„Ucrainizarea” si cele doua axe de sustinere

12/06/2014

Nu cred ca ar fi nevoie sa glosam prea mult pe faptul ca originea politico-economica istorica a crizei ucrainene se afla in frustrarile acumulate in perioada sovietizarii. Este aproape o legitate ca eliberarii de un model exclusivist si constrangator sa-i urmeze cautarea a altceva, opus sau cel putin perceput ca opus. Ceea ce ar merita cu adevarat de analizat ar fi daca nu cumva bascularea spre modelul vest-european, el insusi atins de criza atlantista si de acel rigor mortis pe care intoleranta agresiva l-a adus sovietismului, va face ca intrarea intr-o noua criza sa fie doar o chestiune de timp. Daca ar fi sa fim cinstiti pana la capat cu noi insine, dar si cu Estul si cu Vestul, ar trebui sa recunoastem ca deja, o data cu Euro-Maidanul, au inceput sa se faca simtite semnele sevrajului ideologic occidental.

Incercarile internationale de solutionare a crizei ucrainene sunt de salutat, dar cred ca vor fi sanse de succes doar daca se va pleca de la un punct de vedere comun, asa cum a fost formulat in Acordul de la Geneva din 17 aprilie si etapizat in Foaia de parcurs, care i-a fost atasata. Pe termen lung, vitalitatea stabilitatii ucrainene va depinde in mod decisiv de eliberarea optiunilor de integrare sau asociere ale autoritatilor de la Kiev de caracteristicile constrangatoare, de intoleranta si exclusivism, proprii celor doua modele amintite.

De putina vreme, din palaria uzata a realpolitikului a fost scoasa ideea de “finlandizare”, ca model de neutralitate si posibila solutie de iesire a Ucrainei din criza. Tonul l-a dat Henry Kissinger, fost secretar de stat american, artizan al realpolitikului si detinator al unui controversat Premiu Nobel pentru Pace, ca urmare a unor virulente acuzatii de crime in masa. Faptul ca o criza, provocata si sustinuta de americani, ar putea duce la obtinerea de catre SUA a unei parti de influenta in Ucraina, in afara unei competitii libere si cinstite, cum se axiomeaza a fi in economia de piata, ar putea fi perceput ca o “performanta” in gandirea remininscenta a Vechii Lumi. Astazi, insa, impartirea unei natiuni in sfere de influenta intre marile puteri, prin coruperea elitei politice si colonizarea caminului statal al poporului, este vazut ca un act rebarbativ si pradalnic, pentru care SUA si-au atras desolidarizarea extinsa, care decizional va conta, mai devreme sau mai tarziu, in termenii democratiei internationale si dreptului international.

“Finlandizarea” Ucrainei ar fi vetusta, o reintroducere a razboiului rece, sferelor de influenta si realpolitikului pe usa din dos a globalizarii victorioase a capitalismului. Un morganatic pas inapoi, pe taramul clasicei teorii marxist-leniniste privind natura agresiva si imperialista a capitalismului, care va ridica serioase probleme de credibilitate: cand a avut dreptate propaganda americana, cand a fost anticomunista sau cand este anti-anticomunista, inventandu-si dusmani capitalisti? “Finlandizarea” va fi insa si o minciuna, pentru ca in esenta va fi vorba de “americanizarea” Ucrainei.

Semnalele economice si militare ale SUA privind Ucraina, confirmate si rasconfirmate prin suita de asalturi pentru preluarea controlului, prin lovitura de stat, cu servicii secrete, mercenari, sprijin financiar, logistic si/sau operatiuni speciale antiruse, nu lasa nicio urma de indoiala. In imaginarul leadershipului american statutul international al Ucrainei este asimilat cu cel al unei colonii, ceea ce ne scuteste de orice raspuns la intrebarea de ce se afla la mii de leghe departare de metropola. Cum se vor impaca slavofilia si americanismul, ultimul cu o cultura a violentei si a unor “pacate” care-l vor pune in coliziune directa cu valorile si credintele ucrainenilor, si nu fac aici o judecata de valoare ci doar o constatare la indemana oricui, va fi, fara indoiala, o problema de studiu si de reflectie.

Pana atunci, sa remarcam ca politica americana in teritoriul ucrainean se doreste a fi una de inghiocare. Cei doi Biden Jr. au reusit sa acceada in structurile de administrare ale resurselor energetice ucrainene. Declaratia Nuland, din aceste zile, de la Kiev, ca SUA nu intentioneaza sa amplaseze scutul american pe teritoriul ucrainean vrea sa sugereze ca prezenta unor baze militare “nepermanente” (pana la calendele grecesti, of course) ar fi o varianta “minimala” subinteleasa. Ori scenariul futurist al unei “flote rivale” in Marea Neagra, cu ajutorul calicei Romanii (!), care va trebui sa-si umfle muschii si sa devina vecinul cel rau, care sa ameninte Rusia (!!) si sa-si aroge rolul de “protector” al rutei energetice din Azerbaidjan (suna impresionant, mai ceva ca in cazul sfintelor morminte!). Nu stiu de ce imi vine in minte bancul cu visul capusei din colbul drumului, care asteapta sa se prinda de o coada de caine, care sa-i devina un vector purtator…

Ramane de vazut cat de competitiva va fi oferta americana pentru ucraineni, comparativ cu cele rusa si europeana. A trece gazele de sist din conturile est-europenilor in cele ale americanilor si a le vinde apoi ucrainenilor, a le impune aplicarea de sanctiuni antiruse ori sporirea cheltuielilor militare nu mai pacaleste pe nimeni in privinta transferurilor de negativitate…

Ca in logica lui tertium non datur, numai Rusia si Europa sunt cei doi piloni pe care se poate construi o Ucraina unita si non-conflictuala, care sa se bucure de crestere economica si de securitate. Din aceasta perspectiva, cele doua vecinatati nemijlocite sunt de neinlocuit. Nu de finlandizare are nevoie Ucraina, ci de ucrainizare, prin complementarizare rusa si europeana, este singura cale sigura care alunga amenintarea transformarii sud-estului ucrainean intr-o “Fasie” cu un amalgam de probleme umanitare si de drepturile omului.

O alternativa euro-rusa capata din ce in ce mai mult contur, pe baza concluziei comune ca apropierea de Europa nu trebuie sa insemne departarea de Rusia. Germania s-a pronuntat ca izolarea Rusiei nu este in interesul Europei, Franta ca UE nu este pregatita sa integreze Ucraina, Rusia ca nu este impotriva asocierii Ucrainei cu UE, iar Polonia ca propriul sau exemplu de apropiere de UE demonstreaza ca acest lucru are o influenta pozitiva asupra comertului cu Rusia. Pe cale de consecinta, ucrainizarea si complementaritatea rusa si europeana pe teritoriul ucrainean ar presupune o compunere a vectorilor de integrare si de asociere.

O Ucraina pe principiul “o tara, doua sisteme“ ar putea sa functioneze la fel de bine ca modelul chinez. O integrare euroasiatica in estul rusofon si o asociere europeana in vestul ucraineanofon ar fi cel mai bun lucru care i s-ar putea intampla Ucrainei. Ar fi o zona de intretesere, de tesut ruso-european, care ar face dificila o noua rupere intre estul european si vestul european, pe scurt, un castig pentru unitatea Europei. Scepticii de serviciu ar trebui sa observe ca alegerea unui nou presedinte ucrainean, Porosenko, departe de a fi minimalizata, nu a reusit sa produca schimbari sensibile, ordinul sau privind coridorul umanitar nu este indeplinit, varsarile de sange inca se mai produc.


%d blogeri au apreciat: