Societatea infiltrata

18/04/2015

Pe marginea reuniunii cu predecesorii, convocata, ieri, de catre seful MAE, un fost ministru de externe in Guvernul Boc si-a exprimat, in avans, cateva opinii. In principal, atentia politica mi-a fost atrasa de reprosul pe care l-a adresat opiniei publice, pentru ca nu si-ar fi exercitat “rolul democratic de a sancționa sau susține liniile de politică externă ale țării”, dar si de concluzia contrastanta, din final, potrivit careia “Ar fi de lucru, dar nimeni nu sună adunarea.“ Reactiv, mi-au stat pe limba doua intrebari. Ce a fost referendumul din vara lui 2012, daca nu o sanctiune implicita pentru politica externa a presedintelui Basescu? De ce autorul a riscat o contradictie, doar pentru a nu recunoaste ca PSD a reinnodat traditia consultarilor, rupta in urma cu cinci ani?

Trecand de la politica la expertiza, inclin sa-i impartasesc parerea ca avem o inertie serioasa privind inovatia doctrinara si conceptuala. Am asistat, uneori, cu destula neplacere, la preluari si vehiculari necritice sau neadaptate ale unor idei sau expresii ideologice ale altora, care exprimau, adica, interese si pozitii specifice, care se potriveau cu ale noastre ca nuca in perete. Neoizolationismul, de care vorbeste fostul ministru de externe si pe care il pune pe seama trusturilor media si a embargoului factual, cum a numit cenzura basista, a fost in totalitate in responsabilitatea politica a vremurilor. Nu cred insa ca a folosit adecvat termenul de neoizolationism, unii ar putea intelege o reproducere a situatiei care a dus la explozia social-politica din 1989. Mai aproape de realitatea deceniului Basescu ar fi termenul de semi-izolationism, prin care ne-am izolat de jumatate din lume, cea din Est. Sau conceptul de unilateralism sau de politica uniazimutala, prin care ne-am relationat pe o singura directie.

Insa cea mai vetusta conceptualizare, chiar daca ii critica presupusa translatare in zilele noastre, este cea privind cetatea asediata. Este limpede ca si cand este nemultumit, autorul priveste la noile realitati prin aceiasi ochelari ai trecutului. “Mentalitatea ceausista a cetatii asediate traieste o noua tinerete”, a divagat fostul ministru de externe. Aici, este nevoie de doua mari clarificari. In primul rand, ca politica cetatii asediate nu provine din mentalul politicienilor romani, ci al celor occidentali. Diseminand o fulminanta isterie antiruseasca, inapoia careia se afla un calcul geopolitic deloc opac, politicieni si militari din Vest au incercat sa ne inculce acest sentiment, pentru a ne pune pe picior de razboi. Nu cred ca au reusit, realismul pacificator, pe care l-a doctrinat ministrul de externe german, in opozitie cu realismul politic atlantist, este o stare mai mult decat europeana. In mod ciudat, capitalistii occidentali, de azi, au preluat stereotipul cetatii asediate de la fostii comunisti, din Est. Scopul este acelasi, doar vectorul este intors.

In al doilea rand, locul cetatii asediate a fost luat, dupa deschiderea societatilor estice, de catre societatea infiltrata. Este unul dintre riscurile pe care Karl Popper nu l-a prevazut, cand a conceptualizat societatea deschisa. Popper a identificat ca dusmani ai societatii deschise totalitarismul, fascismul, național-socialismul și comunismul. Lipsesc, dupa cum observam, terorismul si infiltrationismul, ultimul pentru preluarea controlului. Despre infiltrationism s-a vorbit destul de putin, cel mai la obiect si mai alert, ca metodologie si consecinte, a facut-o Victoria Nuland, la Bucuresti, cand a avertizat asupra posibilitatii preluarii controlului asupra statului prin intermediul coruptiei. A continua sa nu vorbim despre acest risc al societatii deschise si sa nu-l includem in clasa riscurilor si amenintarilor de securitate este o greseala. Spre deosebire de societatea asediata, in care dusmanii erau in afara, societatea deschisa se deschide, cel putin teoretic, si catre posibilitatea infiltrationismului. Insidioasa, din interior si mereu conspirata, preluarea straina a controlului are efecte dezastruoase asupra interesului national. Dupa parerea mea, atacurile asupra parlamentarismului si asupra prezumptiei de nevinovatie sunt doua dintre cele mai credibile indicii ale acestui risc de ostilitate.

Cred ca acest tip de reuniuni serveste mai degraba unei consultari sau unui transfer de expertiza, decat unei “continuitati”. Atata timp cat politica externa isi neaga insasi esenta de omnidirectionalitate, “continuitatea” unidirectionismului este chiar de nedorit, avand in vedere imensele efecte perdante. Conceptul de societate asediata, indus abil ca un complex de catre externisti de aiurea, care au nevoie de deschideri ale portilor pentru multi-trans-nationale (cineva facea vorbire despre “deschiderea venelor” chiar pe acelasi topic) este vechi, antic si de demult. Daca externistii nostri nu si-au dat inca seama ca, acum, este vorba despre societatea infiltrata, ca ecosistemul pestilor clovni, care traiesc printre tentaculele anemonelor, inselandu-le sistemul de detectie, nu prea avem motive de optimism. Insa da, din totdeauna cei multi datoreaza foarte mult celor putini.

http://www.contributors.ro/global-europa/secolul-21-greu-la-dealul-geopolitic/


Va pune terorismul lacatul pe capitalism?

07/01/2015

Din nou, terorismul cu masca islamica a lovit. De aceasta data, la sediul unui ziar satiric, Charlie Hebdo, din Paris, care a publicat caricaturi cu Mahomed. Indivizi cu fetele ascunse au atacat armat si au ucis 12 persoane, strigand „Allah Akbar” şi „Profetul a fost răzbunat”. Alte 11 au fost ranite, unele in stare critica.

Dincolo de cronici, statistici si emotii, noul eveniment negru ar trebui sa ascuta reflectia politica si solidaritatea natiunilor si statelor. In special solidaritatea, care ar putea strange cercul, precum unul de otel, in jurul acestei barbarii. Dar si sa puna intrebari si sa caute raspunsuri. O mai buna contextualizare globala a fenomenului, o identificare mai precisa a bazelor originare de plecare si a tintelor reale ar fi pasi pe drumul cel bun.

O ordine noua se naste, sacrificiile sunt un tribut, dar cu toate incercarile trebuie sa privim cu incredere inainte. Este clar ca lumina zilei ca terorismul in numele islamului este o tentativa de deturnare spre taramul intunecat al unui conflict al civilizatiilor si religiilor. In contul unei asemenea ciocniri a civilizatiilor s-a arhivat o intreaga literatura politica occidentala, s-au inregistrat razboaie de pe urma carora lumea islamica s-a ales cu adevarate pungi de terorism, cum este “Statul Islamic”, de care incearca cu disperare sa scape.

Ceea ce vedem dupa un atac terorist, vietile pierdute, starile de durere, de panica, distrugerile, alertele de securitate, restrictionarile, controlul spatiului public etc., ridica problema unei posibile consecinte, de care nu am cunostinta sa se fi pus vreodata. Capitalismul s-a nascut ca o ordine a societatilor deschise, a circulatiei cat mai libere a capitalurilor, sub cat mai multe forme posibile. Se pare, si este o ipoteza, ca fenomenul terorist s-a lipit tocmai de acest vector, al circulatiei si deschiderii. Restul l-au facut banii blestemati, cum spun francezii, care, acum, au fost loviti in mod barbar si las, impreuna cu indivizi fara scrupule, debusolati sau usor de cumparat.

Nu in ultimul rand, libertatea nelimitata de exprimare, in primul rand prin media si internet, a permis circulatia nestanjenita a mesajelor ultraextremiste, unele de violenta letala. Nu este un factor determinant, asa cum se incearca sa se canalizeze vinovatia spre directorul si principalul caricaturist al Charlie Hebdo,  Charb, care a decedat la spital, in urma ranilor. Insa este cu siguranta favorizant, mai précis de pretext, daca avem in vedere ca este unul din polii evenimentelor create, de factura terorista, de care nu se poate face abstractie.

Nu este o intamplare ca terorismul a capatat o extensie globala dupa razboiul rece. Dar aceasta spirala globala a terorismului nu este legata de extinctia comunismului, ci de extensia globala a unui model cu imperfectiuni, devenite vizibile si speculabile de catre terorism. Un razboi rece clasic, asa cum l-am cunoscut, nu mai este posibil, nu mai exista doua sisteme social-politice ostile, ca deschidere si pluralism, iar un razboi rece intre unele state care impartasesc acelasi model democrat al capitalismului ar fi o mare greseala politica. Alternativa este reforma, Vestul trebuie sa aiba aceeasi vointa de reformare ca si Estul, ambele sa-si dea mana si sa se opuna in comun terorismului.

Inchiderea societatilor, la care obliga terorismul, ar insemna prabusirea capitalismului, sub greutatea propriilor erori. Ceea ce nu a reusit comunismul, inchiderea societatile capitaliste, nu trebuie sa reuseasca terorismul. Terorismul nu trebuie sa puna lacatul pe capitalism.


Victor Ponta se viseaza Ali Baba?

31/08/2013

Probabil ca premierul Victor Ponta s-a crezut personajul iscusit si norocos din povestea „Ali Baba si cei patruzeci de hoti”, cand la intalnirea anuala cu diplomatii a rostit, fara insa sa se intample nimic, o formula magica, „Romania, deschide-te!”. Si nici nu avea cum sa se intample, atata timp cat politica externa si ambasadorii sunt in puterea presedintelui Basescu, care in cele doua mandate nu a vrut sa auda de o alta deschidere decat cea spre Vest. Chiar si aceasta semideschidere a functionat intr-un regim pagubos pentru Romania, excesiva dinspre afara catre bogatiile dinauntru si nesemnificativa dinspre interior catre cele din exterior.

Trecand peste hilaritatea acestor asteptari ale sefului Guvernului USL, mai apropiate de planul oniric decat de cel al realitatii, in conditiile in care este tinut de un alt cuvant magic, cel de „coabitare”, problema are cel putin doua aspecte serioase, care ar merita studiate cu atentie. A te visa Ali Baba nu este suficient!

In primul rand, redescoperirea conceptului de „deschidere” ramane fara efecte practice daca nu este integrata intr-o conceptie politica mai larga, cea a societatii deschise. Nu voi relua aici aspectele arhicunoscute ale societatii deschise, care alaturi de cele ale democratiei si statului de drept reprezinta o nota distinctiva a modernitatii civilizatiei occidentale, voi semnala doar ca aceasta poate fi o arma politica decisiva (depinde cum este folosita) in lupta cu limitarile si inchiderile unei „coabitari” atipice, nefunctionala in insasi lumea euro-atlantica. „Deschiderea Romaniei” poate deveni un program guvernamental pe termen lung, de re/construire a relatiilor cu tari din Est, Nord si Sud.

In al doilea rand, este necesar sa se elimine o lacuna constitutionala, care a fost speculata fara scrupule de catre presedintele „coabitant” al republicii, pe care, in termenii basmului amintit, l-am putea numi seful celor „patruzeci” (care, probabil, sunt mai multi). Este vorba de stipularea expresa, cu prilejul revizuirii Constitutiei, la art. 1, a celei de-a patra caracteristici a Romaniei, de societate deschisa, alaturi de cele de stat de drept, democrat si social. Consecinta ar fi ca indiferent de coabitarile care vor mai curge, inevitabil, peste Romania, pentru ca aceasta este o lege a democratei, orice coabitant va fi tinut de Constitutie sa inchida Romania dupa bunul plac, interese de grup sau de bloc.


Legea vantului ?

04/06/2013

Nu stiu de ce, un trecut despre care adevarul a fost mortificat, din care se hranesc unii politistorici, l-am asociat intotdeauna cu un fel de mortaciune. Probabil, asocierea imi vine din imaginile cu necrofagii care, lihniti, nu au altceva mai bun decat sa-si astampere foamea cu muscaturi si imbucaturi hulpave dintr-o natura moarta. Am retrait ciudatul sentiment in zilele din urma, cand am aflat ca politistoria necrofaga poate fi nu numai de subzistenta, ci si aducatoare de profit, prin alimentarea unei anumite ramuri a industriei cartii.

„Cartea presedintilor”, lansata la Bookfest-ul de la Romexpo, nu este o carte a presedintilor, scrisa de presedinti, asa cum ai fi tentat sa crezi la prima vedere, ci despre presedinti, un volum de dialoguri intre Vladimir Tismaneanu si Cristian Patrascanoiu, pe tema presedintilor post-comunisti ai Romaniei. Un titlu de marketing aduce insa un profit mai vartos, in fata caruia micuta inducere in eroare nu mai conteaza, cu atat mai putin daca sugestia a venit sau nu din partea lui Mircea Mihaies.

Ideile din argumentul prefatator, scris de Vladimir Tismaneanu la Washington, dau cheia intregului volum, a conceptului ideologic care i-a motivat structura si constructia editoriala. Nimeni nu-i contesta autorului pretentia de stiutor al tipurilor de conducere in regimurile totalitare, dar cand isi propune compararea acestora cu cele din Romania democrata, membra a UE si NATO, intregul demers intra pe un fagas tendentios si maculant, al unor orbiri ideologice si obsesii mistificatoare. A lua praful de pe brandul malefic al totalitarismului si a-l spulbera in directia unui liberalism social, care incearca sa se distanteze de neoliberalismul ruinator, asa cum a facut-o, ireversibil, fata de comunism, este un act mai mult decat discutabil.

In contextul crizei si goanei dupa resurse energetice si minerale, nu este greu sa intelegi mesajele subsecvente ideii de „societate deschisa”, clamata de Vladimir Tismaneanu, cine sunt si ce vor „prietenii” acesteia, care le sunt sursele „frustrarilor”. In niciun caz nu este vorba despre sensul originar, popperian, al drepturilor cetatenilor la decizii sau despre cele postcomuniste, al drepturile de libera circulatie si de acces liber pe piata muncii, cand, la el acasa, capitalismul american se inchide, digital sau cu cheia „visa waiver”.

Important este nu ceea ce se spune despre Vladimir Tismaneanu, daca este sau nu un mostenitor al stilului cominternist, in care interesul alogen era determinant, important cu adevarat este ceea ce spune Tismaneanu insusi. Nu poti sa nu observi, la o simpla lectura (de o analiza sociologica, de continut, nici nu mai vorbesc) ca politologul a operat o substitutie imorala in definitia societatii deschise, punand capitalul in locul cetateanului. Nu ca nu ar fi important si capitalul, care-si are locul sau in dezbaterile economice, dar toata discutia despre societatea deschisa, care s-a nascut istoric si a fost teoretizata avand in centrul ei cetateanul, isi pierde orice sens politologic. Oricine poate constata ca autorul si-a scos din vocabularul politic cuvinte precum popor, social, echitate, demnitate, trai decent sau altele centrate pe traiul cetateanului. Ceea ce, subtextual, ramane in locul politicii fata de cetatean este politica usilor fara incuietori, trantite de perete sau chiar scoase din tatani, daca se poate, in fata expansiunii nestavilite, pauperizante si secatuitoare, a capitalului alogen. Adica o „societate deschisa” nu pentru cine o locuieste, ci pentru cine se pripaseste.

Nu-i de mirare ca intr-o asemenea distorsionare a societatii deschise, „pluralismul veritabil”, despre care falsul propovaduitor spune ca Ion Iliescu l-a „respins” cu „consecventa”, nu mai inseamna pluripartidism si alternanta democratica la putere, ci partasia la nepartasie, aidoma depunerii oualelor cucului in alte cuiburi, ai carui pui ii vor lasa flamanzi pe cei ai gazdei, daca nu chiar ii vor arunca din cuib. Politicile coloniale sunt inconvoiatoare pentru colonii, statul exosperm isi trage puterea din vlaguirea resurselor altora, dar lui Vladimir Tismaneanu ii repugna denuntarea de catre Emil Constantinescu a intelectualilor care au „suflete de sclavi”.

Probabil ca ideea vestica atat de cucurigita a „statului de drept” tocmai acest lucru inseamna, incremenirea in starea de colonie, cu o justitie telecomandata, din care cine incearca sa scape devine suspect. Cam multi suspecti, ce-i drept, cei 7,4 de milioane de romani care au votat demiterea presedintelui Basescu, cam multi si cei 70% dintre cei care au votat schimbarea, dar cui ii pasa, cand „statul de drept” pare sa fi devenit, dintr-o lege a pamantului, o lege a vantului?

http://www.contributors.ro/cultura/viziuni-optiuni-mosteniri-argument-pentru-cartea-presedintilor/


%d blogeri au apreciat: