In oglinda istoriei: Mineriada si Opozitiada nu ar fi avut loc intr-o Romanie cu un Guvern si un Stat de Drept puternice

18/06/2015

In sfarsit, dupa un sfert de veac, Vladimir Tismaneanu s-a hotarat sa faca o jumatate de pas pe calea obiectivitatii, vorbind, intr-un articol pe Contributors, despre evenimentele din “13-15 iunie” 1990. Referirea la intregul ecart de zile in care au avut loc evenimente si contraevenimente de violenta civila este o recunoastere ca Mineriada si Opozitiada au fost pe picior de egalitate din punct de vedere al situarii “extra-legale”.

Intr-adevar, Opozitiada, intr-un format care avea sa devina arhicunoscut in suitele de lovituri de stat care aveau sa urmeze mult mai tarziu in tari din Orientul Mijlociu si din Africa de Nord, dar si in Ucraina vecina, a ingheturilor in mod fals prezentate ca “primaveri” sau ca “revolutii colorate”, care au dat cale libera terorismului si razboiului civil, nu mai avea nicio legitimitate dupa alegerile din 20 mai 1990. Societatea civila vorbise si votase, nu mai era nimic de adaugat. “Dreptul la nesupunere civica” si “zona libera de neocomunism”, pe care le clameaza autorul, au fost expresii anti-stat de drept de necontestat, foarte aproape de o contra-revolutie. Istoria a retinut deja ca Opozitiada si Mineriada au pacatuit fata de statul de drept, in curs de nastere, dar probabil ca va mai trebui inca un sfert de veac pentru a face cealalta jumatate de pas, al punerii celor doua evenimente intr-o relatie cauzala, ca de la cauza la efect.

Desi Opozitiada si Mineriada au fost in egala masura ale faradelegii, societatea civila, cea autentica, definibila prin sustinerea deopotriva a democratiei si a statului de drept, nu cea superflua, inventata impotriva acestor valori civilizationale cardinale, a fost consternata cand un emisar de la Washington, Victoria Nuland, a cerut, anul trecut, ca “statul de drept sa fie aparat in strada”. O greseala politica inacceptabila si remaniabila, cunoscute fiind ca strada demoleaza statul de drept, ca democratia fara stat de drept inseamna anarhie si ca statul de drept fara democratie e dictatura, lucruri de care orice administratie americana se pazeste cu cea mai sfanta indreptatire.

Un alt semn de mirare, conexabil cu evenimentele condamnabile ale Opozitiadei si Mineriadei, a venit zilele trecute, cand unele mesaje vestice au sustinut o tentativa de lovitura de stat cu mijloace judiciare, unde?, intr-o tara aliata! Desi unele ambasade isi exalta bunele intentii parteneriale si de alianta, de aparare a statului de drept si impotriva amenintarilor regionale si globale, infaptuirea lor ramane o problema de logica si de credibilitate, in conditiile in care o schimbare nedemocratica si nelegala de guvern reprezinta unul din riscurile severe de securitate. Sa fie asta o fata ascunsa a “soft power”-ului, care a inceput sa fie tot mai mult folosit in tandem cu ‘politically correct”?

Opozitiada si Mineriada nu ar fi existat daca in 13-15 iunie 1990 am fi avut un guvern si un stat de drept puternice, deziderate destul de nesigure sau de confuze, totusi, ca in momentul unei iesiri bruste de la intuneric la lumina. Pentru prezent si pentru viitor, valorizarea consistenta si consecventa a ideilor de intarire a guvernelor si a statelor de drept este un obiectiv strategic de anvegura globala in combaterea amenintarilor de securitate, asa cum a fost nevoit sa recunoasca, azi, un inalt oficial american, secretarul apararii, in speta irakiana, la 12 ani de la invazia si distrugerea Irakului.

http://www.contributors.ro/editorial/partidul-faradelegii-de-la-iliescu-la-ponta-un-sfert-de-veac-de-la-mineriada-din-13-15-iunie/

http://www.mediafax.ro/externe/secretarul-american-al-apararii-un-guvern-irakian-puternic-este-principalul-mod-de-combatere-a-terorismului-14467070


O demisie cu cantec: Stat al drepturilor omului sau stat politienesc? Aceasta-i intrebarea!

28/01/2015

Motto: Spune-mi ce mijloace folosesti ca sa-ti spun cine esti (F.P.)

Marturisesc ca nu-mi este foarte clar pentru care din alternativele din titlu si-a dat demisia seful SRI, George Maior. Oriunde in lume, un sef de serviciu secret este un membru al echipei cu care un sef de stat isi gestioneaza mandatul. Schimbarea sau mentinerea in functie, pe acest subiect, depinde de initiativa sefului statului.

Demisia unui sef de serviciu secret este un fapt relativ rar, motivat, de cele mai multe ori, de probleme personale sau de profesionalism. Niciunul dintre aceste motive nu poate fi pus in contul lui George Maior. Cand a fost intrebat daca va schimba sau nu seful SRI, noul presedinte, Klaus Iohannis, a raspuns ca problema este artificiala, functia fiind  ocupata de cineva care isi face foarte bine treaba. Daca nu ar fi fost agreat, normal ar fi fost ca Maior sa plece prin inlocuire, nu prin demisie sau demitere.

Peste gestul unilateral al lui Maior, anuntat marti, s-ar fi putut trece mai usor, daca duminica nu ar fi dat un interviu, la B1 TV. Fara acel interviu, opinia publica ar fi putut concede ca, pur si simplu, fostul sef al SRI a vrut sa dea cale libera unui aer proaspat, la varful institutiei, o data cu improspatarea intregii echipe de leadership prezidential. Un act elegant, pe masura profesionalismului, am fi spus cei mai multi si, cu asta, evenimentul s-ar fi consumat, disparand rapid din atentia publica.

In interviul de dinaintea demisiei, George Maior a dat un avertisment celor care se opun adoptarii legilor Big Brother, pe care ii considera responsabili in cazul producerii unei catastrofe.  Dupa cum se stie, Curtea Constitutionala a Romaniei a respins legile in cauza ca neconstitutionale. Iata, negru pe alb, avertismentul fostului sef al SRI: „Eu vreau să avertizez foarte serios că există o răspundere morală în legătură cu securitatea cetăţenilor României, nu a statului. La momentul când se va întâmpla o catastrofă, voi şti spre cine să arăt cu degetul. E datoria mea să spun că cineva se joacă cu lucruri pe care nu le înţelege sau din rea credinţă le abordează în acest fel. Nu comentez deciziile, ne vom adapta la ele, cu mijloacele chiar şi ale lui Sherlock Holmes”.

Nu cred ca exagerez, comparand aceasta interventie cu ceea ce s-a numit, foarte critic, “justitia televizata”, de pana la schimbarea de la Cotroceni. Stilul sefului se induce sau se impune subalternului, chestiunea este arhicunoscuta. Presupun, insa, ca problemele tehnice sau sistemice nu se rezolva intr-un asemenea cadru, iar daca s-ar fi dorit initializarea unei dezbateri publice, nu demisia, ci ramanerea pe post ar fi fost necesara, pentru o finalizare constructiva. Mai degraba, s-a urmarit reactivarea vechii presiuni autoritariste, de pe vremea lui Basescu, de fortare a unor legi ale sigurantei nationale, cel putin discutabile si transmiterea ei, sub forma unui fals cartof fierbinte, noului presedinte, Klaus Iohannis.

Dramatizarea respingerii legilor Big Brother ascunde, in opinia mea, un interes politic foarte concret. Aceste legi au fost evocate si pe timpul recentei vizite, anuale, a Victoriei Nuland, nu stiu daca are vreo legatura. Ceea ce stim foarte sigur este ca subiectul are legaturi foarte stranse cu arhetipul european al democratiei si libertatii, cu spiritul american Edward Snowden si cu preocuparea activa a societatii civile romanesti privind respectarea drepturilor omului. Oricat ar sporovai serviciile secrete pe tema legilor Big Brother, niciun popor din Est, care a cunoscut ororile statului totalitar comunist, nu se va lasa inselat de ideologia politieneasca a lui “daca”, din povestea prostiei omenesti si a drobului de sare. Ideologia statului politienesc, o vedem limpede si astazi si nimeni nu trebuie sa ne dea alte lectii, este ideologia lui “daca”, ridicata la rangul de politica de stat.

Aceasta este miza jocului politic „Big Brother”, stat al drepturilor omului sau stat politienesc, iar solutia CCR, pe aceste legi, de neconstitutionalitate, are o valoare simbolica fundamentala: statul de drept nu este, nu se intersecteaza si nu aspira la statul politienesc. Acest adevar al democratiei noastre, de toate zilele, ar trebui incrustat pe frontispiciile serviciilor secrete din toata lumea. Urmarea legilor Big Brother o stim, instapanirea pe vecie a unui regim politic monocolor, a dictaturii, pentru care alegerile democratice si drepturile omului sunt niste abtibilduri de infrumusetare.

Mai exista si o alta consecinta mascata, de “rebrenduire” a raului, de care multi oameni, chiar  politicieni cu pretentii, nu sunt constienti. Se invoca, in ultimul timp, argumentul politicii “inteligente”, dar nu si intelepte, si diavolul se crede inteligent, cand tamaie la pomana. O doctrina pe care as numi-o a smecherismului, care nu are nimic in comun cu exceptionalismul autentic, bazat pe intelepciune. Am mai spus, una din legile smecherismului este lovirea celuilalt cu parti din el insusi, acum vedem cum o alta lege incearca sa se infiripe chiar sub ochii nostri, rebrenduirea pe seama celuilalt.

Daca legile “Big Brother” vor fi adoptate intr-un stat democrat european, samavolnicia din statele politienesti, cum este cea nord-coreeana, le va specula ca fiind “legitimante” pentru politienismul de serviciu din zilele noastre. Nu va mai fi nicio diferenta de mijloace intre regimurile politice, spiritul civil va cunoaste o dureroasa infrangere, statele politienesti se vor “rebrendui” pe seama celorlalte. “Daca si voi folositi aceleasi mijloace ca si noi, si noi suntem ca si voi”, va ranji cinic politienismul nord-coreean sau de aiurea. Nu, multumesc, Big Brother, aleg marca libertatii si democratiei, sa traiesc in Europa, nu in Coreea de Nord! Multumesc CCR, multumesc domnule presedinte Iohannis!


Statul de drept, articol unic

17/12/2013

“Legile nedrepte sunt cea mai rea forma de tiranie”, isi incheie scrisoarea, citandu-l pe Edmund Burke, romanii-americani care i-au scris premierului Victor Ponta, pentru a-i cere sa-i demita pe toti liderii PSD din Camera Deputatilor, care se fac vinovati de votul din “martea neagra”, si pentru a sustine, in acelasi timp, ambasada americana.

La prima vedere, am putea fi tentati sa credem ca este vorba despre o cerere ca oricare alta, care tine de democratie, de drepturile de opinie si de petitie. In fond, pe nimeni nu-l doare gura sa ceara sau sa protesteze. Cand insa cererile si protestele fac sa ne doara la statul de drept si la democratie, abordarea si tratamentul se schimba.

A-i cere unui sef de executiv sa intervina si sa preia controlul asupra legislativului echivaleaza cu a indemna la lovitura de stat si dictatura, asa cum numai prin tarile africane se intampla. Bineinteles, nu am si nu voi avea nimic, niciodata, cu semnatarii unei scrisori deschise, care imi ofera doar prilejul, nu si cauza acestui comentariu. Nu pot insa sa nu ma intreb, cine sunt tragatorii de sfori, cei care schimonosesc democratia si-o impung pe la spate, cerandu-i „Striga Baraba!”?

In toata lumea democrata se stie, de la Locke si, mai ales, Montesquieu,  ce inseamna separatia puterilor, si se respecta. Cu totii cunoastem, la fel de bine, ca statul de drept este statul care se bazeaza pe domnia legii. Dar mai stim, noi, oare, ce inseamna lege, care este sursa sa originara? Tare mi-e teama ca nu, din moment ce tindem sa o identificam cu vointa unui om sau a unui grup restrans de interese, uneori dinafara, ce o transforma intr-o problema cu solutii ce tin de zonele libertatii si eliberarii.

Ignorarea sistematica, in ultimii ani, a numeroase miscari sociale, legate de criza si austeritate, care, ca o paranteza, le-au concurat, mai mult sau mai putin la limita, pe cele din timpul comunismului, a unor evenimente electorale, cum a fost referendumul de demitere ori avand in centrul lor interese nationale, referitoare la securitatea economica, energetica sau ecologica (gaze de sist, resurse aurifere, minerale etc.) releva o distorsionare imorala si abuziva a statului de drept, al carui articol unic pare a fi scoaterea in afara legii a vointei poporului!

S-a intrecut orice masura a rusinii si a bunului simt, dincolo de care vointa poporului nu mai conteaza. Vointa populara este insultata, calomniata, calcata in picioare! Pentru cei care, in virtutea mandatului democratic, o reprezinta, o apara si o duc la indeplinire, vointa populara a ajuns sa le fie imputata, sub acuzatiile incredibile de “puci” si de “pucisti”!

Sarmanul Edmund Burke, care ne-a lasat una din cele mai scanteietoare cugetari despre nedreptate, ar ramane mut de uluire sa afle ca aceasta paleste, azi, in fata tiraniei de a scoate in ilegalitate vointa populara!

A venit vremea sa ne reamintim ca sursa originara si exclusiva a legii este vointa populara, sa o reabilitam, impreuna cu toate valorile firii si ale pamantului. In ceasul al doisprezecelea, sa ne intoarcem la ideologia conservatoare a valorilor traditionale, care ne dau identitate, ne fac sa ne pastram nealterata natura umana, ca indivizi, ca familie, ca societate, urmand caile morale si ale credintei parintilor si stramosilor nostri.

Sa reflectam si noi, alaturi de intregul Est, la limpezimea si taria de cristal a cuvintelor lui Nikolai Berdiaev, despre misiunea de salvare si progres a conservatorismului, al carui sens „nu constă în faptul că el împiedică mişcarea înainte si in sus, ci în aceea că împiedică mişcarea înapoi şi în jos până la întunericul haotic”.


Legea vantului ?

04/06/2013

Nu stiu de ce, un trecut despre care adevarul a fost mortificat, din care se hranesc unii politistorici, l-am asociat intotdeauna cu un fel de mortaciune. Probabil, asocierea imi vine din imaginile cu necrofagii care, lihniti, nu au altceva mai bun decat sa-si astampere foamea cu muscaturi si imbucaturi hulpave dintr-o natura moarta. Am retrait ciudatul sentiment in zilele din urma, cand am aflat ca politistoria necrofaga poate fi nu numai de subzistenta, ci si aducatoare de profit, prin alimentarea unei anumite ramuri a industriei cartii.

„Cartea presedintilor”, lansata la Bookfest-ul de la Romexpo, nu este o carte a presedintilor, scrisa de presedinti, asa cum ai fi tentat sa crezi la prima vedere, ci despre presedinti, un volum de dialoguri intre Vladimir Tismaneanu si Cristian Patrascanoiu, pe tema presedintilor post-comunisti ai Romaniei. Un titlu de marketing aduce insa un profit mai vartos, in fata caruia micuta inducere in eroare nu mai conteaza, cu atat mai putin daca sugestia a venit sau nu din partea lui Mircea Mihaies.

