SUA-Europa: O mezalianta de securitate. Din cvadruplarea americana a cheltuielilor militare, o parte se va duce pe apa Atlanticului

Probabil, Donald Trump si Edward Lucas au dreptate in privinta partajarii cheltuielilor militare si contributivitatilor de securitate intre americani si europeni:

http://www.contributors.ro/editorial/in-care-donald-trump-ma-lauda-iar-eu-sunt-de-acord-cu-el/

Dar Europa nu este o federatie, cu o putere centrala care sa se impuna puterilor “locale” (natiunilor).

In plus, europenii sunt prinsi destul de puternic in clestele social si sindical. Practic, sunt 28 de clesti, care ameninta cu revolte de strada si cu rasturnari de guverne daca statele europene si-ar permite luxul sa achite 70% din factura NATO si sa-si mareasca de 4 ori cheltuielile.

A sugera, fie si implicit, despre europeni ca sunt partenerul mai mare si mai bogat din Alianta este ceva foarte relativ.

Brexit-ul, spargerea spatiului Schengen, a zonei euro si chiar a UE vor face rapid din Europa un pipernicit din multe puncte de vedere. Perspectiva ar deveni si mai probabila daca SUA se vor retrage din ceea ce pare sa fi devenit, pe nesimtite, o mezalianta de securitate. Care trage in jos.

La infiintare, NATO a fost un act nobil din partea americanilor. Pericolul comunist era real, iminent si eruptiv, europenii nu aveau bani sa-si plateasca singuri securitatea.

Dar vremurile lui 1949 au ramas mult in urma. Primul razboi rece s-a incheiat, iar multipolarismul lasa putine sanse unui al doilea razboi rece cu anvergura bipolara si de bloc cunoscuta. Intre timp, europenii s-au refacut economic.

De aceasta mezalianta costisitoare vor incepe sa-si dea seama si contribuabilii americani, cand vor vedea cati bani vor trebui sa scoata din buzunar pentru împatrirea cheltuielilor militare.

Putin probabil ca americanilor sa le mai surada sa plateasca securitatea in locul europenilor, sa-si arunce banii pe apa Atlanticului.

Motiunea de cenzura Iohannis-PNL-DNA: Interesele din spate si testul de autenticitate

Motto: Paradoxal sau nu, la un articol de stanga nu pot folosi decat un citat dintr-un autor de dreapta: „Partea nevazuta decide totul” (H. R. Patapievici)

Motiunea de cenzura impotriva guvernului Ponta, initiata de catre PNL si sustinuta de catre Presedintele Iohannis, se va dezbate si vota, vineri, in Parlament. Sunt mai multe ciudatenii, care fac ca rezultatul motiunii sa fie greu anticipabil, in acest moment. In primul rand, tema motiunii, votul prin corespondenta si alegerile partiale, nu este una obisnuita, care sa duca la caderea guvernului. Faptul ca la motiune se supraliciteaza votul diasporei, cu care Iohannis a castigat alegerile prezidentiale din noiembrie, nu este o garantie de succes. Ideea ca o strategie castigatoare nu se schimba este tot atat de sensibila ca cea potrivit careia ulciorul cu voturi nu merge de multe ori la urne. Se omite un adevar, care ar putea sa se razbune, asta daca nu cumva traseismul a fost deja cumparat, ca diferenta dintre votul de acasa si votul de afara este cea dintre plin si supraplin, care la motiune nu se mai joaca pe terenul electoral, ci pe cel parlamentar. Altfel spus, motivarea si masura pentru „plinul” de maine vor fi altele sau teoretic ar trebui sa fie. Ramane de vazut.

In al doilea rand, nimic in motiune despre performantele sau „coruptia” guvernului. Probabil pentru ca in istorie nu exista niciun guvern care simultan sa fi fost corupt si sa fi avut crestere economico-sociala. Aceasta incompatibilitate este lesne de inteles, chiar si pentru motionisti, in cazul unui guvern corupt cresterea de bunastare, atata cata este, merge in buzunarele coruptilor si corupatorilor, dinauntru si din afara, nu in ale contribuabililor, cum s-a intamplat in cazul guvernului stangii social-democrate.

Pregatirea unei acuzatii de coruptie si, in paralel, a unei lovituri judiciare impotriva guvernului au fost destul de vizibile, in ultimul timp, pe fondul unor declaratii tematice occidentale. Nu mai este un secret ca sunt ochi care stau atintiti pe lume, pentru a-i identifica stereotipuri sau slabiciuni si a i le intoarce impotriva, spre obtinerea de avantaje speculative. Coruptia si jihadismul sunt doar doua exemple, in sucirea mintilor. Atragerile de atentie ale unor politicieni occidentali asupra amenintarii coruptiei la adresa prosperitatii si securitatii statelor, oriunde in lume sau asupra posibilitatii de a fi folosita ca nou instrument de politica externa impotriva noilor state UE au o coerenta tintita. Ori afirmatii si mai contondente, ale unor ambasadori, ca situatiile de coruptie care vizeaza Guvernul Romaniei ar trebui gestionate de cetatenii Romaniei (nu de justitie, sic!).

In al treilea rand, jocul alunecos din PSD si din coalitie, care pare a-l excede pe premierul Ponta, ca demisia anuntata a ministrului Transporturilor, preluarea de catre UNPR a ministrului (si ministerului) Justitiei, ca si declaratia vicepremierului Oprea ca o sustine total pe Kovesi, sefa DNA, ori anunturi de ultima ora de pesedisti care vor vota motiunea deschide calea catre un rezultat care sa sfideze majoritatea actuala, substantiala. Pe de alta parte, un comentariu Stratfor confirma presiunile SUA si UE asupra lui Victor Ponta pentru „mai multa transparenta institutionala”, cat si sustinerea de catre SUA a DNA, care „urmareste crearea unui mediu mai sigur pentru investitii occidentale” (aha!, deci asta era!, n.m.), dand in acelasi timp asigurari ca „scandalul si disensiunile din Parlament nu vor schimba politica externa a Romaniei.” Din nou, cu alte cuvinte, in spatele schimbarii de guvernare, care se contureaza a fi iminenta, se afla interesele occidentale. Procurorul sef al DNA pare a nu lasa loc de echivoc: „Contează susținerea ambasadelor și CE, pentru că nu te simți singur în această luptă.” Pentru PSD, motiunea de peste cateva ceasuri va fi un test de autenticitate. Cat din PSD mai este sau va mai ramane de stanga, cat este sau va trece la dreapta.

Aliantele te ajuta, dar te si expun: Cat de reala este amenintarea Rusiei pentru Romania? Care ar trebui sa fie atitudinea de securitate?

Fostul presedinte Traian Basescu a exclus un atac al Rusiei impotriva Romaniei, tara membra NATO. Insa in zilele din urma s-a vorbit intens despre razboi si despre incorporari ale tinerilor intre 20 si 35 de ani. Cu toate asigurarile linistitoare, nu iese fum fara foc. Probabilitatea unei idei sau unui concept de culise privind si un alt rol al Romaniei in criza din Ucraina, in afara celui de asistenta in probleme de securitate cibernetica, nu poate fi exclusa.

Curtoazia cu care Petro Porosenko l-a salutat in romana pe Klaus Iohannis, in marja reuniunii informale a Consiliului European, de saptamana trecuta, discutiile din timpul intalnirii, pe chestiuni bilaterale si regionale, invitatia, acceptata, de a vizita Kievul si multumirile pentru sustinerea Ucrainei exprima un interes vizibil, i-as spune de criza, pentru un vecin si o tara NATO. Vizita de acum doua zile, la Bucuresti, a ministrului de externe ucrainean si speculatiile privind posibilitatea unor livrari de arme a agitat si mai mult teza unui amestec al Romaniei in ‚ciorba ucraineana”, cum l-a calificat, critic, Traian Basescu.

Evolutiile si, mai ales, perspectivele din teatrul de razboi din Ucraina indeamna la circumspectie din partea Romaniei. Indiferent ce i-ar promite Kievul, va fi pielea ursului din padure. Pe de o parte, sfarsitul puterii Maidanului a revenit in atentie, Vladimir Putin a inceput sa-l reinvoce. Pe de alta, Acordul Minsk 2, care a dobandit si o aprobare ONU, a consacrat o teritorialitate pentru separatisti, in expansiune, dupa cum se vede din linia miscatoare a frontului, cat si un statut de parte semnatara, de cvasistatalitate. Incercuirea de la Debaltevo, refuzul de a lupta sau trecerile de partea prorusa, care au culminat, ieri, cu abandonarea orasului si retragerea trupelor guvernamentale, prefigureaza, in limbajul raportului de forte, un rapid deznodamant militar.

Pentru o pozitie de „rabdare strategica”, pentru care a pledat la inceputul anului si presedintele american, Barack Obama, ar trebui avut in vedere ca teritoriile istorice romanesti se afla in Ucraina, nu in Rusia. In plus, nu ar trebui sa ne facem iluzii, discriminarile la care nationalistii ucraineni au supus populatia rusofona din Estul Ucrainei vor tinti, mai devreme sau mai tarziu, si pe cele vorbitoare de alte limbi, din Vest sau din Sud, amanarea tine doar de situatie. Un amestec militar unilateral in Ucraina, spre care Romania ar putea fi impinsa, pentru contracararea unor asa-zise riscuri la adresa securitatii sale, ar fi total contraindicat, prin complicatiile si mai grave pe care le-ar provoca.

Se vorbeste despre o posibila transnistrizare sau reinvecinare cu Rusia ca despre niste riscuri unilaterale pe care le-am putea impiedica unilateral. Ar putea insa la fel de bine sa fie vorba de reactii de neincredere, caz in care Romania ar trebui sa-si analizeze politica externa si sa identifice ce anume din politicile de vecinatate ar putea suscita neincrederea la vecinul geopolitic rasaritean. O diplomatie si o politica externa active si constructive pot aduce mai multa securitate decat ar putea-o face livrarea de armament sau angajarea de forte militare.

O politica externa de buna vecinatate ne poate apara mai eficient decat orice scut antiracheta. Nu ma refer in mod expres la scutul de la Deveselu, ci principial, la expunerea la contralovituri a teritoriului pe care se afla. De aici, calculul strategic este foarte simplu, in materie de costuri de utilizare, ceea ce poate juca si un puternic rol de descurajare, cand instalatiile se afla pe teritoriul detinatorului. Ori, de aceste calcule si costuri ar trebui sa tina seama si comandantul militar NATO, cand sustine ca Occidentul nu ar trebui sa excluda optiunea militara in Ucraina. Poate ar fi cazul sa reflectam, toti, inca o data, la avertismentul lui Georges Clemenceau, fost prim-ministru francez, potrivit caruia politica nu trebuie lasata pe mana militarilor.

Cu garantiile americane de securitate, de care am fost asigurati de foarte multe ori in ultimul timp, la toate nivelurile, nu ar trebui sa avem nici cea mai mica temere. America este insa departe, iar lumea in care-si ofera garantiile este mare. Mai aproape este Europa, iar daca acceptam ca unele din reactiile Rusiei sunt de neincredere, ar trebui sa supunem aceleasi analize si politica de securitate europeana, sa vedem care este raportul intre masurile de securitate si cele de incredere, daca nu cumva ultimele au cam disparut si, daca este asa, din ce cauza si ce ar trebui facut pentru a fi relansate.

Cusurul unor declaratii alarmiste, despre presupuse invazii sau destabilizari pe care Rusia ar urma sa le intreprinda in Europa sau despre reinfiintarea URSS, la fel de ipotetica, este ca pot duce la reactii pe directii mari, susceptibile de decizii gresite si de consecinte impredictibile. „Cine vrea sa reactioneze la ISIS sau Ucraina cu stabilirea unor directii mari e in pericol sa faca decizii gresite”, se spune intr-o analiza pentru viitoarea strategie de securitate a Germaniei. Intr-adevar, mersul la gramada sau la scara mare este general si aproximativ, nepotrivit cu concretetea si precizia tintelor de securitate nationala.

Privind restabilirea Uniunii Sovietice, de care fostul presedinte georgian Saakasvili acuza Rusia lui Putin, perspectiva ar trebui abordata ceva mai nuantat. De pe taramul dreptului international, un prim aspect ar fi ca decizia de destramare din 1991 a fost consensuala, un al doilea, ca statul sovietic a fost semnatar al Actului Final OSCE, de la Helsinki, din 1975, care recunostea si garanta toate frontierele din Europa. Actul Final nu poate fi considerat cazut in desuetudine, nu pentru semnatura URSS, care nu mai exista, ci pentru ca in „cosul” 3 s-au adoptat prevederile privind respectarea drepturilor omului, pe care nimeni nu va mai putea, vreodata, sa nu le recunoasca sau sa le conteste. Din punct de vedere politic, este cat se poate de clar ca URSS nu va fi reinfiintat niciodata, a fost un sistem politic si economic care a apus o data pentru totdeauna. Cu toate imperfectiunile si drumul lung pe care il mai are de parcurs, Rusia este un stat democratic, pluralist politic si economic. Integrarea economica a unor foste republici sovietice, acum state independente si suverane, in formatul Uniunii Eurasiatice, este o alta discutie, in care nu poate fi folosita o alta masura decat cea pentru Uniunea Europeana.

Ar mai fi de luat in seama inca doua chestiuni fierbinti. Prima, referitoare la designul fluxurilor politico-energetice regionale, din care suntem exclusi, prin vizita lui Putin la Budapesta, din aceasta saptamana, o adevarata manevra de invaluire a Romaniei prin Vest. Interesant mesajul lui Viktor Orban, care imi suna ciudat, ca o propunere de partizanat egal, cel putin in acest moment sau pana la primirea de noi ordine, cand afirma ca „Securitatea regionala nu poate fi garantata prin masuri impotriva Rusiei. Pacea si cooperarea economica in regiunea eurasiatica pot fi o solutie”. Adica, ceva cam de genul: „Suntem cu UE, dar suntem si cu UEA”. A doua, ca pentru prima data in presa germana au aparut critici la adresa lui Porosenko, caruia i se sugereaza retragerea totala si definitiva din Ucraina de Est, pentru a salva ce se mai poate salva, adica partea de Vest. Aceste semnale mi-au amintit ca Putin ii numeste „nazisti” pe guvernantii de la Kiev, dar si de faptul ca prin necapitulare Hitler a distrus Germania din temelii.

Prin urmare, atitudinea de securitate a Romaniei, in plan regional, ar trebui sa fie modelata de raspunsurile la intrebarile: Isi poate permite Romania sa provoace militar Rusia si sa o transforme intr-un dusman geopolitic coplesitor si necrutator? Poate actiona Romania unilateral, in afara parteneriatului strategic si al aliantei? Altfel spus, poate sa fie Romania mai SUA decat SUA si mai NATO decat NATO?

Sanctiunile de bloc: O mentalitate nefasta, de tip Razboi Rece

Senatul american a adoptat, ieri, o lege care permite presedintelui Barack Obama sa introduca noi sanctiuni impotriva Rusiei. In replica, presedintele american a declarat ca isi va lega sanctiunile de cele europene, practic le va da curs doar in cazul in care vor fi sustinute de tarile din UE.

Obama si-a exprimat temerea ca divergentele pe tema sanctiunilor ar putea provoca o ruptura intre capitalele de pe cele doua maluri ale Atlanticului. „Dacă autorităţile ruse vor vedea că în coaliţie nu există divergenţe, peste câtva timp ele vor spune că pierderile economice depăşesc avantajul strategic al acţiunii lor”, a subliniat liderul american, reactualizand, discret (dar nerealist, cred), politica sanctiunilor de bloc.

Din pacate, la 25 de ani de la destramarea blocului sovietic, occidentalii repeta greseala abordarii economice de pe baze politice. Cand statul-lider si-a impus statelor-satelite viziunea centralizata drept politica de bloc in relatiile economice, in interiorul si in afara fostului CAER, pierderile pe care toate statele membre au inceput sa le acumuleze au dus la inapoiere economica, la crize, la divergente si, in final, la o destramare de bloc. Anticiparile sunt greu de facut, dar, pana una-alta, observam ca economia globala sufera in prezent la fel ca in trecut.

Ucraina: Inadaptarea de criza, o greseala strategica occidentala

Orice politica externa si de securitate care incearca sa solutioneze cu metode vechi probleme noi, ale unei realitati internationale complet schimbate, este daunatoare si neproductiva, indiferent cine ar aplica-o. In mod cert, decizia Washingtonului, de luni seara, comunicata de Pentagon, de a fi suspendat toate legaturile militare cu Moscova se inscrie intr-o astfel de greseala paradigmatica.

Graba si izul, ca sa nu zicem nostalgia, de razboi rece nu sunt buni sfatuitori intr-o criza atat de complexa si de contradictorie cum este cea din Ucraina. In astfel de situatii, cu atatea variabile si interconexiuni, exista intotdeauna riscul de a fi contrazis de evolutiile din teren. Pe de alta parte, o decizie unilaterala este susceptibila de defectiuni in relatiile de alianta sau parteneriale.

In mod evident, suspendarea totala de catre Statele Unite a legaturilor militare cu Rusia intra in contradictie puternica cu pozitia NATO, de descurajare a escaladarii crizei ucrainene, dar si cu intreaga politica europeana si euroatlantica, din ultimele doua decenii, post-razboi rece, care a facut posibile parteneriatul si cooperarea in Consiliul NATO –Rusia.

Gestul militar al SUA, care, la limita, ar putea fi interpretat si ca o autoexcludere din NATO, nu poate lasa indiferenta Europa. In primul rand, pentru ca ar fi inacceptabila o asemenea greseala din partea aliatului atlantic, in al doilea, ca diferentiere de interese, pentru ca are o altfel de expunere si angrenare cu rusii, care sunt parte europeana, iar climatul de securitate este o constructie comuna.

Si cerinta Americii de sanctiuni economice impotriva Rusiei, la care UE se opune, tine de aceeasi recuzita anacronica a razboiului rece. Trecand peste nerealismul unei asemenea masuri, care este greu de crezut ca fata de un colos, cel mai mare din multe puncte de vedere, va putea functiona ca in cazurile unor tari obisnuite, acestea vor afecta serios interesele economice ale UE. In acelasi timp, inducerea de catre americani a unor asemenea dizarmonii economice pentru europeni ar putea pune sub semnul intrebarii perspectiva acordului de liber schimb SUA-UE, in negociere.

Nu poate fi contestata reputatia lui Zbigniew Brzezinski, de specialist in problemele razboiului rece, dar consilierea actualului presedinte al SUA cu aceleasi vechi metode este discutabila, sub raportul adaptarii si eficientei. Scoaterea de la muzeu a masinariei ruginite a propagandei razboiului rece, in noile conditii, cand nu mai exista sisteme social-politice si blocuri militare opuse, reprezinta o mostra grosolana de politica neadaptata.

Un discurs cu instigari belicoase impotriva Rusiei, despre „zdrobirea” Ucrainei sau „pericolele” la adresa Poloniei, Romaniei sau tarilor baltice, ar mai putea gasi audienta, daca ar invia, la fostii lideri comunisti, care nutreau false aspiratii de independenta sau de nealiniere. Desi, daca ne amintim bine, „ceausescizarea” relatiilor cu departarile, pentru a sintetiza, prin cel mai cunoscut exemplu, un anumit tip de politica, aidoma celei de spargatori de greva, s-a dovedit a fi, in final, un bumerang. Astazi, saizecisioptizarea ar fi tot atat de neverosimila si de necredibila ca amenintarea unei fosile de dinozaur. Sau ca discursul brzezinskist, ca de pe o alta lume.

Europa geopolitica: Despre revolutie, coabitare si unitate

“Revolutia geopolitica”, ca posibila scindare a Ucrainei, in pro-Vest si pro-Est, pe care a prefigurat-o fostul presedinte georgian Mihail Saakasvili, in interviul pe care l-a acordat unor ziaristi americani, nu va avea loc. Poate parea o afirmatie prea transanta pentru o predictie, dar restauratiile unor trecuturi de trista amintire nu s-au bucurat niciodata de succes, in primul rand din partea memoriei. Incepand inca de la Malta, lectia razboiului rece a fost pretutindeni invatata, cu precadere la Washington, Moscova si Bruxelles, pentru care aceasta pagina de istorie este definitiv intoarsa. Unele tentatii vor mai exista, cum sunt cele de boicotare a jocurilor olimpice sau de amestec in criza ucraineana, nu si conditii ideologice si materiale majore, dar pretul lor, de a ramane neeligibil sau neselectionabil, ca un jucator cu probleme, tintuit pe banca de rezerve, vor face sa fie tot mai palide si mai izolate. Si cred ca ar mai fi ceva, credibilitatea profetiilor a inceput sa treaca din zona indivizilor, care le-au oferit ca manuale politice de influentare si manipulare, asa cum am observat si pe timpul crizei globale, in cea a popoarelor, care le utilizeaza pentru luminarea drumului spre refacerea autenticitatii libertatii si democratiei.

Summitul UE-Rusia, de ieri, nu a lasat nicio urma de posibilitate pentru o falie geopolitica, ci dimpotriva. Presedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy a desenat un orizont scurt si precis, pana la summitul de la Soci, ca relatiile dintre UE si Rusia sa atinga un progres, o expresie de vointa care contrasteaza cu tiparele de generalitate ale limbajului diplomatic. In acelasi context, seful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a respins cu fermitate alegatiile ca intre cele doua parti ar exista o confruntare, si nu a fost o simpla formula de bunavointa. Intre altele, acestei pozitii i-a adaugat consistenta si reuniunea NATO-Rusia, care a avut loc tot ieri, unde secretarul general al Aliantei, Anders Fogh Rasmussen, si ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, au confirmat relatia de parteneriat strategic, fata de care si-au declarat “fidelitatea” (termenul folosit mi se pare a avea o relevanta aparte). Tangenta la eveniment a fost si o nuanta a unui ministru aliat al apararii, nemaiauzita, cred, care poate ar merita o examinare aparte, potrivit careia Rusia a devenit un garant al stabilitatii in regiunea euroatlantica.

Dar cele mai neobisnuite idei, in raport cu anumite stereotipuri, s-au auzit, la Bruxelles, din partea presedintelui rus, Vladimir Vladimirovici Putin, care a sustinut ca integrarile europeana si euroasiatica nu sunt in contradictie, ci se pot completa reciproc, a propus crearea unei zone de comert liber cu UE si a cerut sa se lucreze impreuna pentru construirea unei Europe unite.

Desigur, va mai trece mult timp pana vom putea vorbi de o Europa geopolitica unita, nici nu stiu daca acest lucru este democratic si necesar sau daca se va ajunge la el vreodata. Deocamdata, cred ca este vorba de o tranzitie de la revolutiile geopolitice, din 1989, care au schimbat harta politica a continentului, la o coabitare geopolitica, intre regimuri politice democratice diferite, dar diferentele sau particularitatile sunt subsidiare in raport cu democratia, care, esentialmente, este principalul factor care conteaza. Din punct de vedere al democratiei, probabil ca nici nu prea este corect ca diferentele politice dintre tarile europene sa fie puse pe seama regimurilor, mai degraba ar tine de sistemele politice.

Aceasta coabitare geopolitica europeana, care si-a extras principiul de coabitare din planul intrastatal si l-a extins la cel intraeuropean, se vede foarte bine in evenimentele din Ucraina. In opinia mea, criza ucraineana este o criza de intelegere a democratiei si necesitatii coabitarii interne, ca partaj al puterii executive intre presedinte si guvern, care sunt de culori politice diferite, iar ceea ce este cel mai ciudat este ca semnele unei asemenea intolerante vin si dinspre administratiile europeana si americana, care nu o accepta si ca o coabitare geopolitica. Respingerea de catre Occident a coabitarii politice si geopolitice privind Ucraina ascunde, de fapt, o tentatie de expansiune si de control total a acestui spatiu statal est-european, ceea nu este catusi de putin democratica.

Remarcabil este ca dupa lectiile neinterventiei si neamestecului, privind Siria si respectiv Ucraina, pe care Estul, prin Rusia, le-a dat Vestului, la summitul de ieri a venit si o a treia lectie, a coabitarii geopolitice. Pe fondul interoperabilitatii dintre cele doua tipuri de integrare, europeana si euroasiatica, presedintele Putin a declarat ca Ucraina poate să împărtăşească în continuare valorile europene şi în acelaşi timp să coopereze cu Uniunea Euroasiatică, iar împrumuturile sau reducerea preţului la gaze, acordate ucrainenilor de catre Moscova, nu depind de o anumita culoare politica a puterii de la Kiev. „Acest lucru este legat de dorinţa de a sprijini poporul ucrainean”, a punctat seful de la Kremlin. Consecinta directa a acestei viziuni ar fi ca Rusia nu-si doreste o influenta absoluta in Ucraina, care inevitabil ar provoca o falie geopolitica, ci o zona de complementaritate intre interesele Vestului si ale Estului, prin acceptarea oricaror alternante de putere, proeuropene sau proruse, inclusiv de coabitare politica, care implicit ar deveni si una geopolitica, daca acestea vor fi decise de electoratul ucrainean.

Demisia premierului ucrainean, Mykola Azarov, a reprezentat, intr-adevar, un pas suplimentar spre rezolvarea pasnica a crizei politice, dar in niciun caz acest pas nu ar trebui urmat si de presedintele ales Victor Ianukovici, asa cum sugereaza unii lideri din opozitie, ar fi o concesie de neiertat facuta extremismului, care ar trebui sa invete sa respecte rezultatele alegerilor. Asa cum se intampla in toate democratiile occidentale, nici sondajele si nici protestele de strada nu pot constrange un sef de stat sa-si abandoneze mandatul popular, inaintea unei remandatari electorale, fara riscul scufundarii tarii in haos.

Ce ar urma sa se intample? In opinia mea, in conditiile in care liderii partidelor de opozitie au respins ofertele de premier si de vicepremier, pe buna dreptate, as zice, avandu-le in vedere pozitiile subrede in opinia publica sau lipsa unor confirmari de rezultate sau de incredere, electorale, parlamentare sau guvernamentale, cautarile ar trebui sa revina in zona personalitatilor de notorietate din opozitie. Exista un nume care a fost activ vehiculat si conexat, si de catre Bruxelles, si de catre opozitie, cu semnarea acordului de asociere la UE. Acest nume este al ex-premierului Iulia Timosenko, aflata in detentie politica, ale carei proces si sentinta politice au fost denuntate si de CEDO si de Consiliul Europei. Eliberarea si revenirea lui Timosenko in fruntea opozitiei si, cel mai probabil, si a guvernului, ar stinge criza si ar readuce stabilitatea politica, pana la urmatoarele alegeri parlamentare si prezidentiale. In acest caz, nu cred ca ar fi vorba de o noua revolutie portocalie, in fond guvernele de stanga care au promovat politici de dreapta au fost tot atat de colorate.

Mai aproape de realitate ar fi recunoasterea unui drept democratic, de coabitare politica interna, care extern, intr-o zona de complementaritate, ar putea capata dimensiunea de coabitare geopolitica. Cuvantul „revolutie” a devenit, dupa experimentarile si din alte spatii geografice, unul urat si nedorit, sinonim cu cel de instabilitate.

In sfarsit, o intrebare care nu s-a pus, dar care ar putea fi legata de ceea ce s-ar putea numi o reasezare a echilibrului, ar fi urmatoarea: Daca UE are un Parteneriat Estic, ar putea fi acceptata, in compensatie, si ideea unui Parteneriat Vestic al Rusiei (sau UEA)?

http://nastase.wordpress.com/2014/01/29/ucraina-a-doua-revolutie-portocalie/

Geoideologia si Estul: Despre criza kieveana

Desi ca idée politica este mai putin circulata, geoideologia este cel putin la fel de implicata ca si geopolitica. Geoideologia este tot acel arsenal de idei din spatele geopoliticii, partial vizibil, partial invizibil, care ii da identitate, motivatie si directie. Geoideologia este ideologia la scara geografica, care aduce in atentia politica si, dupa caz, publica interesele spatiului propriu, zonei de apartenenta sau fata de alte zone. In aceasta tema, relativ de penumbra, vom gasi, in opinia mea, una din cauzele crizei politice, cu totul neasteptate si speciale, din Ucraina. Fenomenul este preocupant deoarece o instabilitate din vecinatatea nemijlocita, care ameninta statalitatea si frontierele ucrainene, este un risc de securitate pentru Romania, cat si pentru intreaga zona geopolitica, est-europeana.

Pentru a deschide calea spre intelegerea diferentelor de geoideologie dintre Est si Vest, voi incepe cu o intrebare care doar aparent ar fi nelalocul ei, dar care poate avea meritul unui dus rece, de stimulare a reflectiei si trezire la realitate. Ce-ati spune daca ati afla despre California, de pilda, sau, si mai ilustrativ pentru diferenta geoideologica pe care incerc sa o constientizati, ca oricare dintre cele 13 state originare, fondatoare ale federatiei americane s-ar desprinde ori ar fi desprins de Vest pentru a se integra in Est? Banuiesc ca, dupa reactia de surprindere, veti demonta cu argumente rationale si solide o astfel de idee, in care istoria si geografia, impreuna cu o lista nesfarsita de asemanari care tin de unitatea de identitate a zonei, vor fi de nedepasit. Evident, o astfel de concluzie ar fi valabila in cadrul unui joc geopolitic cinstit.

Sa ne intoarcem, acum, in Est, si sa ne punem aceeasi problema pentru Ucraina, in ipoteza integrarii in Vest, care se agita, de doua saptamani, intr-un soi de maidanlutie, asemanatoare lovilutiei aborigene. Daca vom confrunta aceeasi lista cu date istorice si geografice, vom constata ca trasaturile originare si fondatoare sunt cel putin la fel de puternice ca in exemplul de la care am pornit. Ucraina a apartinut, sute de ani, celui mai timpuriu stat al slavilor estici, care s-a coagulat in jurul Kievului, stat predecesor a trei natiuni, din zilele noastre, extrem de inrudite, belarusa, ucraineana si rusa.

Nu mai vorbesc de indelungatul experiment sovietic, care, in pofida a ceea ce ar crede sau sustine altcineva, mai mult sau mai putin cunoscator sau rauvoitor, mai cu seama din afara, a legat popoarele din zona, nu neaparat prin clipele de glorie comuna, care, indiscutabil si neideologic vorbind, au existat, cat mai ales prin cele de suferinta comuna, asa cum se intampla cu cei care trec impreuna prin aceeasi primejdie. Faptul ca, impotriva catastrofei geopolitice care avea sa urmeze, experimentul in cauza a fost abandonat la unison, datorita originii alogene si bazelor nedemocratice, a adaugat un liant in plus si, totodata, noi provocari acestui spatiu geopolitic, unitar prin cele mai multe aspecte, unele chiar de detaliu.

Vechea scoala geopolitica argumenta cucerirea militara a unei pozitii sau alteia, geostrategice, pentru a stapani lumea. Noua paradigma geopolitica nu mai urmareste suprematia, imposibila astazi, demonstrata de sfarsitul unipolarismului, ci obiective mai modeste, dar si cu alte mijloace. Sub presiunea pietei, resurselor si demografiei, care dau prioritate si consistenta geoeconomiei, vechea teza „Cucereste si stapaneste!” s-a transformat, cu preponderenta, in „Integreaza-te si supravietuieste!”, din care pot decurge si pozitiile de influenta si putere.

Prin urmare, este de presupus ca un esec de integrare, recunoscut si asumat, nu a oprit cautarile pe aceasta linie, mai ales in lumina unei experiente de succes, cum a fost, cel putin pana la un punct, integrarea economica vest-europeana. In ultimul caz, semnele declinului, care inca nu sunt recunoscute dar care in mod vizibil creeaza dificultati din ce in ce mai mari, isi au sediul in fortarea geografiei, spre Est, si in fortarea integrarii, spre planul politic. Pentru a controla insumarea contradictiilor de fortare rezultate si a preveni fenomenul de spargere, nu se intrevede o alta solutie in afara celei de reajustare. Centralizarea si federalizarea intregului, pe de o parte, si decentralizarea si regionalizarea partilor, de cealalta, nu pot face casa buna sau pe termen lung, este o lectie pe care actualii si viitorii vor fi nevoiti sa o invete!

Dupa douazeci de ani de mers pe cont propriu, in mentalul geopolitic al zonei se remarca un inceput de mutatie. Chiar daca in forme contradictorii, nevoia de integrare a inceput sa iasa la suprafata. Aceasta tendinta, a carei manifestare crescanda s-a facut simtita de curand, inseamna acceptarea ideii ca patriotismul la nivel national a incetat sa mai fie perceput, singur, ca un panaceu izbavitor. Interconexiunile transfrontaliere, intre care cele de securitate economica si energetica sunt determinante, fac necesar si un patriotism al zonei de apartenenta. Estul este, volens-nolens, un dat, patria geopolitica a esticilor, exact in aceiasi termeni care se pun pentru Vest si pentru vestici. A fi estic a  inceput sa se reabiliteze, ca semnificatie, tinzand sa echilibreze mandria, in sensul bun, de a fi vestic. Probabil ca pana la aparitia unui Konrad Adenauer, a unui Robert Schuman sau a unui Jean Monnet ai Estului nu mai este mult timp. Ar putea fi un Vladimir Putin, un Viktor Ianukovici, un Alexander Dughin ori alti oameni politici sau de cultura din fostul spatiu sovietic? Ori, mai stii, unele frustrari sunt mari, chiar din cel al ex-integrarii economice?!  Formalizarea ideatica a interesului de reconstruire a identitatii geopolitice a Estului solicita, in mod explicit, geoideologia.

Intr-o evaluare echidistanta fata de Est si Vest, as observa ca integrarea in zona geopolitica de origine sau in afara acesteia este o falsa problema. Desigur, la rigoare, dilema Ucrainei poate fi transata prin alegeri anticipate, parlamentare si prezidentiale, sau prin referendum. Importante cu adevarat sunt insa consecintele integrarii, daca servesc consolidarii, ca in cazul Romaniei si, potential, al R. Moldova, ori pot duce la subrezire si dezintegrare, cum se contureaza in criza kieveana.  O a doua observatie, cel putin la fel de importanta, ar fi ca extremismul Euro-Maidanului poarta pecetea nationalismului de tip comunist, o optiune care s-a dovedit, istoric, periculoasa pentru viitorul unei natiuni si al statului sau. Nu intamplator, in tentativa de a demite guvernul pro-Est, opozitia pro-Vest s-a bazat pe voturile comunistilor, al caror nationalism actioneaza, pe efecte, ca un ingredient de izolare.

Pe de alta parte, ascultarea vocii poporului, asa cum indeamna Occidentul, nu inseamna a da curs protestelor din Piaţa Independenţei (Maidan Nezalejnosti) din Kiev, care, ca scenariu, seamana ca niste picaturi de apa cu cele din Pietele Tahrir Cairo, Taksim Istanbul sau din alte zone in care se incearca a se insinua un control ilegitim si nedemocratic. Practic, celor mai multi dintre cei care au urmarit asalturile strazii asupra institutiilor de putere si ocuparea cladirilor administrative ucrainene, in conditiile in care acelasi Occident a pus si pune surdina vocii statului de drept, nu le-a ramas o alta impresie decat cea de manevra tactica de inselare a opiniei publice. Comparativ cu populatia de 46 de milioane de locuitori, opozitia de strada este extrem de departe de invocata „mare majoritate a ucrainelilor”, reprezentand o expresie superficiala, care nu are de-a face cu Ucraina profunda.

