de institutii ale statului la sediile ambasadelor americane sunt doar cateva aspecte din partea vizibila a aisbergului, prin care suveranitatea statelor din „teritoriul NATO” este pusa la incercare.

Desigur, s-ar putea replica ca „teritoriul NATO” reprezinta o punere in comun a suveranitatilor statelor componente pentru a face fata unui pericol care le vizeaza deopotriva, ceea ce pe timp de razboi, cald sau rece, ar fi pe deplin intemeiata. Aceasta logica incepe insa sa schioapete cand o alianta militara continua sa existe si dupa ce obiectivul strategic pentru care a fost incheiata a fost indeplinit. In urma campaniei de revolutii victorioase est-europene, din 1989-1991, si a unor schimbari la fata cu cea mai inalta rata de innoire, probabil, care ar face sa paleasca pana si unele din cele mai vechi democratii, NATO s-a trezit fara obiectul muncii. URSS, Tratatul de la Varsovia, toate regimurile comuniste din Europa de Est au fost abandonate haului istoriei, vointa populara si-a resubordonat vointa politica. Aceasta lectie istorica ar trebui universal subscrisa, acolo unde vointa populara nu este sau a incetat sa mai fie sursa primordiala a dreptului, exista o problema.

Cele mai vocale si mai de actualitate subterfugii si improvizatii in apararea anacronicului „teritoriu NATO” se refera insa la pericolele care ar veni din partea Rusiei lui Putin, care a anexat Crimeea si ar urmari sa recreeze URSS. I-am vazut in aceasta postura si pe presedintele Obama, si pe vicepresedintele Biden, si pe unii senatori americani, care au luat la picior „teritoriul NATO”, dand asigurari ca nu va fi lasat de izbeliste in fata agresivitatii Rusiei si ca SUA isi vor spori efectivele si cheltuielile militare in Europa, indemnandu-i in acelasi timp pe aliati sa faca la fel. Europenii nu par insa de loc convinsi sa ia in serios amenintarea cu napasta rusa, sa se lege la cap cu antirusismul geopolitic al americanilor. Germania, care da tonul pe continent, a respins cresterea cheltuielilor militare, iar cvasitotalitatea leadershipului politic si economic european nu agreeaza sanctiunile antiruse si izolarea Rusiei. Sanctiunile au devenit o chestiune de mantuiala iar izolarea un esec.

Mai mult, europenii au transmis la celebrarea debarcarii anglo-americane din Normandia doua semnale care au toate sansele sa devina in relativ scurt timp foarte puternice, sa reabiliteze proportii istorice ale celui de-al doilea razboi mondial, care au fost rasturnate pe nedrept, politic si geopolitic. In primul rand, este vorba de recunoasterea adevarului istoric privind rolul decisiv al URSS in infrangerea nazismului, in al doilea, aducerea la suprafata a unui fapt nu mai putin important, pe nedrept considerat colateral sau o simpla cifra statistica, in evenimentele de acum 70 de ani, este vorba de pretul urias platit de victimele civile din Normandia.

Pentru ca tot am vorbit de rasturnari de proportii, cei care sunt interesati de distinctia intre agresiune si rezistenta ar trebui sa caute raspunsul in fapte, nu in vorbe, sa observe cum limita dinainte a unei aliante militare s-a tot modificat in timp intr-un singur sens, niciodata invers, astfel ca ceea ce la inceput a fost o constructie a spatiului mitologic fondator al Atlanticului de Nord a ajuns pana la Marea Baltica si Marea Neagra. Interesele de securitate ale Rusiei nu sunt la frontierele SUA, dar nici ale SUA la frontierele Rusiei, Crimeea nu se afla in Atlanticul de Nord, dar nici Atlanticul de Nord in Marea Neagra. In consecinta, la intrebarea de care parte se afla agresiunea si de care apararea oricine isi poate raspunde singur. In opinia mea, evenimentele in care Washingtonul incearca sa re-angreneze alianta nord-atlantica ascund interesele americane, precum pulpa care acopera samburele unui fruct.

Frontiera „teritoriului NATO”, frecvent si, cred, naiv invocata, se vrea, in fapt, un nou zid berlinez. Nu stiu daca opinia publica internationala a remarcat ipocrizia sau cinismul laudei aduse de presedintele american polonezilor, in vizita la Varsovia, ca nu au acceptat niciodata cortina de fier. Deosebirea ar fi, azi, ca numai cu o singura tabara belicoasa, cealalta dandu-si de mult obstescul sfarsit, nu poate fi un razboi rece, nici macar o pace rece. O noua ‚cortina” ar insemna o autoizolare pentru cel care ar ridica-o, ca o intrare de buna voie intr-o camasa de forta. Nu am nimic impotriva bazelor americane sub umbrela NATO, daca europenii isi vor dori in continuare acest lucru si daca americanii vor plati in moneda forte pretul corect pentru cea mai pretioasa resursa de infrastructura, pamantul, basca polita de asigurare, care nu ar fi de colea, dar am impresia ca primii, desi au geniul tehnologic, nu prea au habar de mestesugul vorbelor si profitului.

Am ajuns, in final, la cea mai cetoasa problema, legata de viitorul „teritoriului NATO”. Pana nu de mult, NATO a mers in tandem cu UE, integrarea militara devansand-o de regula pe cea economica. Toate bune, numai ca a inceput sa iasa la iveala reversul, „teritoriul NATO” reprezinta un de-branding si un risc de imagine pentru teritoriul UE, care s-ar putea sa fie dezastruoase, sub aspectul atractivitatii, comparativ cu alte modele de integrare, care se configureaza si/sau functioneaza strict pe principiile economiei de piata. Lumea judeca si se intreaba: Ce fel de integrare economica este cea care are in spate o alianta militara? Cat de libere si de cinstite sunt optiunile de integrare economica si competitia de piata in teritoriul UE, cand se confunda cu „teritoriul NATO”? Cand Donald Rumsfeld a vorbit de „Noua Europa”, a spus doar jumatate de adevar. Noua este toata Europa.

Actualizare, 14.06.2014. Ideile unui NATO defensiv, care nu ameninta pe nimeni, si etern, cu o functionalitate de tip perpetuum mobile, care au rezultat din interviurile Gandul cu cei trei senatori americani care au vizitat Romania, nu rezista nici macar unei analize de bun simt, darmite la una de experti. Cerinta americana de sporire de catre toate tarile membre a cheltuielilor militare la 2% din PIB va adauga NATO muschi de razboi in timp de pace, in timp ce invocarea extra-teritoriala a articolului 5, pentru reactii in afara teritoriului aliantei militare (in Ucraina, Moldova etc.) este excesiva, neconforma cu carta fondatoare. Pe de alta parte, viitorul NATO va depinde de viitorul UE. O deteriorare sau defectare a tandemului NATO-UE, iar toate semnele arata posibilitatea non-extinderii spre Est, reformei sau chiar contractarii in cazul UE, va avea consecinte majore si asupra NATO. Asadar, sa fim cu ochii pe barometrul UE, pentu a afla cum vor fi vremurile NATO!

 


Ucraina: Inadaptarea de criza, o greseala strategica occidentala

04/03/2014

Orice politica externa si de securitate care incearca sa solutioneze cu metode vechi probleme noi, ale unei realitati internationale complet schimbate, este daunatoare si neproductiva, indiferent cine ar aplica-o. In mod cert, decizia Washingtonului, de luni seara, comunicata de Pentagon, de a fi suspendat toate legaturile militare cu Moscova se inscrie intr-o astfel de greseala paradigmatica.

Graba si izul, ca sa nu zicem nostalgia, de razboi rece nu sunt buni sfatuitori intr-o criza atat de complexa si de contradictorie cum este cea din Ucraina. In astfel de situatii, cu atatea variabile si interconexiuni, exista intotdeauna riscul de a fi contrazis de evolutiile din teren. Pe de alta parte, o decizie unilaterala este susceptibila de defectiuni in relatiile de alianta sau parteneriale.

In mod evident, suspendarea totala de catre Statele Unite a legaturilor militare cu Rusia intra in contradictie puternica cu pozitia NATO, de descurajare a escaladarii crizei ucrainene, dar si cu intreaga politica europeana si euroatlantica, din ultimele doua decenii, post-razboi rece, care a facut posibile parteneriatul si cooperarea in Consiliul NATO –Rusia.

Gestul militar al SUA, care, la limita, ar putea fi interpretat si ca o autoexcludere din NATO, nu poate lasa indiferenta Europa. In primul rand, pentru ca ar fi inacceptabila o asemenea greseala din partea aliatului atlantic, in al doilea, ca diferentiere de interese, pentru ca are o altfel de expunere si angrenare cu rusii, care sunt parte europeana, iar climatul de securitate este o constructie comuna.

Si cerinta Americii de sanctiuni economice impotriva Rusiei, la care UE se opune, tine de aceeasi recuzita anacronica a razboiului rece. Trecand peste nerealismul unei asemenea masuri, care este greu de crezut ca fata de un colos, cel mai mare din multe puncte de vedere, va putea functiona ca in cazurile unor tari obisnuite, acestea vor afecta serios interesele economice ale UE. In acelasi timp, inducerea de catre americani a unor asemenea dizarmonii economice pentru europeni ar putea pune sub semnul intrebarii perspectiva acordului de liber schimb SUA-UE, in negociere.

Nu poate fi contestata reputatia lui Zbigniew Brzezinski, de specialist in problemele razboiului rece, dar consilierea actualului presedinte al SUA cu aceleasi vechi metode este discutabila, sub raportul adaptarii si eficientei. Scoaterea de la muzeu a masinariei ruginite a propagandei razboiului rece, in noile conditii, cand nu mai exista sisteme social-politice si blocuri militare opuse, reprezinta o mostra grosolana de politica neadaptata.

Un discurs cu instigari belicoase impotriva Rusiei, despre „zdrobirea” Ucrainei sau „pericolele” la adresa Poloniei, Romaniei sau tarilor baltice, ar mai putea gasi audienta, daca ar invia, la fostii lideri comunisti, care nutreau false aspiratii de independenta sau de nealiniere. Desi, daca ne amintim bine, „ceausescizarea” relatiilor cu departarile, pentru a sintetiza, prin cel mai cunoscut exemplu, un anumit tip de politica, aidoma celei de spargatori de greva, s-a dovedit a fi, in final, un bumerang. Astazi, saizecisioptizarea ar fi tot atat de neverosimila si de necredibila ca amenintarea unei fosile de dinozaur. Sau ca discursul brzezinskist, ca de pe o alta lume.