Victoria unei greseli: Condamnarea fiziologica a comunismului

Aflat in Romania pentru o suita de conferinte, Vladimir Tismaneanu pare sa-si fi slabit prezenta din online in favoarea celei din teren. Cel putin pentru o vreme. Probabil ca cea care l-a urnit din fieful de la Maryland este „batalia pentru spatiul public”, de care a vorbit in cel mai recent articol de pe Contributors. Sau poate ca alti coadepti realpolitik i-au dat azimutul, in acelasi scop. In sfarsit, nu cine pentru cine sau cine pentru ce este cel mai important lucru, ci ca cel mai nimerit pentru comunicarea directa, indelung si eficient exersata de catre comunisti, este cineva care a studiat anatomia comunismului.

Atent, in mod firesc, la mesajele si nuantele politice colaterale scopului declarat, mi s-a parut edificatoare, pentru neintelegerile si greselile care au insotit condamnarea comunismului romanesc, contrazicerea de la distanta a cronicarei de la Cotroceni Adriana Saftoiu, care l-a acuzat pe fostul presedinte Traian Basescu de lipsa de interes fata de condamnarea comunismului. Acuzatia „nu corespunde adevarului”, „Traian Basescu a fost direct si total implicat in demersul de condamnare a comunismului”, a sustinut Tismaneanu, la Universitatea de Vest din Timisoara.

Despre declaratia in sine, nimic de zis, corecta politic si de asteptat din partea celui care a coordonat comisia prezidentiala de condamnare a comunismului, romanesc, trebuie sa adaugam de fiecare data, desi nu am sa inteleg niciodata de ce, comparativ, este discriminat cu un proces politic, pe care nu il resping, ab initio, ci doar vreau sa il inteleg, in profundis. Insinuarea sau suspectarea unui sindrom Munchausen in aceasta contrazicere este incorecta, adevarata problema tine de un fel de glosolilie politica, prin care cei doi fosti consilieri prezidentiali vorbesc in limbi despre acelasi fenomen.

Fiziologul anticomunismului a tintit intotdeauna o condamnare fiziologica a comunismului, a persoanelor, a adversarilor, o abordare represiva, cu nimic diferita de cea comunista sau de cea mcchartyista, de pilda, dar si resentimentara, care nu ofera, este lucru stiut si dovedit, nicio garantie de obiectivitate sau, in termeni juridici, de dreptate. O astfel de condamnare a unor oameni-instrumente sau a unor idioti-utili ar fi oferit o arma politica de vanatoare de vrajitoare, lichidatorista in cel mai pur sens fizic, dar si inumana, prin tintiri, individuale sau in masa, pe baze de liste, de delatiuni mai mult sau mai putin interesate sau de indicii asa-zise rezonabile, practic o masinarie de tocat carne politica. Foarte probabil, anticomunismul ar fi putut vira spre antiromanism si antistatalitate, exemplele distrugatoare sau destructurante, din trecut sau din prezent, nu lipsesc.

O condamnare a comunismului ar fi trebuit sa vizeze ideile, ideologia, un concept nedisimulat la un ideolog al anticomunismului precum cronicara de la Cotroceni. Condamnarea ideologica nu l-a interesat pe fostul presedinte, ci aspectul fiziologic, cum sa scape de adversarii politici, liste cu nume si prenume, vanatoarea politica. Cand i s-a propus condamnarea fiziologica, a batut palma, ca intr-o afacere. O condamnare ideologica ar fi dus, inevitabil, catre papusari, catre „accidente” biografice sau istorice ale ascensiunii comunismului, de nedorit in multe privinte. Pe de alta parte, o condamnare generala, cum s-a intamplat, este ca si cum nu s-ar fi condamnat nimic, ca si in capitalism, cate tari comuniste atatea tipuri de comunism. Ce comunism a fost condamnat, cel iudaic, cel crestin, cel ateist, cel alogeno-cominternist, cel national…?

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-20209985-vladimir-tismaneanu-contrazice-adriana-saftoiu-traian-basescu-fost-direct-total-implicat-demersul-condamnare-crimelor-comunismului.htm

Prima revolutie portocalie, statul negru si rechinul cel mare

Daca nu prindeti rechinul cel mare, ar putea insemna ca nimeni nu doreste curmarea flagelului coruptiei (parafrazare dupa o idée de Jonathan Scheele, seful Delegatiei Comisiei Europene pentru Romania, 2001-2006)

Politica zilelor noastre a devenit atat de alunecoasa incat fixatiile pe termen lung par cel putin neinspirate, daca nu chiar sa-i confirme pe nestatornicii care sustin ca numai boul este consecvent. Argumentul, din cate ne amintim, l-a invocat si revista 22, cand a sustinut incuviintarea de catre presedintele Traian Basescu a boicotarii referendumului din 2012. Probabil ca la fel au gandit si flexibilistii din 1989, cand au provocat prima revolutie portocalie. Atunci, pe buna dreptate ne putem intreba, cum si de unde a aparut inventia cu “neocomunisti” si “neoanticomunisti”?

Poate daca nu cumva in 2004 a fost altceva decat o revolutie colorata, de care prea putini sa-si fi dat seama, prea au zvacnit inainte securistii si corporatistii de carton, contaminati si contaminanti de coruptie. Cred ca numai asa s-ar putea explica schimbarea de atitudine a lui Sorin Iliesiu fata de deceniul Basescu si de condamnarea comunismului, ca o reactie la un simulacru.

Conceptul de piata neagra pare sa fi fost surclasat in ultimii zece ani de un concept sui generis de stat negru, i.e. de stat al coruptiei de stat la negru. Ceea ce a inceput sa iasa la iveala prin arestarea Elenei Udrea ar putea face ca in plasa anticoruptie a DNA sa pice ceva peste asteptari, nu un peste mare, cum cerea Comisia Europeana in preaderare, ci chiar rechinul coruptiei.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/transfigurari-bezmetice-despre-o-adeziune-la-partidul-fratricidului-na%c8%9bional/

http://www2.gandul.info/international/quot-daca-nu-prindeti-nici-un-peste-mare-ar-putea-insemna-ca-nimeni-nu-se-straduieste-in-acest-sens-quot-253198

Despre rivalitatile personale si disputele de idei in politica : De ce Traian Basescu continua sa se teama de Adrian Nastase?

La prima intalnire regionala a PMP, la Timisoara, de sambata, cand la Bucuresti se incheia reuniunea de doua zile a Consiliului National al PSD, Traian Basescu si-a facut cunoscute doua idei de atac strategic, cu dubla bataie.

Prima idée s-a referit la necesitatea de partide noi, pe care a marturisit ca a resimtit-o aproape “instinctiv”, ca partide ale “viitorului”, nu ale “tranzitiei”. Teza a urmarit, fireste, o legitimare suplimentara a PMP, din a carui initiativa a fost creat, in 2013, dupa acel faimos “Adio!”, prin care s-a despartit de PDL.

Problema de noi constructii politice este una de principiu deschisa, dar si de mare actualitate, in urma libertatii de infiintare de partide cu cel putin trei membri. A le opune insa partidelor cu traditie, pe motivul ca s-ar fi consumat in tranzitie, tintele evidente fiind PSD si PNL, este o distorsiune a rolului si perspectivelor acestora, in favoarea fara echivoc a celor ale PMP.

A doua idée este de-a dreptul blocanta, cand sustine că “aceia care au intrat în politica românească la începutul anilor ’90 și-au încheiat misiunea, obiectivele importante pentru țară fiind îndeplinite, intrarea în NATO, aderarea la Uniunea Europeană, dar s-a văzut că nu putem face mai mult.”

Unde bate Basescu si de ce tinteste o astfel de discontinuitate de personalitati in politica romaneasca? Fara indoiala, Basescu incearca sa ridice un val de aparare in fata adversarilor vechi, din perioada bataliilor de tranzitie, care ii cunosc strategiile si tacticile, dar si greselile si vulnerabilitatile. Exista un singur adversar pe care nu a putut sa-l infranga prin idei si viziune, ci doar printr-un act de putere.

Basescu si-a consumat potentialul, dreapta isi joaca ultima carte, Iohannis, care nu pare a fi diferita de a predecesorului. As vrea sa ma insel. O singura alternativa a ramas intacta, un singur om nu si-a incheiat misiunea, un singur politician poate face mai mult.

In aceiasi zi in care Basescu isi pregatea ploile la Timisoara si Ponta la Bucuresti, de la Paris, Adrian Nastase lansa, ca “fost membru PSD”, un adevarat cri de coeur, o profesiune de credinta: “Am o alta părere despre ce ar trebui sa fie strategia partidului, după pierderea alegerilor prezidențiale si ofensiva DNA. Nu cred ca mai sunt suficiente cuvinte si discursuri. Cred ca e nevoie de acțiune.”

Spargerea unei ideologii: Ce ar scrie partidele de la guvernare si cele din opozitie pe cioburile lui Clistene?

Stimate Z., va apreciez determinarea si discursul de tip argument, ceea ce ma motiveaza sa revin asupra unui subiect pe care imi propusesem sa-l suspend, in aceasta saptamana. Am sa va dezamagesc daca veti astepta niste raspunsuri in termeni dihotomici. Chiar daca le-as avea, nu as risca sa intru in capcana-cliseu a raspunsurilor cu da si nu, cel mai usor demolabile de catre adversar, una dintre lectiile de la maestrii politicii care mi-a ramas bine intiparita in memorie. Desi aceasta recunoastere nu-mi serveste, acum, o fac cu un scop nu neaparat didactic, o deformatie care mi-a ramas, din pacate sau din fericire, ci cu unul politic, pentru companionii politici. Faptul ca am opinii diferite nu inseamna ca am sentimente sau interese diferite. Uneori, trebuie sa jucam si rolul diavolului, daca vrem sa testam argumente si sa tragem cele mai bune concluzii. Este o a doua idée la care tin, care ar trebui larg cunoscuta si practicata.

In fond, ce reprezinta schimbul nostru contradictoriu de mesaje daca nu un joc de brainstorming sau poate unul de tip think tank, prin care contribuim la oferta de alternative pentru decizie? Totusi, pot sa va asigur ca nimeni nu detine raspunsurile absolute la crizele de partid si de guvernare cu care se confrunta PSD, care sa justifice respingerea, suspendarea sau intarzierea dezbaterilor cu activul si cu masa aderentilor. In dezbaterea democratica se afla toate raspunsurile, prin urmare, sa nu canonizam liderul, ci democratia.

In democratia greaca antica, prin reforma lui Clistene orice cetatean avea dreptul sa inscrie pe un ciob numele celui pe care il considera un pericol institutional, iar daca denuntul intrunea 3000 de voturi, cel banuit ca potential tiran era exilat pe 10 ani. Al cui nume credeti ca l-ar scrie pe cioburile lui Clistene partidele din opozitie si, aproape incredibil, cele de la guvernare? Cine este vinovat de asteptarea, pentru ca si asteptarea se construieste sau se contracareaza, ca guvernul Ponta sta sa pice? Portarul din Victoria sau din Kiseleff? Cum de este admisibil sau unde este eroarea care face posibila abandonarea, nesanctionabila, de catre parlamentari a angajamentului electoral si bulucirea spre cantecele de sirena ale Alinei Gorghiu? Sau, altfel spus, ce i-ar face sa fuga de Victor Ponta? Este sau se profileaza sau nu o criza de partid, de coalitie si de guvern? Ori, mai suav, se poate vorbi mai degraba de greseli decat de criza?Sau, mai disculpant, de manipularea perceptiei de criza? Vom vedea care din aceste nuante se va impune.

Nu-i pot da lui Victor Ponta o alta varsta decat cea pe care o are, cu siguranta ca evolueaza dinspre conducerea pe baza de ordine guturale spre cea prin consultare si dezbatere, e o chestiune care tine de experienta si rabdare, care vin cu timpul. Altfel, ar fi stiut sa faca diferenta intre ideologie si politica, intre identitatea pe care o da prima si compromisul care il realizeaza a doua, intre ceea ce este permanent si ceea ce este conjunctural. Mai clar, nimeni nu-i reproseaza premierului concesiile de guvernare facute dreptei, tin de arta compromisului, cum mai este definita politica. Dar concesiile de ideologie nu se fac, ideologiile exprima identitate si interese. Nu trebuie cedate, culmea!, programatic, prin savantlacul de import al centrismului, ci trebuie aparate si promovate, programatic.

Cu ideologiile nu se fac compromisuri, asa cum nu se fac cu coruptia, identitatea ideologica se confunda cu insasi existenta unui partid. Cu atat mai mult cu cat ideologiile sunt supuse unui atac neintrerupt, venit de la dreapta, a se vedea “Sfarsitul ideologiilor” (Daniel Bell), care este o alta ideologie. Doar lideri tineri ii mai pot cadea victima, cand, in cazuri in care rup sau antagonizeaza legaturile dintre generatii, pot sparge ideologiile propriilor partide. Deci nu varsta, ci stilul poate fi un impediment. Concesiile ideologice sunt avantaje acordate adversarilor, de neconceput in orice competitie. Cine nu discerne pericolul, ar putea replica: “Ce este rau in ducerea stangii spre centru si spre dreapta, nu este un castig, o modernizare si o europenizare?” Istoria, cel putin a ultimilor cinci sute de ani, de capitalism, a aratat limpede ca este o pierdere si o manipulare. Difuzia liniilor dintre cele doua spectre si atragerea stangii in sistemul de gandire si de valori al dreptei duc la confuzie, la atenuarea, pana la disparitie, a identitatii, a reprezentarii politice a intereselor si a potentialului de lupta al electoratului de stanga. O asemenea abulie slujeste status quo-ul inegalitatilor sociale, adancirii prapastiei dintre saraci si bogati.

Oricat ar fi de suparator, analizele factuale arata acelasi lucru, o criza de conducere si de ideologie. Spargerea ideologiei a devenit un fapt implinit, traseismul combinativ pentru o majoritate neelectorala este pe cale sa se intample, urmaririle penale, arestarile si condamnarile s-au prins ca o molima de corpul partidului si al guvernului. Sunt acestea evenimente create? Nu vad niciun partid alb ca zapada sau negru ca abanosul, desi suntem impinsi sa credem o asemenea partitie. Vad, in schimb, asmutirea licuriceasca a “intetirii ritmului” luptei anticoruptie, ca la o lupta de caini sau de cocosi, vad cum si dupa ce nu mai este in functie cel care a zidarit sistemul, in deceniul guvernoratului, il pretinde ca pe o proprietate, amintindu-ne de regimurile unipersonale despre care Euripide spunea: “Un singur om guverneaza, proprietarul legii.”

Utila, prin invataminte, ar fi si o analiza contrafactuala. Ce s-ar fi intamplat daca Ponta nu ar fi semnat pactul de coabitare cu Basescu? Parerea mea este ca ciudata intelegere a conservat regimul Basescu, dar cred ca si reciproca este la fel de valabila, pactul a fost un fel de carja pentru ambele puteri. Insa fara stabilitatea politica care a urmat nu ar fi fost posibile reparatiile de dupa taierile de salarii si pensii, prin care electoratul a castigat. Pentru acest castig social-democrat, cred ca istoria va retine pactul de coabitare ca o reusita tactica a micului Titulescu. A existat si un revers, in opinia mea, ca in zicala una calda, una rece. Foarte probabil ca tot de la pactul de coabitare sa se fi tras si soarta USL, un cost politic pentru Ponta, pe care Basescu l-a folosit cu abilitate in avantajul dreptei, prin saltul de la fragmentare la fuzionare, care a dus la noul PNL.

Un fapt cu adevarat nefavorabil pentru Victor Ponta mi se pare a fi fost candidarea la presedintie. Daca ar fi jucat si dupa destramarea USL rolul “un presedinte de dreapta, un premier de stanga”, din contractul social-liberal, Ponta ar fi iesit din atentie sau ar fi avut un alt scor de imagine, iar Crin Antonescu si PNL ar fi intrat sub incidenta unui alt tip de presiuni. Desi a balbait-o destul cu nominalizarea, Ponta nu a reusit pana la urma sa faca fata cererilor baronilor din propriul partid de a candida, care-si vedeau asigurati sacii in caruta pentru mult timp cu un presedinte socialist. Apare foarte clar ca analiza crizei din PSD va reprezenta baza de la care va porni reforma anuntata. Daca va fi superficiala, obiectivele vor fi la fel, iar reforma, discutabila. Gradul de profunzime cu care va patrunde bisturiul criticii in analiza leadershipului PSD va determina gradul de reforma interna, dar si capacitatea de strangere a randurilor pentru bataliile electorale din 2016.

Ca analiza prospectiva (ce ar trebui facut?), as spune ca ar trebui schimbata perceptia despre puterea monocolora, nu va fi un cap de tara daca dreapta va avea si guvernul. Ar fi chiar rezonabil ca presedintele liberal Klaus Iohannis sa aiba un guvern PNL, pentru a-si putea indeplini planul cu care a castigat alegerile din noiembrie. Inainte de a protesta, sa ne gandim ca sistemul american, in care presedintele este si seful guvernului, este exact un sistem de putere executiva monocolora, care face din SUA, de decenii, cea mai democratica tara din lume. Numai la noi functioneaza fantasmagoria despre „puterea totala”. Esenta democratiei este libertatea, iar libertatea inseamna a fi pe rand la guvernare si in opozitie sau „supus si guvernant”, cum spunea Aristotel. Daca va urma ca dreapta sa fie si la guvernare, va veni si randul stangii ca sa detina ambele parghii ale puterii executive. In acest mod, toata lumea va fi multumita.

Sub suzeranitatea unui stereotip politic: Guvernatorii se schimba, angajamentul si poporul raman la fel

Au inceput sa apara mesaje din Vest privindu-l pe apropiatul predator de stafeta de la Cotroceni. Unul, de multumire pentru un angajament indeplinit, atrage atentia.

Angajamentul proaspatului presedinte Traian Basescu (in decembrie 2004 iesise invingator in alegerile prezidentiale), in fata Council on Foreign Relations-Washington, din februarie 2005, ca nu va lasa Romania pe mana spoliatorilor, hotilor si talharilor, este considerat de unii analisti si istorici drept un juramant de vasalitate, dupa indelungatul obicei stabilit de Inalta Poarta (Bizantyon sau Constantinopol in limba greaca, Tarigrad in vechile texte romanesti, Istanbul, azi, incepand din 1930).

Aceasta opinie este impartasita de o mare parte a romanilor, in special prin prisma austeritatii de pana in 2012, a referendumului de demitere din acelasi an si a concesiilor facute lobbystilor si corporatistilor vestici privind resursele naturale romanesti. Potrivit acestei credinte populare, tinta afirmatiilor de “spoliatori”, “hoti” si “talhari” a fost chiar poporul roman, dupa modelul guvernatorilor, care tineau sub ascultare populatiile din colonii prin proferarea unor astfel de acuzatii.

Privind “prietenia pe viata”, pe care un politician o declara altui politician, sper sa fie adevarata. L-ar contrazice, astfel, pe lordul Palmerston, care spunea ca in politica nu exista sentimente eterne, ci doar interese eterne.

In 2024, cand predator va fi Klaus Iohannis, stereotipul se va repeta: Pleaca al lor, vine al lor, noi ramanem tot cum vor…

contributors.ro/politica-doctrine/portret-de-presedinte-despre-traian-basescu/

 

O reinventare tactica electorala: Atacul pe veriga slaba si iarna presedintilor

Neasteptata scurtare a toamnei ar putea insemna si o iarna electorala foarte lunga. Catre o asemenea probabilitate conduc si cele doua semnale, de ieri, care au venit de la Caru’cu bere, locul unde Traian Basescu a tinut cu apropiatii politici un comandament de campanie electorala.

Primul semnal a fost de dare inapoi in privinta dezvaluirii probei referitoare la ofiterul acoperit, dictata, se pare, de un al saselea simt, al pericolului, care il opreste instinctiv, pe cel care il are, dintr-o actiune riscanta, spunandu-i ca s-ar putea termina prost. Si cum sa nu ai o asemenea temere cand nu stii cine este legatura de acoperire a premierului, cand il vezi anturat de marimi ale lumii occidentale. Pe scurt, pentru ca steaua lui Ponta este urcatoare, ceea ce-l face mai tare ca Basescu, nimeni nu-si doreste un aliat in declin. Cand si marele maestru in diversiuni prezidentiale, Sebastian Lazaroiu, spune ca propaganda de campanie a lui Ponta este de tip sovietic, inteligenta pe care o invoca ar trebui sa ia in primul rand in calcul posibilitatea ca o asemenea aparenta sa reprezinte cea mai buna acoperire. Intr-un final, vom vedea ce va fi, dar nu-mi ascund impresia ca Ponta face un slalom printre politicile stangii privind resursele naturale, cel putin, mutand pe nesimtite PSD-ul spre dreapta. Mai pe romaneste, ca-si duce partidul cu presul, n-as vrea sa fiu in pielea niciunui lider care este descoperit de propriul partid ca face un joc dublu…

Al doilea semnal a fost preocuparea lui Basescu fata de „situatia legala dificila” a lui Klaus Iohannis privind dosarul de incompatibilitate, al carui termen de judecata urmeaza a fi schimbat, azi, de catre ICCJ, la cererea ANI. Ce ar fi putut discuta Basescu-Udrea-Boc, la restaurant, pe tema contracandidatului Iohannis? Cel mai probabil, o reinventare tactica, de mutare a loviturii principale de pe un punct tare pe o veriga slaba, de pe Ponta pe Iohannis. Ceea ce nu stim, in acest moment, este daca lovitura care va fi data lui Iohannis va fi inauntrul campaniei, dupa turul intai sau dupa turul al doilea, pentru ca efectele asupra alegerii presedintelui vor fi diferite, pe datele din prezent. Ultimul sondaj, CSCI, il indica pe Ponta favorit in ambele tururi, cu 41% in primul si 56% in al doilea, iar obiectivul anuntat de candidatul PSD pentru turul intai este obtinerea a 37,5% (dupa parerea mea, avansarea unei cifre este o repetare a greselii lui Crin Antonescu, sper sa nu fie si aceleasi consecinte). Acest scenariu nu va putea fi stricat decat printr-o singura manevra, aducerea lui Iohannis in pozitie castigatoare, prin abandonarea tacticii de fragmentare a dreptei in favoare sustinerii de catre intregul spectru a candidatului ACL. Am motive sa cred ca judecarea incompatibilitatii lui Iohannis se va face dupa turul doi, daca ar fi inainte nu ar fi niciun castig tactic pentru partida Basescu, instalarea lui Ponta la Cotroceni ar deveni un fapt implinit.

Daca Basescu, din netarmurita grija pentru destinul electoral al dreptei, va lansa sloganul „Dreptaci din toata tara, uniti-va!”, va fi un imens gest de cinism si ipocrizie, dar nu si un indiciu de colaborationism al lui Iohannis, asa cum suna predica de campanie a PSD. Nu spun ca la suprafata strategia pontista nu este buna, sper insa ca in profunzime sa nu se si creada asa ceva. Nu cred ca reorientarea strategiei basiste este altceva decat un calcul perfect de castig, de realpolitik. Cred insa ca lovitura anti-Iohannis va urma de abia dupa ce acesta va ajunge presedinte. Daca Iohannis va fi declarat incompatibil, va fi nevoie de organizarea unor noi alegeri prezidentiale, ceea ce va fi o adevarata iarna a presedintilor. Cu cat noile alegeri vor fi mai intarziate, cu atat sansele de castig vor fi redistribuite, iar Elena Udrea va fi printre beneficiari, desi nu singura. Raman de vazut cum vor reactiona puterea de stanga, opozitia de dreapta si ce candidati noi vor intra in scena, daca, in situatia fara precedent, problema alegerilor parlamentare anticipate se va impune in prim-plan.

Campania paralela: Al cincisprezecelea candidat

De vineri, Romania a intrat in campania electorala pentru alegerile prezidentiale. In mai putin de o luna, cat a ramas din campanie, cei paisprezece candidati inscrisi in competitie se vor lupta, cu toate mijloacele si fara reguli (sunt semne care deja anunta acest lucru), pentru pozitia numarul unu de la Cotroceni. Desigur, mi-ar fi placut sa scriu despre o intrecere cinstita si corecta, dar politica nu este sport si nu din sport s-a nascut scopul care scuza mijloacele. Nu este insa o fatalitate, o noua politica poate incepe cu orice noi alegeri, prin care interesele cetatii, ale polisului din limba greaca, de unde provine radacina cuvantului politica, sa prevaleze in fata celor ale politicienilor si partidelor.

Exista o cale de a avea, clar, cel putin in minte, un standard in raport de care sa masuram evolutiile din campanie ale candidatilor. Campania paralela si candidatul paralel, centrate pe profilul de presedinte, ne-ar putea ajuta, asemanator experimentelor in care e nevoie de un esantion martor, sa nu uitam referinta, in functie de care ne vom puncta sau depuncta intentiile de vot. Daca un al cinsprezecelea candidat, fara chip si fara nume, un fel de sintetizator al asteptarile structurale ale alegatorilor, si-ar gasi un loc in sondajele de campanie, am putea aprecia mai bine oferta electorala. Insa un profil in sine de presedinte nu ne va spune mare lucru daca nu il vom plasa la intersectia timpurilor si vremurilor, in conexiunea dintre experienta si provocari, care vor trebui sa fie cat mai simetrice pentru a tine in echilibru fisa postului primei magistraturi a statului roman.

Ce ne-ar spune candidatul paralel despre inceputul de campanie? In primul rand, ca auspiciile occidentale au batut puternic seaua campaniei ca sa priceapa tot electoratul. Declaratiile subsecretarului de stat american, Victoria Nuland, in ajunul declansarii campaniei electorale, au vizat in mod director aspecte care tin eminamente de independenta si separatia parlamentului si justitiei, doua dintre puterile statului de drept, dar care au batut si la usa campaniei, tintind, contextual, candidati si chiar ideologii. Oficialul american i-a acuzat pe unii lideri central-europeni, usor identificabili in persoanele premierilor ungar si roman, ca, in timp ce noaptea dorm linistiti sub patura NATO, ziua oprima presa (nu stiu daca a avut in vedere si Antena 3) si societatea civila, protejeaza parlamentarii corupti de urmarirea penala, nu tin cont de Parlament cand le este convenabil sau vorbesc de democratie neliberala.

Scandalul de coruptie din dosarul Microsoft, izbucnit in marginea campaniei electorale, acuzatiile prefatatoare ale lui Nuland si campania electorala insasi sunt trei evenimente care pot sau nu sa fie o coincidenta, insa inscrierea lor in contextul electoral nu poate fi negata. La fel, impactul si consecintele electorale, care pot provoca, daca nu chiar acest lucru il urmaresc, o modelare exogena a procesului electoral. Nu ar fi ceva nou, politica semnalelor licuricesti este extrem de uzuala. Insa ar trebui spus ca, indiferent de acuratetea sau falsitatea informatiilor, venite din SUA, in dosarul Microsoft, ori de numele vehiculate, atacarea prezumptiei de nevinovatie si a altor ideologii care nu sunt liberale sunt greseli politice, frizeaza o constanta a politicii americane, corectitudinea politica. A respinge spectrul larg al ideologiilor si politicilor democrate (populare, social-democrate, crestin-democrate etc.), in favoarea uneia singure, liberale, echivaleaza, paradoxal sau nu, cu o negare a pluralismului, cu o intoarcere la partidul unic. Nu pot sa nu remarc ca de grila politicii „partidul e in toate”, cum suna un cunoscut vers comunist, doar PDL ar trece, un favoritism care, evident, ar avea un pret, dar care ar coroda principii ale ordinii democratice (nediscriminarea, echidistanta, egalitatea de sanse).

In al doilea rand, ca auspiciile interne, proiectate asupra campaniei de la nivelul administratiei prezidentiale, sunt de intimidare pentru candidati si, foarte probabil, de distorsionare pentru procesul electoral. A doua zi dupa primirea semnalelor, prima de campanie, presedintele Traian Basescu a dat prima reprezentatie de influenta, prin anuntul ca a aprobat cererea DNA de incepere a urmaririi penale pentru cinci fosti ministri, in dosarul Microsoft, altii patru fiind in rezerva de suspecti. Parca pentru a arata cine conduce jocul electoral si pentru a da sanse celor fara de sanse, Basescu a subliniat ca cei cinci nu au nici o calitate in prezent, sunt egali cu Victor Ponta, ca ramane de vazut daca premierul va dobandi vreo calitate mai tarziu si ca orice intarziere a avizelor parlamentare va fi daunatoare. Tendentiozitate cat incape, mai ramane sa ne si prindem. In locul urarii ca cel mai bun sa castige, care, cutumiar, se face in debutul oricarei competitii, presedintele jucator vine cu procese de intentie si de tip spectacol. Este limpede ca pentru a le duce la bun sfarsit va apasa pana la fund acceleratia functiei prezidentiale, ca isi va juca iesirea din scena pe cartea masluita a unui presedinte mostenitor.

Prin urmare, la ce s-ar putea astepta, in campanie, al cinsprezecelea candidat? Este greu de spus din ce directie va veni lovitura decisiva pentru remodelarea procesului si sanselor electorale. Ca va veni dinspre operatiunea „Microsoft”, „Agentul acoperit” sau o alta operatiune, vom astepta si vom vedea. Cert este ca va veni, campania a inceput si strategiile vor fi nevoite sa iasa din laborator si sa intre in campul electoral. Foarte probabil vor fi doua lovituri, una pe stanga, principala, impotriva lui Victor Ponta, o a doua pe dreapta, secundara, care il va viza pe Klaus Iohannis. Nu neaparat in aceasta ordine, desi cea mai expusa este a doua tinta, vulnerabila pe ambele flancuri. In privinta posibilitatii de scoatere din campanie a celor doi candidati, poate surprinde ceea ce spun, nu cea a lui Ponta este cea mai dorita, ci cea a lui Iohannis. Catre acest lucru converg partida Basescu, care-si vede dezavuata linia politica haotica de catre viziunea nemteasca a lucrului bine facut si partida Hunor, care-si vede amenintat mitul „sarmanului minoritar”. Lectia romaneasca si europeana a lui Iohannis ii bate la spate pe patriotarzi si ii nelinisteste pe altii. Daca cele doua posibilitati vor fi pe cale sa devina realitati, cel de-al cinsprezecelea candidat va trebui sa iasa din fictiune. Nu exclud sa apara si al saisprezecelea.

„Ciuruirea” Antenelor: O lovitura informationala, data mediului electoral

Raul nu poate fi reformat, poate fi doar ingradit, inchis sau exilat, o stim din istorie si din religie. Dar chiar si cand isi face bagajele, inca mai poate face rau. Rememorand spectacolul pe care travestitul politic Traian Basescu l-a dat in ultimii zece ani, mi-l imaginez, cu o foarte mare probabilitate de a fi adevarat, cum, inainte de caderea cortinei, priveste, de dupa coltul perdelei palatului, la agitatia informationala pe care a provocat-o in aceste zile, murmurand satisfacut: „I-am ciuruit!”. Putem oare schimba finalul povestii? (F. P.)

Cu trei luni inaintea alegerilor prezidentiale, dreptul inalienabil al opiniei publice la informare a primit o grea lovitura informationala, incorecta si inacceptabila, din punct de vedere constitutional si democratic. Aparent, condamnarea omului de afaceri si magnat media Dan Voiculescu a fost miza principala a scandalului politic din jurul dosarului „ICA”. Miza ar fi trebuit sa se fi consumat in urma sentintei de condamnare, care ar fi fost „asteptata de toata lumea” si ar fi asigurat „victoria statului de drept”, potrivit ante-pronuntarii presedintelui Basescu si, respectiv, jubilatiunilor dreptei grupate in jurul sau. Dar nu s-a intamplat asa.

Consecintele informationale, care pareau a fi de plan secund sau colaterale, prin confiscarea sediilor posturilor de televiziune ale Antenelor, in special a celui de mare audienta nationala, Antena 3, infirma, prin amploarea politica si impactul electoral, varianta oficiala. Practic, pe masura analizelor si evaluarilor condamnarii si confiscarii in interconexiune cu procesul electoral, asistam la o schimbare de locuri, dedesubturile confiscarii venind in prim-plan. In acelasi timp, ni se infatiseaza si adevarata distributie de roluri, condamnarea-mijloc si confiscarea-scop, dar si o modificare de perspectiva, care se inscrie in mod clar in orizontul alegerilor prezidentiale.

Pe de alta parte, intregul istoric al relatiilor politice dintre „mogulul” Dan Voiculescu si presedintele Traian Basescu nu este de natura de a inlatura suspiciunea unei razbunari. Daca avem in vedere si cazuistica primului caz de condamnare intr-un dosar cu neta coloratura politica, in 2012, al unui fost sef al celui mai mare partid, fost premier si adversar la prezidentialele din 2004, supozitia de razbunare nu este lipsita de o anumita consistenta. Desigur, exista o presa care acuza, una care apara si alta independenta, dar importante si, in cele din urma, decisive sunt argumentele. Adversitatea ascutita si neimpacata fata de regimul Basescu a fondatorului partidului conservator, partid component al Guvernului Ponta, si unui puternic trust media, pigmentata cu doua episoade de suspendare din functie (2007 si 2012) si cu seriale de dezvaluiri ale Antenei 3 privind afacerile necurate ale sefului statului si familiei sale (dosarele „Nana”, „Mircea Basescu-Bercea Mondial” etc.) poate impinge, in lipsa de argumente, la reactii de reducere la tacere sau de stergere a urmelor prin folosirea unor forte aservite ale statului. Nu ar fi nimic nou sub soare.

Revenind, nu condamnarea lui Dan Voiculescu la zece ani de inchisoare este o problema a democratiei, pana la probe contrarii justitia trebuie sa-si continue calea. De-coruptizarea statului si societatii trebuie dusa pana la capat, cu atat mai mult cu cat marea coruptie s-a ascuns si continua sa se ascunda in marea privatizare. Diversele presiuni lobbyste, un alt nume, de acoperire legala, al tentativelor de coruptizare, inclusiv sau, poate, mai cu seama prin lobbyuri diplomatice, isi au partea lor de vina, poate chiar primara, si atunci de aici ar trebui inceput. Nu, adevarata problema, a „ciuruirii” murdare si din umbra a Antenelor, cum ar fi spus celebrul comisar Miclovan dintr-una din peliculele lui Sergiu Nicolaescu, „Cu mainile curate”, tine de democratia libertatii si independentei exprimarii, cum corect s-a observat si reactionat, dar in primul rand de dreptul la informare egala si completa al opiniei publice si electorale, fapt mai putin scos in evidenta.

Pana acum, atintirea reflectoarelor Antenei 3 asupra regimului Basescu a facut cunoscute sau a impiedicat o serie de abuzuri de putere. Daca aceste luminatoare de informatii si de informare vor fi slabite, defocalizate sau stinse, procesul electoral va fi deformat informational, intentiile de vot vor fi deviate, sansele in alegerile prezidentiale, discriminate. Daca amenintarea cu „dezbracarea in public” a adversarilor dreptei Basescu inseamna lovituri informationale aplicate mediului electoral, tare mi-e teama ca si opinia publica si electorala, cel mai mare adversar al expiratului presedinte, va fi invinsa in acelasi fel. Va putea oare opinia electorala sa dezbrace in public intentiile agentului de campanie Basescu si sa-i dejoace loviturile informationale? Ramane de vazut. Un lucru va fi limpede, toamna electorala va fi mai fierbinte ca vara astronomica.

In numele presedintelui: Sistema coruptiei si geopolitica vestica

Indicii din inregistrarile audio-video ale denuntatorilor, care-si vor banii inapoi, dar si din ale SRI, DNA si DIICOT, care au fost tinute intr-o suspecta si, poate, compromitatoare tacere, duc de la Mircea Basescu, arestat pentru luare de mita si trafic de influenta, catre fratele sau, presedintelui Traian Basescu, caruia marketingul politic si PR-ul de partid, dar nu in ultimul rand si o anumita geopolitica vestica interesata, i-au creat imaginea unui campion al anticoruptiei, de incoruptibil robespierrean.

Ca reactie la criza fratilor Basescu, spatiul public a fost deja suprasaturat cu doua tipuri de mesaje care-l vizeaza pe presedinte: “corupt-corupt-corupt” si “demisia-demisia-demisia”. In tara cu doua opozitii, una la presedinte si alta la premier (unul din motivele pentru care cred ca voi duce dorul coabitarii), nu lipsesc insa nici opinii de minimalizare, de disculpare sau chiar de punere la paritate cu scandaluri insailate.

Nu vreau sa-l invinovatesc cu nimic pe seful statului, va fi treaba justitiei sa probeze, dar suspiciunea de a fi corupt exista, si se va lati atata timp cat va fi pe functie. Unui presedinte care si-a facut un titlu de glorie din a fi jucator pe terenul oricarei puteri sau institutii a statului nimic nu-i va garanta neimplicarea in musamalizarea afacerilor penale ale membrilor de familie. Fratele sau, Mircea Basescu, a luat mita de la interlopul Bercea Mondial in schimbul promisiunii de a-i obtine gratierea. Deci, cum ar veni, in numele presedintelui.

As remarca, inainte de toate, ca rabufnirea virala a coruptiei in chiar sanul familiei presedintelui Traian Basescu este simptomatica pentru gradul de decadere a societatii politice si racilele anturarii geopolitice exclusiviste a Romaniei, in ultimii zece ani, de cand prin revolutia portocalie Vestul si-a adus omul potrivit la Cotroceni.

Apoi, ca in cazul oricarei boli, examinarea si cautarea solutiilor de stopare a fenomenului galopant al coruptiei nu se pot face facand abstractie de stilul de viata politica si mediul geopolitic ale bolnavului numit Romania. Interconexiunea dintre politica interna si politica externa nu poate fi eludata, este punctul de pornire in orice demers de tintire a coruptiei la nivel inalt, care pare sa fi cuprins, fara sanse de scapare, institutiile statului.

Ori, stim cu totii, unu, perceptia este realitatea, si perceptia, momentului cel putin, este ca seful statului este corupt, si, doi, nimic nu otraveste mai mult decat o banuiala o relatie de incredere. Cu atat mai mult daca increderea este electorala, pentru ca pune in discutie legitimitatea reprezentarii. Se pare insa ca si in cazul coruptiei, ca si in cel al hotului care striga hotul, adevarul trebuie cautat nu (numai) in directia in care se arata, ci (si) in locul de unde se arata.

Pentru situatia Romaniei de a fi altfel, incriminam, invariabil, “sistemul” Basescu. Nu stiu daca este o explicatie satisfacatoare sau confuza. Un sistem este consfintit in forme juridice dintre cele mai moderne, de mare stabilitate si mereu perfectibile. Mai degraba continuturile sunt raspunzatoare, care depind de oameni. In aceleasi forme, oameni diferiti pot turna lucruri foarte diferite. In sticlute mici si frumoase se pot pastra esente tari, in sensul bun al cuvantului, dar se pot ascunde si continuturi toxice. Selectia ar fi, prin urmare, un raspuns mai bun, nu si singurul. Nu ne vom apuca, dupa epoca Basescu, sa dam peste cap legi si institutii, esential va fi sa le deconditionam politic si geopolitic, sa ingradim posibilitatea de a fi aservite unor interese personale, de partid sau straine.

Macinat de orgoliul de a avea mereu dreptate, boala veche in istorie, cu unele precedente chiar celebre, si de a avea controlul total asupra Romaniei, Basescu si-a creat o sistema sau un supersistem, informal, de coruptie, in scopul obtinerii conformarii. Presupun, nu am dovezi, in spatiile informal si privat se lasa cele mai putine urme, astfel de oameni stiu sa le evite sau sa le stearga, dar ar fi cea mai plauzibila explicatie pentru proportiile in crestere ale coruptiei. Numai daca la varful statului exista o sistema de coruptie, aceasta se va reproduce in progresie la nivelele intermediare, rationamentul din fabula este corect, daca haina domneasca este din piei de oaie, atunci judecatorii fiti siguri ca jupoaie!

Am folosit doi termeni alternativi pentru a face diferentierea de sistemul oficial, pe care sistema sau supersistemul il supraordoneaza informal si cu care este divergent sau in conflict, dar si in sensurile de dictionar, de totalitate a procedurilor de a ajunge la un rezultat sau de sistem ierarhic superior altuia. In principal, sistema de coruptie prezidentiala i-a vizat pe procurorii si judecatorii pe care i-a numit in functii, in virtutea atributelor constitutionale, dar asa cum i-au dictat interesele personale, de familie sau politice.

Paradoxal sau nu, sistema de coruptie prezidentiala s-a folosit de trei dintre cele mai modelatoare si civilizationale forme ale culturii politice si democratice, statul de drept, independenta justitiei si lupta anticoruptie, cu care in mod fals s-a autoidentificat, si aici este sursa mistificarii, in care si-a turnat propriile continuturi (interese) si pe care le-a folosit in consolidarea si absolutizarea puterii personale. Asa s-a metamorfozat Traian Basescu dintr-un obscur marinar intr-un intangibil si invulnerabil Atotputernic, Unum contra Multum, deasupra votului Electoratului, vezi referendumul de demitere, si al Parlamentului, vezi declaratia politica de miercuri prin care i s-a cerut demisia de onoare. Ingenios, nu? Ca sa nu ramana mai prejos, subalternii intotdeauna isi imita sefii, “eroinele” (am preluat expresia unor oficiali americani) de la ICCJ si DNA, Livia Stanciu si Codruta Kovesi s-au autopersonificat in “Independenta Justitiei”, o a doua sursa de mistificare. Astfel, orice critici care le vizeaza administrarea politica le identifica drept atacuri la adresa Independentei Justitiei. “Nu ma intimideaza, ci ma intaresc”, spunea una dintre „eroinele“ de pe frontul politico-judiciar al anticoruptiei, referindu-se la acuzatii care o implica in dosarul de coruptie si trafic de influenta al fratelui presedintelui Basescu. In sfarsit, sarada emblematicei impartialitati incepe sa se dezlege: Ei sa se intimideze, noi ne intarim!

Unde ne-au fost liderii opozitiei democratice la cresterea nepermisa a puterii excesive a presedintelui, pentru a smulge laurii mincinosi de pe fruntea falsului competitor (am oroare de cuvantul “jucator”, care poate fi si un fraudator) si falsului invingator democratic, pentru ca acesta este rolul opozitiei democratice, de moderare a exercitiului puterii si de aducere cu picioarele pe pamant a unor vremelnici puternici pamanteni cu veleitati de zeitati olimpiene? Pai, in inchisori, prin tribunale, sub urmarire penala, cand nu erau mituiti sau santajati, intr-un cuvant, scosi din ecuatia democratiei. Si aici vad o a treia sursa de mistificare a “infailibilitatii” puterii prezidentiale, politizarea celor trei idei amintite, politizare care le-a transformat in mod absurd in “fundamente” ale sistemei de coruptie Basescu si intr-o posibilitate de sustragere de sub orice control politic democratic real. “Domnilor parlamentari care-mi cereti demisia, se poate recepta printre randuri in reactia presedintelui, nu voi lua in consideratie Declaratia Parlamentului, imi voi vedea linistit de ale mele ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, pentru ca eu am intotdeauna dreptate si imunitate.” Primul imun intre imuni, ca in primus inter pares. Asa sa fi oare? Se pare ca da, judecand dupa suspendarea urmariri penale a presedintelui, din motive de imunitate, in procesul de amenintare si santaj, intentat de senatoarea Gabriela Firea. Ori, cel putin, pana la pronuntarea Curtii Constitutionale pe speta imunitatii prezidentiale. Vom mai continua sa fim nedumeriti de ce la noi e ca la nimeni?

Dar tot acest esafodaj de putere corupta si corupatoare, sa nu uitam, numai puterea absoluta corupe in mod absolut, nu ar fi fost posibil sa fie inaltat si intretinut fara paravanul si ajutorul partenerilor strategici si aliatilor americani. Istoricul relatiilor dintre cele doua administratii prezidentiale este prea lung si prea cunoscut pentru a-l relua aici. Poate doar sa amintesc de incununarea “logistica”, in vizita de la Bucuresti, cand vicepresedintele american Joe Biden i-a pus la indemana presedintelui Basescu o arma politica la fel de taioasa si eficienta ca ascutirea luptei de clasa, prin care cominternistii au exterminat elitele Estului. Noul dusman al popoarelor din Est, supranumite, acum, “Noua Europa”, este coruptia, pentru ca, nu-i asa, pe masura inaintarii pe calea capitalismului lupta anticoruptie se va ascuti. Iata ce a spus Biden: “Cea mai importanta valoare-societatea transparenta, in care coruptia este considerata dusman.” Omul avea dreptate referitor la consecinte si in indemnul de a privi  spre Ucraina, numai ca nu a spus nimic in privinta originii, cauzelor si agentilor de raspandire ai fenomenului. Basescu, istet si cu instructajul facut de Gitenstein, aplicat pe “pestele cel mare”, s-a prins inca din 2004 unde bat americanii, care aveau nevoie de un guvernator forte in Romania, caruia sa nu-i cracneasca nimeni, iar acesta nu putea fi decat de pe partea esichierului unde erau putini la numar si lesne de multumit, fara sa ridice sacaitoarele probleme sociale sau, Doamne fereste, de patriotism economic, de care orice metropola fuge ca dracul de tamaie. In treacat fie spus, am toate motivele sa cred ca sustinatorii sai americani, care in principiu studiaza profilurile psiho-politice ale liderilor din toata lumea, i-au sesizat caracteristicile negative si i le-au exploatat din plin. Unele surse mentioneaza ca fostul secretar de stat american, Hillary Clinton, ar fi cerut profilurile liderilor din Europa de Est, cu referire speciala la Romania si Bulgaria.

Ultimele orientari din geopolitica americana privind Romania le gasim in recentul interviu cu insarcinatul cu afaceri al Ambasadei SUA la Bucuresti, Duane Butcher, la incheierea misiunii. Am aflat, cu acest prilej, ca ceea ce ar considera americanii normal ar fi o imunitate limitata, o opinie corecta, dar declaratia a fost anterioara declansarii scandalului fratilor Basescu cu clanul Bercea Mondial, care tinteste imunitatea presedintelui, altfel si-ar fi muscat limba. Insa procedura greoaie, nejuridica si cu portite politice cu care ne ispiteste democratic, de supunere a ridicarii imunitatii votului popular si de acoperire de catre imunitate doar a declaratiilor facute in plenul Parlamentului o face aproape inaplicabila. Plus ca ducerea deciziei justitiei pe taramul opiniei publice, care nu are competente specifice, si posibilitatea de a fi inhatat securistic pentru orice lucru neplacut puterii pe care l-ai spune in afara cadrului organizat, nu e deloc kusher, ci o reinviere a unor practice de trista amintire. Sunt elemente care ridica semne de intrebare asupra intentiilor urmarite. Practic, se ajunge tot la a se lasa mana libera vanatorii de vrajitoare, in primul rand prin distrugerea prezumptiei de nevinovatie, ceea ce rezoneaza perfect cu doctrina metropolei de a avea in colonie un guvernator discretionar si care are mereu dreptate.

Cred insa ca de data aceasta chiar i-a sunat ceasul politic lui Basescu, ceea ce nu va fi obligatoriu sa fie gasit vinovat dupa ce-si va da demisia, ar putea fi achitat, precedente exista, si cel mai probabil aceasta va fi si strategia popularilor europeni. Va depinde insa de romani ca sistema Basescu sa nu mai functioneze dupa Basescu, cum s-a intamplat la ucraineni cu sistema Timosenko (careia euromaidanul si lovitura de stat ii sunt direct imputabile). After day, va fi inevitabila scoaterea tarii de sub rusinosul control geopolitic occidental, aplicabil coloniilor. Cu acest prim pas aspiratia de a fi mandri ca suntem romani ar putea incepe sa prinda contur. Dupa cum de neocolit va fi si reabilitarea democratiei. Tot spre vest, spre vest, spre vest, toate le-am facut pe sest! Ajunge! Dublul standard desfiinteaza statul de drept. Acest adevar nu l-au inteles sau se fac ca nu-l inteleg Basescu si sustinatorii sai vestici, dar a venit vremea ca statul de drept sa desfiinteze dublul standard.

Razboiul rece dintre presedinte si premier: Parlamentul, victima colaterala sau tinta directa?

S-ar parea ca presedintele-jucator se grabeste. Apropierea si consumarea alegerilor europarlamentare il obliga sa-si grabeasca strategia pentru prezidentiale, in care ultimul rol, de presedinte-electoral, conteaza la fel de mult ca si ultima impresie. Dar mai ales ca rezultate.

Dreapta politica, minoritara, dezbinata si cu sansa a doua, il impinge pe Traian Basescu spre acte decisive, prin care sa rastoarne perspective, iar pentru aceasta pozitia-rol de presedinte-electoral este cea mai potrivita.

Pe de alta parte, pe cartea dreptei se joaca mize economice mari. Perindarea pe la varful puterii a unor occidentali (diplomati, lobbysti, finantisti, petrolisti, aurari si chiar militari) ne reaminteste ca politica este expresia concentrata a economicului, dar si ca razboiul rece poate fi o continuare a politicii cu mijloace economice.

Ar putea oare o minoritate politica sa schimbe altfel regulile, decat pe cale democratica? Evenimentele de la Kiev sunt un raspuns, o minoritate politica extremista poate uzurpa o putere legitima printr-un puci (o cale hard). Cazul, cinic de o parte si nefericit de alta, este probatoriu pentru cum mijloacele folosite distrug scopul proclamat, iar sustinerile occidentale, democratia si statul de drept.

Mai exista insa o cale de a veni la putere, mai soft, care se poate folosi de alegeri, anticipate sau la termen, prin minciuna, dezinformare, demonizare (de unde si denumirea de „demoncratie”, semnalata in unele lucrari de specialitate). Aceasta este o cale democratica in aparenta, implica electoratul dar si inselaciunea, precum jumatatile de adevaruri care se folosesc de minciunile prin omisiune. Din cate reusim sa citim in evenimente, probabilitatea de a o experimenta in acest an electoral este foarte mare, gratie acelorasi sustineri occidentale si in cadrele statului de drept.

In doua randuri succesive, marti si miercuri, presedintele Basescu a iesit la tribuna cu acelasi tip agresiv de mesaje, de o inflamabilitate fara precedent, cu acuzatii de coruptie la adresa Parlamentului. Basescu isi intareste acuzatiile cu sustineri care vin din trei surse occidentale:

1) in raportul UE privin coruptia este inserata afirmatia ca Parlamentul e o institutie care impiedica independenta justitiei; 2) in raportul MCV Parlamentul este mentionat ca fiind cel care incalca statul de drept; 3) in raportul Departamentului de Stat al SUA se apreciaza ca Parlamentul este o institutie care nu respecta standardele statului de drept.

Recunosc, sunt incapabil, in acest moment, sa identific vreun exemplu in care o institutie atat de pluralista cum este un parlament, despre care spunem fara sovaire si la unison ca este inima democratiei, sa se fi confruntat cu atacuri de o asemenea ferocitate din partea unui om. Este adevarat, acest om este sef al statului, dar este totusi un om, un politician, ale carui afirmatii atat de dezlantuite, intr-o campanie electorala, produc efecte, modeleaza intr-un sens sau altul intentiile de vot.

Este riscant sa te lasi sedus de o retorica suspect de patimasa. In primul rand, pentru un motiv foarte simplu, a avut la dispozitie 10 ani sa rezolve problemele coruptiei si statului de drept, daca nu a facut-o inseamna fie ca a fost incompetent, fie ca nu a avut interesul sa o faca. Nu sunt un admirator al lui Lukasenko, de care ca autoritarism Basescu se apropie mai degraba decat de Putin, dar cand presedintele Belarusului spune despre coruptie, cu referire la criza din Ucraina, ca este rugina care distruge totul si ca in tara sa nu exista o astfel de problema pentru ca nu are conturi in strainatate si fii sai nu fac afaceri, nu poti sa nu te intrebi, daca in Romania e altfel nu cumva e pentru ca si presedintele e altfel? In al doilea rand, un presedinte care face vizite de campanie la Miscarea Populara, pe care a si fondat-o, nu este credibil, sub aspectul echidistantei politice, care ii este ceruta constitutional.

Colac peste pupaza, vine si ANI cu acuzatia de incompatibilitate pentru 32 de parlamentari, iar presedintele CSM aduce in discutie posibilitatea unui conflict intre puterea judecatoreasca si puterea legislativa pe tema neridicarii imunitatii ministrilor, ceea ce strange cercul in jurul Parlamentului. Daca in razboiul rece dintre presedinte si premier, dintre opozitie si guvernare, dintre minoritatea parlamentara si majoritara parlamentara Parlamentul ar fi putut fi considerat ca o victima colaterala, la scara la care in mod obisnuit si fara consecinte existentiale acest lucru se intampla in toate democratiile, dintr-o data devine extrem de evident ca acesta a devenit o tinta, atat interna, cat si externa.

Suntem departe insa de a credita in vreun fel si cealalta parte, noua majoritate parlamentara si noua coalitie guvernamentala, in frunte cu premierul Ponta, nu ne este la indemana sa separam apele, nici macar institutiilor care ar trebui sa faca acest lucru. Observam ca doua puteri ale statului, parlamentara si judecatoreasca, au intrat in conflict, iar cea de a treia, executiva, isi proiecteaza coabitarea la fel de conflictual.

Cred ca toate conflictele antagonice care se profileaza intre puterile statului sunt reductibile la un razboi rece intre stanga si dreapta, in care fiecare vizeaza puterea unipolara (analogia cu geopolitica mi se pare inevitabila). Este cat se poate de limpede ca razboiul rece intre puterile si institutiile statului este un risc sistemic de statalitate. Pericolul de blocare a functionarii statului este imens, solutia nu pare a fi decat un reset.

Acest reset nu s-ar putea concretiza, in opinia mea, decat prin alegeri parlamentare si prezidentiale anticipate, prin care electoratul, singurul judecator impartial, sa refaca resursele de legitimitate ale celor doua puteri. Evident, acest lucru ar insemna autodizolvarea Parlamentului, simultan cu demisia Presedintelui. In orice caz, continuarea inca 10 ani cu un presedinte de dreapta ar forta logica democratiei, nu si o coabitare inversa (presedinte de stanga-premier de dreapta).