Ideile din argumentul prefatator, scris de Vladimir Tismaneanu la Washington, dau cheia intregului volum, a conceptului ideologic care i-a motivat structura si constructia editoriala. Nimeni nu-i contesta autorului pretentia de stiutor al tipurilor de conducere in regimurile totalitare, dar cand isi propune compararea acestora cu cele din Romania democrata, membra a UE si NATO, intregul demers intra pe un fagas tendentios si maculant, al unor orbiri ideologice si obsesii mistificatoare. A lua praful de pe brandul malefic al totalitarismului si a-l spulbera in directia unui liberalism social, care incearca sa se distanteze de neoliberalismul ruinator, asa cum a facut-o, ireversibil, fata de comunism, este un act mai mult decat discutabil.

In contextul crizei si goanei dupa resurse energetice si minerale, nu este greu sa intelegi mesajele subsecvente ideii de „societate deschisa”, clamata de Vladimir Tismaneanu, cine sunt si ce vor „prietenii” acesteia, care le sunt sursele „frustrarilor”. In niciun caz nu este vorba despre sensul originar, popperian, al drepturilor cetatenilor la decizii sau despre cele postcomuniste, al drepturile de libera circulatie si de acces liber pe piata muncii, cand, la el acasa, capitalismul american se inchide, digital sau cu cheia „visa waiver”.

Important este nu ceea ce se spune despre Vladimir Tismaneanu, daca este sau nu un mostenitor al stilului cominternist, in care interesul alogen era determinant, important cu adevarat este ceea ce spune Tismaneanu insusi. Nu poti sa nu observi, la o simpla lectura (de o analiza sociologica, de continut, nici nu mai vorbesc) ca politologul a operat o substitutie imorala in definitia societatii deschise, punand capitalul in locul cetateanului. Nu ca nu ar fi important si capitalul, care-si are locul sau in dezbaterile economice, dar toata discutia despre societatea deschisa, care s-a nascut istoric si a fost teoretizata avand in centrul ei cetateanul, isi pierde orice sens politologic. Oricine poate constata ca autorul si-a scos din vocabularul politic cuvinte precum popor, social, echitate, demnitate, trai decent sau altele centrate pe traiul cetateanului. Ceea ce, subtextual, ramane in locul politicii fata de cetatean este politica usilor fara incuietori, trantite de perete sau chiar scoase din tatani, daca se poate, in fata expansiunii nestavilite, pauperizante si secatuitoare, a capitalului alogen. Adica o „societate deschisa” nu pentru cine o locuieste, ci pentru cine se pripaseste.

Nu-i de mirare ca intr-o asemenea distorsionare a societatii deschise, „pluralismul veritabil”, despre care falsul propovaduitor spune ca Ion Iliescu l-a „respins” cu „consecventa”, nu mai inseamna pluripartidism si alternanta democratica la putere, ci partasia la nepartasie, aidoma depunerii oualelor cucului in alte cuiburi, ai carui pui ii vor lasa flamanzi pe cei ai gazdei, daca nu chiar ii vor arunca din cuib. Politicile coloniale sunt inconvoiatoare pentru colonii, statul exosperm isi trage puterea din vlaguirea resurselor altora, dar lui Vladimir Tismaneanu ii repugna denuntarea de catre Emil Constantinescu a intelectualilor care au „suflete de sclavi”.

Probabil ca ideea vestica atat de cucurigita a „statului de drept” tocmai acest lucru inseamna, incremenirea in starea de colonie, cu o justitie telecomandata, din care cine incearca sa scape devine suspect. Cam multi suspecti, ce-i drept, cei 7,4 de milioane de romani care au votat demiterea presedintelui Basescu, cam multi si cei 70% dintre cei care au votat schimbarea, dar cui ii pasa, cand „statul de drept” pare sa fi devenit, dintr-o lege a pamantului, o lege a vantului?

http://www.contributors.ro/cultura/viziuni-optiuni-mosteniri-argument-pentru-cartea-presedintilor/