Mijloacele care distrug scopul: De la utopia comunista la distopia capitalista

07/08/2015

Cum ne raportam la comunism? Nu cred ca mai este o intrebare de actualitate, istoria ne-a dat deja cel mai argumentat raspuns, in 1989-1991. Chiar daca politologul Silviu Brucan, o eminenta cenusie a celor doua regimuri, estima, la scurt timp dupa revolutie, ca problema comunismului ar fi urmat sa se puna cam peste 20 de ani, iata, a trecut peste un sfert de secol fara ca acest lucru sa se intample. Istoria, daca-mi este ingaduit sa o spun, joaca un joc al numerelor mari, prin urmare, un numar de generatii cel putin egal cu cel al celor care au trait in comunism ar trebui, dupa aceeasi probabilitate a numerelor mari, sa nu-l mai cunoasca.

Re-raportarea, peste un numar de decenii, este o alta tema de discutie si, fireste, va fi o problema a generatiilor viitoare, dar, daca va fi sa fie, mi-e teama ca se va intemeia pe evenimente care vor urma, care nu vor mai tine, deci, de nemijlocirea comunista, ci de cea postcomunista, liberala sau neoliberala. Conceptualizarea sistemelor si regimurilor in desfasurare este inca fluida, presupun ca fixarea va fi pe ingrosarea uneia sau unora dintre diferentele specifice, in curs de evolutie. In orice caz, barbarismul politic de “oranduire”, in numele caruia a fost maltratata diversitatea, este ejectabil si a fost definitiv abandonat.

Ceea ce cred insa ca ar merita atentia inteligentei politice rationale ar fi recursul la mijloace comuniste, care nu mai sunt inhamate la scopuri utopice, specifice stangii internationaliste, de tip sovietic, oriental, ci la scopuri distopice, proprii dreptei supranationaliste, de tip unional, occidental. Distopia, suntem martori cu totii, a confiscat unul dintre mijloacele utopiei, interdictia de exprimare, dar si emotionalizarea scopurilor, este motivul pentru care accentuez pe nevoia unor inteligente rationale, critice si publice, fara indoiala, dar rationale, in primul rand.

Ideile lui Tony Judt, care ar fi avut, acum, 67 de ani, imprumut exemplul si pentru o rememorare, s-au bucurat tocmai de rationalitatea criticii comunismului. Opinia ca ideile sale ar fi fost un fel de emotii mi se pare neimpartasibila, emotia artistica este una, o data cu caderea cortinei sau inchiderea cartii revenim in viata reala, rationalitatea politica este alta, in special in ce priveste mijloacele si scopurile, care nu trebuie sa fie utopice sau distopice.

Concluzia lui Judt despre revolutiile est-europene, din “1989: Sfarsitul carei epoci europene?”, potrivit careia “Europa este pe cale de a intra intr-o epoca de dezordine, intr-o perioada de tulburari” a fost la fel de rationala ca cea despre consecintele dezechilibrului puterilor la nivel mondial. Vladimir Putin a numit acest dezechilibru drept cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut, o idée de neacceptat, fie si pentru faptul ca ar fi absurd sa-l suspectam, intr-o istorie contrafactuala, de putinism pe Tony Judt.

Rationalitatea concluziei judtiste are, totusi, o confirmare istorica, sa fi insemnat, oare, o ponderare critica sau autocritica, un inceput de reversibilitate sau de nostalgie, dupa inefabilul echilibru al contrariilor, poate dupa intelepciunea ca e rau cu rau dar e mai rau fara rau? De la Tony Judt nu vom afla niciodata, poate din dezbaterile de idei, chiar si in cele mai divergente se afla, intotdeauna, un sens.  Importante sunt, cred, sa avem curajul sa ne intrebam, sa cautam raspunsuri si sa credem in democratia critica,

http://www.contributors.ro/global-europa/nu-cred-ca-sunt-singurul-despre-modul-cum-ne-raportam-la-comunism/

http://www.contributors.ro/cultura/tony-judt-%C8%99i-emo%C8%9Bia-ideilor-eseu-de-marius-stan-%C8%99i-vladimir-tismaneanu/

 


Tinta reala: In darwinismul politic, mediul este sistemul

22/02/2015

Nu sunt dintre cei care privesc cu ostilitate diferenta politica sau ideologica, care cred ca o apartenenta trebuie sa fie prin definitie exclusivista sau criticista cu celelalte. O asemenea pozitie ar face imposibile aliantele si alternativele, pe scurt, ar fi totalitara si aducatoare de crize. Dimpotriva, toti oamenii politici si toate ideile politice, dintr-o margine in alta a esichierului, trebuie sa-si aiba acasa un loc al lor. Cat de mare, de insorit sau de umbrit, problema este a democratiei, ca alegere sau libertate responsabila. S-ar evita, cred, astfel, repetarea unor situatii potrivnice, din trecutul recent, cand personalitati remarcabile sau ideile lor au fost folosite, cu sau fara voia lor, in formule propagandistice in care de multe ori era greu de facut o separatie intre antiregim si antiromanesc.

Urmaresc cu atentie declaratiile si actiunile noului presedinte de dreapta, Klaus Iohannis, cu speranta de a identifica germenii acelei schimbari in bine autentice, pe care a promis-o in alegerile din noiembrie. Mugurii i-am vazut, insa pana la rod este timp lung, cu destule nevoi de intretinere si de combatere. Pana la urma, desi steagul de la Cotroceni sau de la Victoria nu este monocolor, putem accepta ca solutiile unui partid sau altul pot fi mai bune intr-o etapa sau alta. In discursul public al presedintelui Iohannis au revenit abrupt, toti am constatat, aceleasi teme politice de pe vremea presedintelui Basescu: clasa politica, parlamentul si reforma.

Parteneriatul pe care presedintele Iohannis s-a angajat sa-l stabileasca cu Parlamentul este subminat, dupa parerea mea, de asocierea scopului politic de „reabilitare”, cum l-a denumit. In termeni politici, este o tactica de culpabilizare si de „subordonare prin ierarhizare” (definitia imi apartine), prea putin diferita de cea utilizata de Basescu. Principial si faptic, nu pot fi dezavuate criticile nominale, sunt parlamentari care pot avea probleme penale. Cand sunt insa generalizatoare si institutionale, separatia si echilibrul puterilor au de suferit. Cred ca valoarea sau norma atitudinala, de deglobalizare si de dezinstitutionalizare a judecatilor, pe care ne straduim sa o adoptam fata de justitite, este la fel de necesara si fata de celelalte puteri ale statului. Orice atac global asupra Parlamentului este unul politic, fara indoiala, iar daca vine din partea presedintelui rolul asumat de nepartidist si nejucator risca sa ramana litera moarta.

Relatiile cu Guvernul sunt si mai politizate. Iohannis declara cu orice prilej ca-si doreste un guvern PNL, ca sa-si puna in aplicare „planul”, desi presedintia si guvernarea sunt administratii diferite, cu raporturi interinstitutionale clar si ferm constitutionalizate. Ideea prezidentiala (de ce o exprima presedintele?) ca ar exista posibilitatea unei noi majoritati parlamentare, care sa schimbe guvernul prin motiune de cenzura, nu este decat o glazura de politizare. Este greu de inteles de ce situatiile de coabitare devin, dintr-o data, un mar al discordiei numai pentru dreapta, care cere fie pacte, fie motiuni de cenzura. Discutabila mi se pare si politizarea, poate involuntara, dar presedintele nu trebuie sa se lase prins in clinciurile jurnalistilor, pe care o da demisiei premierului, ceruta de PNL, in dosarul cumnatului: daca verificarea pe caz a DNA se „prelungeste”, atunci „se va pune” problema demisiei. Adica durata scandalului conteaza?

Cand vine vorba de clasa politica, presedintele Iohannis o politizeaza mai abitir ca Basescu, cu falsa motivatie de a o „credibiliza”, ca si in cazul Parlamentului. Iata ce ne spune presedintele de dreapta despre scopul si mijloacele de reinnoire a clasei politice, oferindu-ne o noua tinta falsa: „Dupa ce se termina (revolutia procurorilor si a DNA, n.a.), vom avea mai putini politicieni cunoscuti si e loc pentru innoirea clasei politice. Multi dintre cei pe care i-am vazut ani de zile la TV vor fi in alta parte si se va face loc pentru altii mai credibili. E o faza foarte urita, dar fara ea nu putem credibiliza clasa politica.”

Chiar daca mai discret, ceea ce l-a facut pe Traian Basescu sa-i reproseze ca este „bland”, impresia mea este ca si presedintele Iohannis apeleaza, uneori, probabil cand este impins de la spate de catre partidul domniei sale, de acelasi soi de darwinism politic, de selectie si de conservare favoritista a politicienilor liberali, in jocurile de putere. Pentru a schimba raportul de forte si sansele de succes in lupta cu coruptia, aceasta metastaza capitalista, nu clasa politica si nu parlamentul sunt tintele primare, nu extinctia unei generatii politice si nu a da foc la miristea politica, ca la cea de paioase, sunt mijlocele. Tinta primordiala este sistemul, mijloacele primordiale, politice si electorale.


%d blogeri au apreciat: