Cu statul de drept pe statul de drept calcand

Nu cred sa mai existe prea multa naivitate in privinta folosirii MCV-ului si Schengen-ului ca leviere politice ori actionarii acestora prin dubla mansa, si din exterior, si din interior. Dupa atatia ani, nu este greu sa-ti dai seama de functionarea nestanjenita a unei complicitati in materie. Poate mai putin evidenta este, avand in vedere fierbinteala unor declaratii, ca statul de drept este amenintat sa fie transformat dintr-un scop intr-un mijloc. Despre ce este vorba?

Cand am aflat de tentatia introducerii infringementului pe justitie, ca pas decisiv spre federalizare, mi-a venit in minte un cunoscut cant despre moarte si inviere, pe care am incercat sa-l parafrazez, mutatis mutandis, in titlu. Probabil, pentru ca o justitie de directie ar insemna moartea statului de drept, cu deosebirea ca nu va fi urmata de inviere, ci de nasterea suprastatului de nedrept.

Abolirea articolului 51 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE va da cale libera ingerintei CE in statele de drept ale tarilor membre, in afara dreptului si competentelor Uniunii, conferite de tratate. O astfel de ingerinta, neingradita, care nu va mai fi tinuta de articolul in cauza, va putea transforma cu usurinta justitia intr-un mecanism de directie.

Mai explicit spus, in urma ingineriei juridice propuse, executivul de la Bruxelles, implicit partidul care il populeaza, va putea deveni, cu ajutorul unei justitii dependente de semnalele sale institutionalizate, un modulator politic al parcursului si tintelor tarilor membre. Acestea vor putea fi aduse, din aproape in aproape, prin jocul a ceea ce centrul va considera a fi criza a statului de drept sau incalcare a unui drept sau principiu fundamental, spre atingerea obiectivului, explicit asumat de popularii europeni, de integrare politica a UE.

Undeva este o greseala, de s-a ajuns ca forma sa loveasca fondul, desfiintand ideea de stat de drept, in favoarea suprastatului, fara niste reactii pe masura. Balbaiala sefului executivului de la Palatul Victoria, care a pus totul pe seama unor defectiuni de traducere, poate insemna atat o criza de argumente, cat, de ce nu, si o cedare la tactica bruxellesa.

Intr-o expunere de motive, comisarul european pentru Justitie sustinea ca nu o armata comuna sau o politie comuna tine UE unita, ci statul de drept. Nu stiu cati isi mai amintesc despre discutiile din trecut privind pericolele inversarii raporturilor dintre baza si suprastructura, care ar insemna a privi lumea stand cu capul in jos!

In realitate, UE este tinuta unita de Vointa Natiunilor. Din punct de vedere al fortei generative a Uniunii, vointa natiunilor este factorul prim, iar statul de drept, secund. Pe vremea proiectarii, implementarii si, ulterior, aderarilor succesive la UE, statul de drept era o optiune, care, prin aceeasi vointa a natiunilor, urma sa fie construit printr-un proces de durata, ceea ce s-a si intamplat. A pune statul de drept inaintea vointei natiunilor ar fi ca si cum carul ar fi pus inaintea boilor!

Spre deosebire de fortele de modelare ale institutiilor armatei si politiei, cea a justitiei are o baza volitiva si consensuala democratica, este animata de un acord de vointa de masa, ceea ce face ca unde-i lege sa nu fie tocmeala, cum spune o vorba populara. Faptul nu a trecut neobservat de politica de dreapta, de aici si tentatia speculativa amintita.

Ca integrare economica, UE nu inseamna cedare de suveranitate, ci punerea in comun a suveranitatilor. Unanimitatea in luarea deciziilor comunitare si raportarea suprastructurii justitiei la baza sa democratica sunt cele mai bune mecanisme de aparare a statului de drept.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15955713-viviane-reding-nevoie-noi-mecanisme-aparare-statului-drept-dupa-crize-precum-cea-din-romania.htm

 http://www.romaniatv.net/victor-ponta-despre-declaratiile-lui-viviane-reding-a-fost-o-traducere-specific-romaneasca_106599.html

Euro-realismul: Proiectul european, un echilibru intre integrare si suveranitate

Originea curentului de opinie, care s-a propagat pe continent, ar putea explica si conceptul, de “euro-scepticism”, dar nu cred ca este inspirata preluarea si generalizarea lui, ca atare, in discursul politic pan-european. Nu poti fi in acelasi timp si european si “euro-sceptic”, la fel cum nu poti fi roman si, simultan, “romano-sceptic”. Contradictia in termeni este evidenta, nu trebuie demonstrata.

Te poti supara pe un politician, pe un partid sau o anumita politica, dar ar fi o eroare impardonabila sa translatezi asupra intregului o emotie, mai mult sau mai putin justificata, ce vizeaza o parte a totalitatii. Pe scurt, in opinia mea, conceptul de “euro-scepticism” ar putea induce o stare toxica sau perversa, cum denumim efectele contrare pe termen lung, daca avem in vedere ca poate sugera (si) un atac pe identitatea, coeziunea si solidaritatea europenilor.

Prin comparatie, nu cred ca-i vom auzi vreodata pe americani vorbind de americano-scepticism, pe rusi de ruso-scepticism, pe chinezi de chino-scepticism s.a.m.d. Desi clandestina, cum ar spune francezii, in raport cu vointele individuale si sociala, manipularea prin concepte este cea mai rafinata si mai insidioasa forta de modelare. De ce n-am adopta concepte care sa construiasca? Cred ca redobandirea constiintei celor mai de pret valori comune, ale identitatii, coeziunii si solidaritatii Europei, este cel mai bun lucru care ni s-a putut intampla dupa incheierea Razboiului Rece.

Nu am, acum, un concept alternativ, nici “unio-scepticismul”, care-mi vine pe moment in minte, nu ar descrie mai bine tendinta, pentru ca nu am nimic impotriva Uniunii, ca expresie a integrarii economice intre limite care nu aduc atingere vointei statelor membre si cetatenilor acestora, ci a integrarii politice, a supranationalismului care ridica si concentreaza decizia pe verticala, intrand in coliziune brutala cu democratia, care reclama un sens invers, de coborare si descentralizare.

Deja contradictia de sensuri, intre descentralizarea din statele comunitare si centralizarea supra-statala, la nivelul UE, a devenit manifesta, a trecut de faza de deosebire si a intrat in cea de opozitie, amenintand cu conflictul. De-suveranizarea statelor membre, implicit a mandatantilor acestora, a cetatenilor, si suveranizarea unui supra-stat, indiferent cum se va numi el, fie ca-si va pastra denumirea de UE, fie ca se va numi Statele Unite ale Europei, este o tendinta de neacceptat, prin caracterul anti-democratic si anti-popular.

Supra-statalizarea UE va adanci dramatic distantele politice, economice si sociale dintre “centru” si “periferie”, interesele nationale ale cetatenilor se vor topi in magma supra-nationala, partidele nationale vor deveni curele de transmisie, parlamentele nationale, o recuzita. Cel putin din aceste motive, niciun potential presedinte federal, la scara UE, nu va putea constitutionaliza supra-statul prin substituirea vointei populare cu cuvinte, oricat de magice sau mitice s-ar dori (“Noi, poporul…” etc.).

Intre scepticism si optimism ar trebui aleasa calea realista, prin ajustarea proiectului european, printr-un compromis care sa nu insemne nici ca statele membre se vand, nici ca se lasa cumparate, altfel spus, care sa le dea garantia, in fata cetatenilor lor, ca suveranitatea, ca valoare, le este protejata de tentatia sau posibilitatea de a fi transformata intr-o marfa. Fara integrare economica nu se poate, aceasta ramane singura optiune productiva pentru toate statele, dar trebuie gasita o formula negociata de echilibru intre integrare si suveranitate, intre competitie si cooperare, intre interesul national si interesul european.