SUA-Europa: O mezalianta de securitate. Din cvadruplarea americana a cheltuielilor militare, o parte se va duce pe apa Atlanticului

15/04/2016

Probabil, Donald Trump si Edward Lucas au dreptate in privinta partajarii cheltuielilor militare si contributivitatilor de securitate intre americani si europeni:

http://www.contributors.ro/editorial/in-care-donald-trump-ma-lauda-iar-eu-sunt-de-acord-cu-el/

Dar Europa nu este o federatie, cu o putere centrala care sa se impuna puterilor “locale” (natiunilor).

In plus, europenii sunt prinsi destul de puternic in clestele social si sindical. Practic, sunt 28 de clesti, care ameninta cu revolte de strada si cu rasturnari de guverne daca statele europene si-ar permite luxul sa achite 70% din factura NATO si sa-si mareasca de 4 ori cheltuielile.

A sugera, fie si implicit, despre europeni ca sunt partenerul mai mare si mai bogat din Alianta este ceva foarte relativ.

Brexit-ul, spargerea spatiului Schengen, a zonei euro si chiar a UE vor face rapid din Europa un pipernicit din multe puncte de vedere. Perspectiva ar deveni si mai probabila daca SUA se vor retrage din ceea ce pare sa fi devenit, pe nesimtite, o mezalianta de securitate. Care trage in jos.

La infiintare, NATO a fost un act nobil din partea americanilor. Pericolul comunist era real, iminent si eruptiv, europenii nu aveau bani sa-si plateasca singuri securitatea.

Dar vremurile lui 1949 au ramas mult in urma. Primul razboi rece s-a incheiat, iar multipolarismul lasa putine sanse unui al doilea razboi rece cu anvergura bipolara si de bloc cunoscuta. Intre timp, europenii s-au refacut economic.

De aceasta mezalianta costisitoare vor incepe sa-si dea seama si contribuabilii americani, cand vor vedea cati bani vor trebui sa scoata din buzunar pentru împatrirea cheltuielilor militare.

Putin probabil ca americanilor sa le mai surada sa plateasca securitatea in locul europenilor, sa-si arunce banii pe apa Atlanticului.


O criza de leadership si de sistem: Cand violenta politica genereaza violenta civila. SUA, intre razboiul din lume si razboiul de acasa

10/10/2015

– Ultimii veniti intotdeauna se tem. – De ce se tem? – Pentru ca sunt ultimii veniti. – Unde scrie asta? – In toate manualele americane despre politica si putere.

In principiu, aleg sa scriu pe teme despre care intuitia si sensibilitatea politica imi spun ca pot ascunde pericole la adresa normalitatii si a binelui comun. Raul, emanat si risipit de patologia politica, foarte bine camuflata prin impopotonarea cu valorile civilizatiei noastre, tot asa cum canibalul o face cu penele si oasele victimelor sale, ne poate afecta numai prin bresele de solidaritate.

Ca parti ale aceluiasi intreg, indiferent ca vorbim de cetateni sau de state, care resimtim raul provocat oriunde in lumea globala, asa cum se intampla cu suferintele din orice punct trupesc, suntem datori sa denuntam atacurile pe solidaritate, sa nu admitem sparturile in acest sistem imunitar. Cum bresele de solidaritate pornesc din bresele mentale, este nevoie sa le discutam si sa le constientizam cat mai amplu posibil. Este in primul rand o responsabilitate a oamenilor politici.

Am apreciat diagnosticul politic precis pe care presedintele Erdogan l-a pus atacurilor teroriste de sambata, de la Ankara, pe care le-a condamnat ca au drept tinta „pacea natiunii noastre”. Cred ca „pacea natiunilor” este si o formulare reflexiv-educativa. Dar nu este un caz izolat. Cine se hraneste din dezbinarea si conflictualizarea natiunilor si civilizatiilor? Ar trebui dat un raspuns sau, daca exista, facut cunoscut.

Azi, de Ziua mondiala/europeana a luptei impotriva pedepsei cu moartea, am ales sa scriu despre o stare de fapt sangeroasa din SUA, moartea cu care guvernele americane isi pedepsesc proprii cetateni prin bratul liber inarmat al violentei civile.

Daca in tranzitia de la Razboiul Civil American s-ar fi putut bucura de o anumita toleranta, Amendamentul al doilea, care prevede dreptul inviolabil al cetatenilor americani de a detine arme de foc, nu mai are nicio justificare in zilele noastre, ale drepturilor omului, intre care primul este dreptul la viata.

Ori, daca vointa politica a guvernelor de la Washington este de a mentine ca factor de presiune sau de descurajare civila dreptul la arme individuale, care dau posibilitatea de a ucide, eticheta drepturilor omului ar trebui dezlipita de pe imaginea SUA, si asa destul de fardata.

SUA sunt violente in afara, a se vedea razboaiele americane din Orientul Mijlociu sau proaspatul bombardament american asupra spitalului Medici fara Frontiere din Afganistan, pentru care exista acuzatia de „crima de razboi”. Dar se confrunta si cu o violenta civila inauntru, aproape la fel de cruda.

Vineri, a avut loc un nou atac armat in Statele Unite, intr-o universitate din Arizona, soldat cu un mort si trei raniti. Dupa cateva ore, s-a petrecut un caz similar la o universitate din statul american Texas, in care cel putin o persoana a fost impuscata mortal si o alta a fost ranita.

Cele doua evenimente de violenta civila armata, produse intr-o singura zi, au venit la o saptamana dupa un alt atac produs intr-un campus universitar american, in care s-au inregistrat noua morti. Cu putina vreme inainte, ne amintim, in spirala violentei civile au cazut victime si doi reporteri de televiziune, in timpul unei transmisiuni directe…

Dar acestea sunt doar cele mai noi picaturi dintr-un pahar care se tot umple. Un fenomen devenit stereotip, care starneste serioase semne de ingrijorare si de intrebare pentru leadershipul si sistemul american. Cand si copiii se impusca intre ei, cum este cazul baiatului de 11 ani care a ucis o fata de 8 ani, cultura violentei si conexiunea cu politica nu mai au nevoie de alte demonstratii. Violenta politica genereaza violenta civila.

Nu exista semne de schimbare, din pacate. Presedintele american, Barack Obama, face adevarate slalomuri de PR printre crizele de violenta civila. Nici printre candidatii pentru prezidentialele din 2016 lucrurile nu stau diferit. Candidatul republican Ben Carson sustine explicit Amendamentul al doilea, ceilalti candidati nu-l au pe agenda electorala.


Motiunea de cenzura Iohannis-PNL-DNA: Interesele din spate si testul de autenticitate

11/06/2015

Motto: Paradoxal sau nu, la un articol de stanga nu pot folosi decat un citat dintr-un autor de dreapta: „Partea nevazuta decide totul” (H. R. Patapievici)

Motiunea de cenzura impotriva guvernului Ponta, initiata de catre PNL si sustinuta de catre Presedintele Iohannis, se va dezbate si vota, vineri, in Parlament. Sunt mai multe ciudatenii, care fac ca rezultatul motiunii sa fie greu anticipabil, in acest moment. In primul rand, tema motiunii, votul prin corespondenta si alegerile partiale, nu este una obisnuita, care sa duca la caderea guvernului. Faptul ca la motiune se supraliciteaza votul diasporei, cu care Iohannis a castigat alegerile prezidentiale din noiembrie, nu este o garantie de succes. Ideea ca o strategie castigatoare nu se schimba este tot atat de sensibila ca cea potrivit careia ulciorul cu voturi nu merge de multe ori la urne. Se omite un adevar, care ar putea sa se razbune, asta daca nu cumva traseismul a fost deja cumparat, ca diferenta dintre votul de acasa si votul de afara este cea dintre plin si supraplin, care la motiune nu se mai joaca pe terenul electoral, ci pe cel parlamentar. Altfel spus, motivarea si masura pentru „plinul” de maine vor fi altele sau teoretic ar trebui sa fie. Ramane de vazut.

In al doilea rand, nimic in motiune despre performantele sau „coruptia” guvernului. Probabil pentru ca in istorie nu exista niciun guvern care simultan sa fi fost corupt si sa fi avut crestere economico-sociala. Aceasta incompatibilitate este lesne de inteles, chiar si pentru motionisti, in cazul unui guvern corupt cresterea de bunastare, atata cata este, merge in buzunarele coruptilor si corupatorilor, dinauntru si din afara, nu in ale contribuabililor, cum s-a intamplat in cazul guvernului stangii social-democrate.

Pregatirea unei acuzatii de coruptie si, in paralel, a unei lovituri judiciare impotriva guvernului au fost destul de vizibile, in ultimul timp, pe fondul unor declaratii tematice occidentale. Nu mai este un secret ca sunt ochi care stau atintiti pe lume, pentru a-i identifica stereotipuri sau slabiciuni si a i le intoarce impotriva, spre obtinerea de avantaje speculative. Coruptia si jihadismul sunt doar doua exemple, in sucirea mintilor. Atragerile de atentie ale unor politicieni occidentali asupra amenintarii coruptiei la adresa prosperitatii si securitatii statelor, oriunde in lume sau asupra posibilitatii de a fi folosita ca nou instrument de politica externa impotriva noilor state UE au o coerenta tintita. Ori afirmatii si mai contondente, ale unor ambasadori, ca situatiile de coruptie care vizeaza Guvernul Romaniei ar trebui gestionate de cetatenii Romaniei (nu de justitie, sic!).

In al treilea rand, jocul alunecos din PSD si din coalitie, care pare a-l excede pe premierul Ponta, ca demisia anuntata a ministrului Transporturilor, preluarea de catre UNPR a ministrului (si ministerului) Justitiei, ca si declaratia vicepremierului Oprea ca o sustine total pe Kovesi, sefa DNA, ori anunturi de ultima ora de pesedisti care vor vota motiunea deschide calea catre un rezultat care sa sfideze majoritatea actuala, substantiala. Pe de alta parte, un comentariu Stratfor confirma presiunile SUA si UE asupra lui Victor Ponta pentru „mai multa transparenta institutionala”, cat si sustinerea de catre SUA a DNA, care „urmareste crearea unui mediu mai sigur pentru investitii occidentale” (aha!, deci asta era!, n.m.), dand in acelasi timp asigurari ca „scandalul si disensiunile din Parlament nu vor schimba politica externa a Romaniei.” Din nou, cu alte cuvinte, in spatele schimbarii de guvernare, care se contureaza a fi iminenta, se afla interesele occidentale. Procurorul sef al DNA pare a nu lasa loc de echivoc: „Contează susținerea ambasadelor și CE, pentru că nu te simți singur în această luptă.” Pentru PSD, motiunea de peste cateva ceasuri va fi un test de autenticitate. Cat din PSD mai este sau va mai ramane de stanga, cat este sau va trece la dreapta.


Summitul Americilor: Sub semnul I

12/04/2015

Vedeta incontestabila a summitului Americilor, din Panama, a fost Cuba. Summitul de doua zile, de vineri si sambata, a inregistrat pentru prima data prezenta Cubei. Strangerile de maini si discursurile presedintilor american si cubanez, Barack Obama si Raul Castro, au prefatat toate relatarile despre evenimentul din Ciudad de Panama.

Prima intrevedere, dupa 1956, intre liderii SUA si Cubei si anuntarea comuna a inceperii normalizarii relatiilor diplomatice dintre cele doua state, rupte in 1961, a depasit semnificatia bilaterala, in favoarea uneia regionale. Cei 35 de sefi de state si de guvern din regiune, care s-au reunit pentru prima data la aceeasi masa intr-un format atat de numeros, nu si-au ascuns sperantele ca SUA au pus capat politicii lor de ingerinta in afacerile interne ale statelor latino-americane.

Barack Obama a calificat dezghetarea relatiilor dintre SUA si Cuba drept un “punct de cotitura” in spatiul latino-american, admitand ca politica Washingtonului de aparare a drepturilor omului in zona nu a fost cea mai inspirata. Raspunzand direct acuzatiilor presedintelui ecuadorian, Rafael Correa, potrivit carora SUA “continua interventiile ilegale” in America Latina, presedintele american a dat asigurari ca vremea interventiilor SUA in aceasta regiune a trecut.

Unei analize avizate si atenta la nuante, nu a avut cum sa-i fi scapat spiritul de Independenta, sub care s-a desfasurat summitul interamerican. Probabil ca doar semnul literei I a lipsit, al indexului indreptat in sus, pentru a transmite semnalul politic de Independenta, tot asa cum, in limbajul gesturilor politice, V-ul degetelor il transmite pe cel de Victorie. Solidaritatea cu independenta cubaneza si cu cea venezueleana, cele doua simboluri de varf ale independentei in regiune, a dat un alt semnal puternic, dupa cele din lumile slava si araba, de ordine mondiala a independentei in interdependenta.

Simbolistica si retorica detensionarii s-au consumat, intrebarea preocupanta este cat dintre acestea vor deveni si fapte. Deocamdata, observatorii au remarcat o intarziere a SUA de scoatere a Cubei de pe lista statelor teroriste si de ridicare a embargoului, comparativ cu anuntul din decembrie, dar si recentul decret privind Venezuela, cu sanctiuni si calificarea aceastei tari ca o “amenintare” pentru securitatea interna americana. Raspunsul excesiv al SUA la diferentele care o separa de Venezuela a iritat statele latino-americane, care nu au ratat oportunitatea oferita de summit de a-i critica politica de ingerinta in treburile altora.

A avut, oare, vizita la Caracas a unui consilier al secretarului de stat american, de miercuri, un rol linistitor si de imagine, de pregatire a unei mai bune insertii politice pe terenul summitului, care urma sa se deschida peste doua zile? Bipartizanismul de politica externa american va functiona si prin asumarea de catre republicani, care domina ambele camere ale Congresului, a pozitiilor exprimate la summitul Americilor de catre liderul democrat de la Casa Alba? Va fi nevoie de ceva timp pentru edificare. Alte idei privind summitul pot fi aflate in articolele de la linkurile:

http://www.agerpres.ro/externe/2015/04/11/barack-obama-noua-politica-a-sua-fata-de-cuba-marcheaza-un-moment-de-cotitura-in-spatiul-latino-american-21-28-54

http://www.hotnews.ro/stiri-international-19895415-video-moment-istoric-obama-castro-dat-mana-participat-premiera-summit-impreuna.htm

Comentariu Fragmentarium Politic :

1) – Natiunile democrate nu opun forta diferentei.

2) – Fara drepturile popoarelor, drepturile omului sunt goale.

3) – Drepturile omului sunt drepturile cetateanului. Drepturile cetateanului sunt drepturile constitutionale. Acolo unde nu sunt, ar trebui sa fie. Identitatea dintre om si cetatean nu trebuie scindata sau desfigurata.

4) – Guvernele nationale sunt singurele garante ale drepturilor omului si ale drepturilor popoarelor.

5) – Societatile civile trebuie sa lucreze pentru propriile popoare, nu impotriva lor. Societatea civila trebuie sa fie un agent national, nu un agent strain.

6) – Nu exista un drept de ingerinta, ci o aroganta de ingerinta.

7) – Cooperarea nu inseamna uniformizare si subordonare, ci diferenta si independenta. Avantajele din cooperare trebuie sa fie bilaterale si egale.


Aliantele te ajuta, dar te si expun: Cat de reala este amenintarea Rusiei pentru Romania? Care ar trebui sa fie atitudinea de securitate?

19/02/2015

Fostul presedinte Traian Basescu a exclus un atac al Rusiei impotriva Romaniei, tara membra NATO. Insa in zilele din urma s-a vorbit intens despre razboi si despre incorporari ale tinerilor intre 20 si 35 de ani. Cu toate asigurarile linistitoare, nu iese fum fara foc. Probabilitatea unei idei sau unui concept de culise privind si un alt rol al Romaniei in criza din Ucraina, in afara celui de asistenta in probleme de securitate cibernetica, nu poate fi exclusa.

Curtoazia cu care Petro Porosenko l-a salutat in romana pe Klaus Iohannis, in marja reuniunii informale a Consiliului European, de saptamana trecuta, discutiile din timpul intalnirii, pe chestiuni bilaterale si regionale, invitatia, acceptata, de a vizita Kievul si multumirile pentru sustinerea Ucrainei exprima un interes vizibil, i-as spune de criza, pentru un vecin si o tara NATO. Vizita de acum doua zile, la Bucuresti, a ministrului de externe ucrainean si speculatiile privind posibilitatea unor livrari de arme a agitat si mai mult teza unui amestec al Romaniei in ‚ciorba ucraineana”, cum l-a calificat, critic, Traian Basescu.

Evolutiile si, mai ales, perspectivele din teatrul de razboi din Ucraina indeamna la circumspectie din partea Romaniei. Indiferent ce i-ar promite Kievul, va fi pielea ursului din padure. Pe de o parte, sfarsitul puterii Maidanului a revenit in atentie, Vladimir Putin a inceput sa-l reinvoce. Pe de alta, Acordul Minsk 2, care a dobandit si o aprobare ONU, a consacrat o teritorialitate pentru separatisti, in expansiune, dupa cum se vede din linia miscatoare a frontului, cat si un statut de parte semnatara, de cvasistatalitate. Incercuirea de la Debaltevo, refuzul de a lupta sau trecerile de partea prorusa, care au culminat, ieri, cu abandonarea orasului si retragerea trupelor guvernamentale, prefigureaza, in limbajul raportului de forte, un rapid deznodamant militar.

Pentru o pozitie de „rabdare strategica”, pentru care a pledat la inceputul anului si presedintele american, Barack Obama, ar trebui avut in vedere ca teritoriile istorice romanesti se afla in Ucraina, nu in Rusia. In plus, nu ar trebui sa ne facem iluzii, discriminarile la care nationalistii ucraineni au supus populatia rusofona din Estul Ucrainei vor tinti, mai devreme sau mai tarziu, si pe cele vorbitoare de alte limbi, din Vest sau din Sud, amanarea tine doar de situatie. Un amestec militar unilateral in Ucraina, spre care Romania ar putea fi impinsa, pentru contracararea unor asa-zise riscuri la adresa securitatii sale, ar fi total contraindicat, prin complicatiile si mai grave pe care le-ar provoca.

Se vorbeste despre o posibila transnistrizare sau reinvecinare cu Rusia ca despre niste riscuri unilaterale pe care le-am putea impiedica unilateral. Ar putea insa la fel de bine sa fie vorba de reactii de neincredere, caz in care Romania ar trebui sa-si analizeze politica externa si sa identifice ce anume din politicile de vecinatate ar putea suscita neincrederea la vecinul geopolitic rasaritean. O diplomatie si o politica externa active si constructive pot aduce mai multa securitate decat ar putea-o face livrarea de armament sau angajarea de forte militare.

O politica externa de buna vecinatate ne poate apara mai eficient decat orice scut antiracheta. Nu ma refer in mod expres la scutul de la Deveselu, ci principial, la expunerea la contralovituri a teritoriului pe care se afla. De aici, calculul strategic este foarte simplu, in materie de costuri de utilizare, ceea ce poate juca si un puternic rol de descurajare, cand instalatiile se afla pe teritoriul detinatorului. Ori, de aceste calcule si costuri ar trebui sa tina seama si comandantul militar NATO, cand sustine ca Occidentul nu ar trebui sa excluda optiunea militara in Ucraina. Poate ar fi cazul sa reflectam, toti, inca o data, la avertismentul lui Georges Clemenceau, fost prim-ministru francez, potrivit caruia politica nu trebuie lasata pe mana militarilor.

Cu garantiile americane de securitate, de care am fost asigurati de foarte multe ori in ultimul timp, la toate nivelurile, nu ar trebui sa avem nici cea mai mica temere. America este insa departe, iar lumea in care-si ofera garantiile este mare. Mai aproape este Europa, iar daca acceptam ca unele din reactiile Rusiei sunt de neincredere, ar trebui sa supunem aceleasi analize si politica de securitate europeana, sa vedem care este raportul intre masurile de securitate si cele de incredere, daca nu cumva ultimele au cam disparut si, daca este asa, din ce cauza si ce ar trebui facut pentru a fi relansate.

Cusurul unor declaratii alarmiste, despre presupuse invazii sau destabilizari pe care Rusia ar urma sa le intreprinda in Europa sau despre reinfiintarea URSS, la fel de ipotetica, este ca pot duce la reactii pe directii mari, susceptibile de decizii gresite si de consecinte impredictibile. „Cine vrea sa reactioneze la ISIS sau Ucraina cu stabilirea unor directii mari e in pericol sa faca decizii gresite”, se spune intr-o analiza pentru viitoarea strategie de securitate a Germaniei. Intr-adevar, mersul la gramada sau la scara mare este general si aproximativ, nepotrivit cu concretetea si precizia tintelor de securitate nationala.

Privind restabilirea Uniunii Sovietice, de care fostul presedinte georgian Saakasvili acuza Rusia lui Putin, perspectiva ar trebui abordata ceva mai nuantat. De pe taramul dreptului international, un prim aspect ar fi ca decizia de destramare din 1991 a fost consensuala, un al doilea, ca statul sovietic a fost semnatar al Actului Final OSCE, de la Helsinki, din 1975, care recunostea si garanta toate frontierele din Europa. Actul Final nu poate fi considerat cazut in desuetudine, nu pentru semnatura URSS, care nu mai exista, ci pentru ca in „cosul” 3 s-au adoptat prevederile privind respectarea drepturilor omului, pe care nimeni nu va mai putea, vreodata, sa nu le recunoasca sau sa le conteste. Din punct de vedere politic, este cat se poate de clar ca URSS nu va fi reinfiintat niciodata, a fost un sistem politic si economic care a apus o data pentru totdeauna. Cu toate imperfectiunile si drumul lung pe care il mai are de parcurs, Rusia este un stat democratic, pluralist politic si economic. Integrarea economica a unor foste republici sovietice, acum state independente si suverane, in formatul Uniunii Eurasiatice, este o alta discutie, in care nu poate fi folosita o alta masura decat cea pentru Uniunea Europeana.

Ar mai fi de luat in seama inca doua chestiuni fierbinti. Prima, referitoare la designul fluxurilor politico-energetice regionale, din care suntem exclusi, prin vizita lui Putin la Budapesta, din aceasta saptamana, o adevarata manevra de invaluire a Romaniei prin Vest. Interesant mesajul lui Viktor Orban, care imi suna ciudat, ca o propunere de partizanat egal, cel putin in acest moment sau pana la primirea de noi ordine, cand afirma ca „Securitatea regionala nu poate fi garantata prin masuri impotriva Rusiei. Pacea si cooperarea economica in regiunea eurasiatica pot fi o solutie”. Adica, ceva cam de genul: „Suntem cu UE, dar suntem si cu UEA”. A doua, ca pentru prima data in presa germana au aparut critici la adresa lui Porosenko, caruia i se sugereaza retragerea totala si definitiva din Ucraina de Est, pentru a salva ce se mai poate salva, adica partea de Vest. Aceste semnale mi-au amintit ca Putin ii numeste „nazisti” pe guvernantii de la Kiev, dar si de faptul ca prin necapitulare Hitler a distrus Germania din temelii.

Prin urmare, atitudinea de securitate a Romaniei, in plan regional, ar trebui sa fie modelata de raspunsurile la intrebarile: Isi poate permite Romania sa provoace militar Rusia si sa o transforme intr-un dusman geopolitic coplesitor si necrutator? Poate actiona Romania unilateral, in afara parteneriatului strategic si al aliantei? Altfel spus, poate sa fie Romania mai SUA decat SUA si mai NATO decat NATO?


Sanctiunile de bloc: O mentalitate nefasta, de tip Razboi Rece

12/12/2014

Senatul american a adoptat, ieri, o lege care permite presedintelui Barack Obama sa introduca noi sanctiuni impotriva Rusiei. In replica, presedintele american a declarat ca isi va lega sanctiunile de cele europene, practic le va da curs doar in cazul in care vor fi sustinute de tarile din UE.

Obama si-a exprimat temerea ca divergentele pe tema sanctiunilor ar putea provoca o ruptura intre capitalele de pe cele doua maluri ale Atlanticului. „Dacă autorităţile ruse vor vedea că în coaliţie nu există divergenţe, peste câtva timp ele vor spune că pierderile economice depăşesc avantajul strategic al acţiunii lor”, a subliniat liderul american, reactualizand, discret (dar nerealist, cred), politica sanctiunilor de bloc.

Din pacate, la 25 de ani de la destramarea blocului sovietic, occidentalii repeta greseala abordarii economice de pe baze politice. Cand statul-lider si-a impus statelor-satelite viziunea centralizata drept politica de bloc in relatiile economice, in interiorul si in afara fostului CAER, pierderile pe care toate statele membre au inceput sa le acumuleze au dus la inapoiere economica, la crize, la divergente si, in final, la o destramare de bloc. Anticiparile sunt greu de facut, dar, pana una-alta, observam ca economia globala sufera in prezent la fel ca in trecut.


Noua Europa si „teritoriul NATO” (Actualizat)

13/06/2014

Intr-un discurs acuzator la adresa Rusiei, pe tema Crimeei, rostit in 29 aprilie la un institut de stiinte politice din Washington, secretarul de stat american, John Kerry, avertiza ca „Statele Unite vor face totul pentru a apara teritoriul NATO.” Ideea a fost exprimata si de catre secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, pe 15 mai, intr-un interviu cu aceeasi tinta, pe timpul vizitei in Romania: „Suntem pregătiţi să apărăm fiecare bucăţică din teritoriul NATO.”   

Ideea de „teritoriu NATO” arata, prin sursele de provenienta si directiile politico-militare de utilizare, ca nu este vorba de o figura de stil, ci de o ideologie si o doctrina, adanc inradacinate in mentalul politic al leadershipului american. Voiajarea nestingherita a inchisorilor CIA, spionarea americana a guvernelor si institutiilor europene, sosiri nenotificate ale unor lideri americani la baze militare, lobbysmul corupator american, care de sub haina peticita de a fi de-al „casei” escaladeaza cutume si norme, chemarea la ordine a unor lideri politici sau sefi de institutii ale statului la sediile ambasadelor americane sunt doar cateva aspecte din partea vizibila a aisbergului, prin care suveranitatea statelor din „teritoriul NATO” este pusa la incercare.

Desigur, s-ar putea replica ca „teritoriul NATO” reprezinta o punere in comun a suveranitatilor statelor componente pentru a face fata unui pericol care le vizeaza deopotriva, ceea ce pe timp de razboi, cald sau rece, ar fi pe deplin intemeiata. Aceasta logica incepe insa sa schioapete cand o alianta militara continua sa existe si dupa ce obiectivul strategic pentru care a fost incheiata a fost indeplinit. In urma campaniei de revolutii victorioase est-europene, din 1989-1991, si a unor schimbari la fata cu cea mai inalta rata de innoire, probabil, care ar face sa paleasca pana si unele din cele mai vechi democratii, NATO s-a trezit fara obiectul muncii. URSS, Tratatul de la Varsovia, toate regimurile comuniste din Europa de Est au fost abandonate haului istoriei, vointa populara si-a resubordonat vointa politica. Aceasta lectie istorica ar trebui universal subscrisa, acolo unde vointa populara nu este sau a incetat sa mai fie sursa primordiala a dreptului, exista o problema.

Cele mai vocale si mai de actualitate subterfugii si improvizatii in apararea anacronicului „teritoriu NATO” se refera insa la pericolele care ar veni din partea Rusiei lui Putin, care a anexat Crimeea si ar urmari sa recreeze URSS. I-am vazut in aceasta postura si pe presedintele Obama, si pe vicepresedintele Biden, si pe unii senatori americani, care au luat la picior „teritoriul NATO”, dand asigurari ca nu va fi lasat de izbeliste in fata agresivitatii Rusiei si ca SUA isi vor spori efectivele si cheltuielile militare in Europa, indemnandu-i in acelasi timp pe aliati sa faca la fel. Europenii nu par insa de loc convinsi sa ia in serios amenintarea cu napasta rusa, sa se lege la cap cu antirusismul geopolitic al americanilor. Germania, care da tonul pe continent, a respins cresterea cheltuielilor militare, iar cvasitotalitatea leadershipului politic si economic european nu agreeaza sanctiunile antiruse si izolarea Rusiei. Sanctiunile au devenit o chestiune de mantuiala iar izolarea un esec.

Mai mult, europenii au transmis la celebrarea debarcarii anglo-americane din Normandia doua semnale care au toate sansele sa devina in relativ scurt timp foarte puternice, sa reabiliteze proportii istorice ale celui de-al doilea razboi mondial, care au fost rasturnate pe nedrept, politic si geopolitic. In primul rand, este vorba de recunoasterea adevarului istoric privind rolul decisiv al URSS in infrangerea nazismului, in al doilea, aducerea la suprafata a unui fapt nu mai putin important, pe nedrept considerat colateral sau o simpla cifra statistica, in evenimentele de acum 70 de ani, este vorba de pretul urias platit de victimele civile din Normandia.

Pentru ca tot am vorbit de rasturnari de proportii, cei care sunt interesati de distinctia intre agresiune si rezistenta ar trebui sa caute raspunsul in fapte, nu in vorbe, sa observe cum limita dinainte a unei aliante militare s-a tot modificat in timp intr-un singur sens, niciodata invers, astfel ca ceea ce la inceput a fost o constructie a spatiului mitologic fondator al Atlanticului de Nord a ajuns pana la Marea Baltica si Marea Neagra. Interesele de securitate ale Rusiei nu sunt la frontierele SUA, dar nici ale SUA la frontierele Rusiei, Crimeea nu se afla in Atlanticul de Nord, dar nici Atlanticul de Nord in Marea Neagra. In consecinta, la intrebarea de care parte se afla agresiunea si de care apararea oricine isi poate raspunde singur. In opinia mea, evenimentele in care Washingtonul incearca sa re-angreneze alianta nord-atlantica ascund interesele americane, precum pulpa care acopera samburele unui fruct.

Frontiera „teritoriului NATO”, frecvent si, cred, naiv invocata, se vrea, in fapt, un nou zid berlinez. Nu stiu daca opinia publica internationala a remarcat ipocrizia sau cinismul laudei aduse de presedintele american polonezilor, in vizita la Varsovia, ca nu au acceptat niciodata cortina de fier. Deosebirea ar fi, azi, ca numai cu o singura tabara belicoasa, cealalta dandu-si de mult obstescul sfarsit, nu poate fi un razboi rece, nici macar o pace rece. O noua ‚cortina” ar insemna o autoizolare pentru cel care ar ridica-o, ca o intrare de buna voie intr-o camasa de forta. Nu am nimic impotriva bazelor americane sub umbrela NATO, daca europenii isi vor dori in continuare acest lucru si daca americanii vor plati in moneda forte pretul corect pentru cea mai pretioasa resursa de infrastructura, pamantul, basca polita de asigurare, care nu ar fi de colea, dar am impresia ca primii, desi au geniul tehnologic, nu prea au habar de mestesugul vorbelor si profitului.

Am ajuns, in final, la cea mai cetoasa problema, legata de viitorul „teritoriului NATO”. Pana nu de mult, NATO a mers in tandem cu UE, integrarea militara devansand-o de regula pe cea economica. Toate bune, numai ca a inceput sa iasa la iveala reversul, „teritoriul NATO” reprezinta un de-branding si un risc de imagine pentru teritoriul UE, care s-ar putea sa fie dezastruoase, sub aspectul atractivitatii, comparativ cu alte modele de integrare, care se configureaza si/sau functioneaza strict pe principiile economiei de piata. Lumea judeca si se intreaba: Ce fel de integrare economica este cea care are in spate o alianta militara? Cat de libere si de cinstite sunt optiunile de integrare economica si competitia de piata in teritoriul UE, cand se confunda cu „teritoriul NATO”? Cand Donald Rumsfeld a vorbit de „Noua Europa”, a spus doar jumatate de adevar. Noua este toata Europa.

Actualizare, 14.06.2014. Ideile unui NATO defensiv, care nu ameninta pe nimeni, si etern, cu o functionalitate de tip perpetuum mobile, care au rezultat din interviurile Gandul cu cei trei senatori americani care au vizitat Romania, nu rezista nici macar unei analize de bun simt, darmite la una de experti. Cerinta americana de sporire de catre toate tarile membre a cheltuielilor militare la 2% din PIB va adauga NATO muschi de razboi in timp de pace, in timp ce invocarea extra-teritoriala a articolului 5, pentru reactii in afara teritoriului aliantei militare (in Ucraina, Moldova etc.) este excesiva, neconforma cu carta fondatoare. Pe de alta parte, viitorul NATO va depinde de viitorul UE. O deteriorare sau defectare a tandemului NATO-UE, iar toate semnele arata posibilitatea non-extinderii spre Est, reformei sau chiar contractarii in cazul UE, va avea consecinte majore si asupra NATO. Asadar, sa fim cu ochii pe barometrul UE, pentu a afla cum vor fi vremurile NATO!

 


Ucraina: Inadaptarea de criza, o greseala strategica occidentala

04/03/2014

Orice politica externa si de securitate care incearca sa solutioneze cu metode vechi probleme noi, ale unei realitati internationale complet schimbate, este daunatoare si neproductiva, indiferent cine ar aplica-o. In mod cert, decizia Washingtonului, de luni seara, comunicata de Pentagon, de a fi suspendat toate legaturile militare cu Moscova se inscrie intr-o astfel de greseala paradigmatica.

Graba si izul, ca sa nu zicem nostalgia, de razboi rece nu sunt buni sfatuitori intr-o criza atat de complexa si de contradictorie cum este cea din Ucraina. In astfel de situatii, cu atatea variabile si interconexiuni, exista intotdeauna riscul de a fi contrazis de evolutiile din teren. Pe de alta parte, o decizie unilaterala este susceptibila de defectiuni in relatiile de alianta sau parteneriale.

In mod evident, suspendarea totala de catre Statele Unite a legaturilor militare cu Rusia intra in contradictie puternica cu pozitia NATO, de descurajare a escaladarii crizei ucrainene, dar si cu intreaga politica europeana si euroatlantica, din ultimele doua decenii, post-razboi rece, care a facut posibile parteneriatul si cooperarea in Consiliul NATO –Rusia.

Gestul militar al SUA, care, la limita, ar putea fi interpretat si ca o autoexcludere din NATO, nu poate lasa indiferenta Europa. In primul rand, pentru ca ar fi inacceptabila o asemenea greseala din partea aliatului atlantic, in al doilea, ca diferentiere de interese, pentru ca are o altfel de expunere si angrenare cu rusii, care sunt parte europeana, iar climatul de securitate este o constructie comuna.

Si cerinta Americii de sanctiuni economice impotriva Rusiei, la care UE se opune, tine de aceeasi recuzita anacronica a razboiului rece. Trecand peste nerealismul unei asemenea masuri, care este greu de crezut ca fata de un colos, cel mai mare din multe puncte de vedere, va putea functiona ca in cazurile unor tari obisnuite, acestea vor afecta serios interesele economice ale UE. In acelasi timp, inducerea de catre americani a unor asemenea dizarmonii economice pentru europeni ar putea pune sub semnul intrebarii perspectiva acordului de liber schimb SUA-UE, in negociere.

Nu poate fi contestata reputatia lui Zbigniew Brzezinski, de specialist in problemele razboiului rece, dar consilierea actualului presedinte al SUA cu aceleasi vechi metode este discutabila, sub raportul adaptarii si eficientei. Scoaterea de la muzeu a masinariei ruginite a propagandei razboiului rece, in noile conditii, cand nu mai exista sisteme social-politice si blocuri militare opuse, reprezinta o mostra grosolana de politica neadaptata.

Un discurs cu instigari belicoase impotriva Rusiei, despre „zdrobirea” Ucrainei sau „pericolele” la adresa Poloniei, Romaniei sau tarilor baltice, ar mai putea gasi audienta, daca ar invia, la fostii lideri comunisti, care nutreau false aspiratii de independenta sau de nealiniere. Desi, daca ne amintim bine, „ceausescizarea” relatiilor cu departarile, pentru a sintetiza, prin cel mai cunoscut exemplu, un anumit tip de politica, aidoma celei de spargatori de greva, s-a dovedit a fi, in final, un bumerang. Astazi, saizecisioptizarea ar fi tot atat de neverosimila si de necredibila ca amenintarea unei fosile de dinozaur. Sau ca discursul brzezinskist, ca de pe o alta lume.


Codul lui Buchanan

31/12/2013

Un mesaj transatlantic cu totul neobisnuit a fost adus, recent, la cunostinta opiniei publice. Denuntul international, caci despre aceasta este vorba, solicita cu atat mai mult atentia lumii democrate cu cat el nu vine din partea unui solicitant de azil sau refugiat, precum Edward Snowden, ci a unui inalt personaj politic, din apropierea varfurilor politicii americane, care a ales calea, mai putin confortabila, de a fi o voce dizidenta din interior.

Patrick Buchanan, fost candidat republican la presedintia SUA si principalul ideolog al „paleoconservatorilor” americani isi exprima transant dezacordul fata de „valorile hollywoodiene” ale Casei Albe si simpatia fata de cele conservatoare ale liderului de la Kremlin, Vladimir Putin. Apare tot mai limpede, astazi, ca, in afara de radacinile constitutionale, privind detinerea privata de arme, o responsabilitate insemnata pentru violenta civila care terorizeaza societatea americana revine si industriei filmului. Plecand, probabil, tocmai de la constrangerile unei asemenea recunoasteri, presedintele Barack Obama a initiat o ancheta la Hollywood, pe tema impactului public al violentei din productiile cineastilor americani.

Intr-un articol intitulat „Putin are dreptate”, influentul politician republican american ataca frontal politica Washingtonului de homosexualizare a casatoriei si familiei, pe care nu ezita sa o identifice cu o sursa a raului. Prin prisma discursului despre starea natiunii ruse, din 12 decembrie 2013, Buchanan il compara pe Vladimir Putin cu Ronald Reagan, ca aparator al binelui, iar America o considera a fi luat locul URSS, ca „imperiu al raului”, conform celebrei expresii reaganiene, din discursul asupra imperiului raului, din 8 martie 1983. „Să vă traduc mesajul”, explica autorul, „… încercarea de a egala căsătoria tradiţională şi căsătoria homosexuală este aidoma încercării de a egala binele şi răul. Aici nu există ambiguitate morală, din contra, lucrurile sunt clare, indiferent dacă sunteţi de acord sau nu”.

Dar cele doua dezvaluiri palesc in fata celei de-a treia, care pune sub semnul intrebarii tot ceea ce stim, din teorie sau din practica, in materie de democratie si drepturile omului, amintindu-ne de inselatoria prin dublul limbaj, descrisa de George Orwell, in „1984”. „O astfel de pozitie”, isi continua Buchanan sustinerile, „nu este lipsita de sens.” In opinia sa, destul de prudenta, de aceasta data, si de inteles, SUA au trecut printr-un proces de „descrestinare” fortata, impusa de elitele politice, in conditiile in care majoritatea americanilor s-au impotrivit, dar nu au putut rezista presiunii.

Ne aflam in fata unui adevarat cod, care, o data cu cheia data de Buchanan, poate fi „tradus”, cum ne spune acest al doilea mare aparator al drepturilor popoarelor, in acest caz la religia parintilor lor, dupa cel al denuntatorului spionajului global, cu date din teren, din istoria americana sau din invataturile biblice.

Este un fapt care tine de evidenta scandalurilor care s-au inregistrat, in timp, ca biserica a fost penetrata de „raul” denuntat de Buchanan, al carui sens, de „descrestinare”, ni l-a semnalat. Politica de cadre clericale i-a fost, probabil, cel mai la indemana, dar, cum autorul vorbeste de descrestinare fortata, este de presupus ca s-au folosit si alte instrumente, care tin de acest registru, de interventie fortata asupra credintei americanului. In al doilea rand, aflam ca acest proces a fost impus de elita politica, cu certitudine de o alta confesiune religioasa, decat cea crestina, si ca majoritatea poporului american si-a aparat religia parintilor. Dupa cum stim, America este Crestina si Crestina este America. Ne aflam, evident, in fata incalcarii Constitutiei americane, care a fost adoptata de un popor crestin, si care garanteaza neinterventia statului in problemele care tin de credinta religioasa.

Buchanan spune ca americanii nu au putut rezista presiunii, ceea ce este discutabil. Daca este vorba de America superficiala, pe care o reprezinta patura extrem de subtire a leadershipului, afirmatia poate fi adevarata, dar daca este vorba de America profunda, a poporului propriu-zis, lucrurile stau complet diferit. Nu trebuie uitat ca religia crestina s-a nascut din cea iudaica, si ca a nu avea alti Dumnezei decat cel al parintilor si strabunilor se pune cu aceeasi netarmurita hotarare pentru ambele religii, dovada ca nicio persecutie a celor doua religii nu le-a putut schimba.

Mai mult, cand au existat pericole de deconfesionalizare sau cand popoarele au interpretat anumite gesturi ale regilor ca ar insemna asa ceva (desi unele erau, ca in cazul lui Solomon, cu ofrande ocazionale pentru Astarte, din pura curtuoazie pentru negustorii straini), sursele biblice ne vorbesc de impotrivire prin revolte. Cand Solomon a incercat sa-l unga in religia sa pe fiul conceput cu regina din Saba, preotii si poporul s-au opus cu indarjire, finalizata cu succes. Pe patul de moarte si in pragul unui razboi civil, pe motive religioase, Solomon si-a chemat fiul si i-a spus: Roboam, am fost un nebun! Sa respecti legile sfinte ale Domnului! Chiar si Solomon, care a fost inteleptul inteleptilor, cand a incercat sa impuna poporului o haina stramta, aceasta s-a rupt in fasii!

http://romanian.ruvr.ru/2013_12_28/Patrick-Buchanan-Putin-are-dreptate-5636/


Ca de la capitalism la capitalism: Romania-SUA, dupa o intalnire la nivel inalt

25/10/2013

Un social-democrat la casa presedintelui yankeu. Este primul fapt, de la care cred ca ar trebui sa porneasca toate observatiile. Aprecierile din comunicatul Casei Albe, de dupa intrevederea dintre vicepresedintele Joe Biden si seful guvernului roman capata, sa recunoastem, o relevanta cu mult sporita de faptul ca au fost asumate pe timpul vizitei unui premier social-democrat. In felul acesta, au fost revigorate, daca cineva a crezut altfel, legaturi politico-guvernamentale de stanga firesti, pentru doua guverne ale caror partide fac parte din aceeasi familie euro-atlantica. Pe fond, nota dominanta a vizitei premierului Victor Ponta la Washington este data, fara indoiala, de reconfirmarea consolidata a parteneriatului strategic romano-american, implicit de perspectiva angajata a relatiilor bilaterale. Semnificatia acestei reconfirmari depaseste faptul in sine, probeaza ca stabilitatea si predictibilitatea trec dincolo de diferentele sau alternantele democratice, de ideologie sau de putere.

O consecinta colaterala: fortificarea unei idei. Al doilea lucru care mi-a venit in minte, luand-o pe urmele transatlantice ale premierului Ponta, a fost ideea social-democrata. Este vorba de un capitalism pe baze social-democrate. Daca ne gandim ca in istoria sa capitalismul a cunoscut atatea tipuri, liberal, crestin-democrat etc., vom concede ca impletirea egala a fortei capitalului cu forta sociala este cea mai aproape de ideea de echilibru. Vizita premierului a fost consecutiva unei crize politice de proportii a fiscalitatii americane, care a tinut inchis doua saptamani guvernul. Sechelele neoliberaliste, de pe urma carora americanii si nu numai trag ponoasele, precum romanii dupa revolutia portocalie si corifeii sai, fac ca toate optiunile anti-criza sa ramana deschise. In acest context extins, posibilitatea unui capitalism de tip social-democrat ni se infatiseaza ca  probabila, nu numai pentru ca exista si alte tipuri de capitalism, corespunzatoare marilor curente ideologice democrate, dar si pentru ca intalnirile pe terenul comun al unor preocupari sociale, de sorginte socialista si social-democrata, sunt tot mai frecvente si mai proeminente. A se vedea luptele politice din societatea americana pentru asigurari de sanatate pentru toti (ObamaCare) sau cele din societatea franceza pentru impozitarea bogatilor cu 75% (propunerea Hollande). Germenele acestei discutii necesita insa o dezvoltare aparte, dar l-am evocat si pentru a atrage atentia ca o abordare relaxat-argumentata a subiectului ar fi preferabila, sub toate aspectele, uneia crispat-etichetante.

De la „diferentiere” si consolidare la „administrare”? Nu asupra partii pline a paharului voi insista insa, ci asupra celei goale. Orice capitalist autentic isi doreste paharul cat mai plin, ceea ce face inevitabila o analiza critica a vizitei. De fapt, cred ca balanta exprima mai bine o masurare, care in cazul relatiilor analizate mi se pare a fi nu tocmai echilibrata. Faptul ca premierul roman nu a fost primit de seful guvernului american poate avea si o cauza obiectiva, dar mai putin motivata mi se pare absenta unei declaratii politice a partilor intalnirii. Mesajele au fost paralele, pe canale diferite, de parca distanta ar fi fost o problema. Am rememorat, pe aceasta speta, cazuri istorice care vorbesc despre vasalitate, procuratori si conducatori inchinati, despre metropole, colonii si guvernatori, dar nu sunt sigur ca am si gasit argumente puternice pentru a-i combate pe cei care sustin ca dupa perioadele de „diferentiere”, pozitiva, inainte de 1989 si negativa, imediat dupa revolutie, apoi de consolidare, dupa intrarea in NATO si UE, ar fi urmat, in ultimii ani, o perioada de „administrare”, ambasadoriala sau guvernatoriala, asemanatoare celor aplicabile unui teritoriu lipsit de independenta politica si economica, dependent de o metropola capitalista. Cand presedintele american primeste la Casa Alba reprezentanti ai atator miscari politice, economice, culturale, militare, religioase, sportive etc, gestul mi se pare a tine deopotriva de bunavointa si de importanta reala pe care o acorda fiecarei vizite in parte.

Modelul balantei si natiunea economica. Cand de o parte a balantei se pun resurse economice si militare, iar de cealalta resurse politice, cred ca ultimele ar trebui sa aiba suficienta greutate S-ar putea ca intelegerea si aplicarea corecta a mesajelor vicepresedintelui american sa echilibreze balanta amintita. Ma gandesc, in primul rand, la mesajul de a conta pe SUA, dar sa fim puternici noi insine, in primul rand economic. Am scris, cu ceva timp in urma, despre natiunea economica, ca treapta superioara, precursoare si, apoi, insotitoare a celei civilizationale, in care cultura este sufletul iar economia trupul unei natiuni. Privilegierea economicului ca factor propulsor al unei natiuni nu este noua, s-a afirmat in primul rand la natiunea americana, dar este ceva mai secundara, dupa comunism, la cea romana. Probabil ca si daca l-ar fi citit pe Constantin Radulescu Motru, care compara relatiile de productie cu o caruta, in care ne urcam toti romanii, fortele de productie cu caii, care trag inainte, si politicul cu vizitiul, care tine haturile si biciul, apelul lui Joe Biden nu ar fi sunat mai desteptator. Nu este suficient doar sa ne cantam imnul!

Nu cred ca „diferentierea” pozitiva de care s-a bucurat presedintele Nicolae Ceausescu a venit numai din manipularea acestuia impotriva sovieticilor, ci si din respectul pe care-l starnea Romania economica de atunci, care batea toate recordurile la ritmurile de crestere, asa cum o face China astazi. Fara argumentul economic puternic, Romania nu ar fi atras atentia americanilor mai mult decat Albania, iar acest lucru s-a vazut ca atunci cand a pierdut atuul economic, a pierdut si sustinerea americana.

Unde gresim sau cand independenta poate ucide securitatea. Dictatura comunista ne-a dus la criza, acum e democratie, dar desi am unit capitalul cu democratia si statul de drept, undeva gresim de nu reusim sa devenim o natiune economica. Suntem indemnati sa stam mai bine pe picioare, energetic, sa fim independenti de importuri. Dar cat de independent poate fi cineva intr-o lume interdependenta? Sau cat de bine decelam limitele si corelatiile privind independenta si securitatea energetice? Nu cumva independenta energetica este un fetis populist, pe costurile cetatenilor si in beneficiul politicienilor? Oare aceasta nu poate deveni chiar paguboasa, cand se inchide catre resursele externe si se deschide spre secatuirea celor interne?

O anumita memorie a istoriei recente imi spune ca repetam o greseala. O „independenta” energetica, bazata pe o exploatare intensiva si necontrolata sau care nu pretuieste economisirea si prezervarea resurselor vitale pentru economie, riscandu-i oprirea, la epuizare, poate lovi in securitatea economica, in nivelul de trai. Consecintele pot fi chiar dramatice, cand oferta pietei energetice externe se contracta drastic. Nesocotirea unor alternative energetice externe, reciproc avantajoase, nu mai inseamna independenta, ci autarhie, din care, cand ajungi la ananghie nu te mai scapa nimeni, fapt dovedit, sau, daca o face, costurile pot fi exorbitante pentru securitate.

In loc de concluzie: Economia poarta palaria.