Sunt insa si alte fapte care arunca o umbra de neincredere asupra a ceea ce se proclama a fi libertatea de alegere a integrarii, intre Est si Vest. Pe de o parte, Rusia, desi nu isi atribuie in mod direct ideea, ar dori sa devina parte a negocierilor de asociere a Ucrainei la UE. Dupa modelul intereselor americane in Vest, Rusia are pretentia unor interese prioritare in Est. De cealalta parte, Vestul respinge Ucrainei dreptul la negocierea Acordului de Asociere, avertizand, in caz de nesemnare, cu „alternativa” haosului si violentei. Interventiile organizatiei sale politico-militare intr-o negociere care ar trebui sa fie pur politica ar putea fi calificate, in cel mai bun caz, o gafa impardonabila, daca nu o aroganta a unui mecanism de coercitie.

Remarcabila ramane, in opinia mea, pozitia flexibila a Ucrainei, care, prinsa la mijloc, cheama opozitia alaturi de putere, pentru a negocia cu UE. In acelasi timp, si pentru criza kieveana, si pentru soarta acordului de asociere, si pentru degringolada Estului, geoideologia, prin prezenta sau absenta sa, va juca un rol hotarator.

Iesirea din hipnoza: Dezvrajirea neoliberalismului

Zev, raspund cu intarziere la comentariul din iunie 11, 2013 la 1:04 pm (link-ul de mai jos), stiti cum zicea Stefan Mihailescu Braila, „cestiuni, probleme”, dar chiar cred ca ideilor de acolo le trebuie un raspuns.

Ati definit corect legatura dintre neoliberalism, corporatii si expansiune, dar nu si legatura cu UE, care nu s-a constituit pentru o astfel de inrolare. As spune ca dimpotriva, parintii ideilor de integrare economica europeana, niste vizionari de geniu, si-au propus rezistenta la neoliberalismul care debarcase in Vestul Europei, o doctrina tot atat de straina precum comunismul, care fusese adus pe tancuri in Europa Centrala si de Est. Episoadele normandic si berlinez trebuie privite in interdependenta, precum capul si pajura unei monede.

Desigur, orice integrare presupune si o cedare de suveranitate, dar trebuie distins scopul acestei cedari, pentru ca nu orice integrare este de expansiune, ci poate fi si de aparare. La fel de importanta este si natura integrarii, la cea economica se disting grade consensuale de cedari de suveranitate nationala, la cea politica cedarea este imperativa si totala, pe fond. Nu artizanii UE, ci epigonii de astazi au adus in istoria comunitara paranteza neoliberalista, cu himera integrarii politice, pe model american, in Statele Unite ale Europei, cu toate avatarurile care decurg de aici pentru politicile nationale si statele-natiuni, care se vad amenintate de o perspectiva concentrationara.

Pax germanica, care a fost evocata de catre analisti cu prilejul vizitei la Berlin a premierului Ponta, in numele careia ni s-ar pretinde sa ne inchinam natiunea, este de fapt o vax germanica, din punct de vedere al valorilor europene, pe care le-a abandonat din cauza intereselor neoliberaliste. Pentru ca ma intrebati cine a definit si ce reprezinta valorile europene, va raspund, intreaga istorie crestina si sociala a Europei, care se coaguleaza pe doua varfuri din tabla valorilor umane cunoscute, care sunt echitatea si demnitatea. Niciun om nu poate fi liber sub povara injositoare a nedreptatilor economice si sociale. In general vorbind, conflictul pe care neoliberalismul l-a adus intre valori si interese este, de fapt, un nod gordian de imoralitate si ilegitimitate al acestei ideologii, dar si un punct moale al ceea ce numeste, cu ipocrizie, statul de drept.

Supra-excesul de exploatare si acumulare de resurse, care sunt finite, pentru o crestere nelimitata, individuala sau de grup, prin care se taie accesul majoritatii la un trai decent sau chiar la subzistenta este imoral, o sursa a raului social. Statul minimalist, propovaduit de neoliberalism, este de fapt un stat in slujba unor interese private, care promoveaza excluziunea sociala. In tratatele constitutive ale UE se stipuleaza rolul statului social, ca stat in slujba tuturor cetatenilor, dar politicile neoliberaliste ale Bruxelles-ului nu respecta aceasta prevedere, punand sub semnul intrebarii angajamentul propriu si cerinta pentru statele membre de a respecta statul de drept.

Din cate observam, neoliberalismul isi este suficient siesi, la el acasa nu este nici de stanga, nici de dreapta, iar guverne europene de pe ambele laturi ale esichierului se inscriu in aceasta paradigma exclusivista si dominatoare, Franta lui Hollande este un exemplu, dar si guvernul Ponta ne stupefiaza. Pur si simplu, neoliberalismul este ca o samanta straina, care pare sa se fi inradacinat si sa se extinda dupa un program de perenizare sau eternizare, greu de decodat. Intr-adevar, va fi dificil, dar nu imposibil pentru social-democratie sa contracareze acest trend, doua conditii de succes vor fi necesare, prima, electorala, prin care balanta de putere la alegerile nationale si europarlamentare sa fie inclinata in favoarea sa, a doua, de reforma, prin care capitalismul post-modern sa fie asezat pe alte baze. Dar, scoaterea prazii de sub hipnoza pradatorului este determinanta!

 http://nastase.wordpress.com/2013/06/11/noul-pod-peste-dunare/

Romania politica 2011 sau viata de dupa Schengen

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Analiza

Cum serialul Schengen se apropie de un final cunoscut, intrebarea despre cum il vom interpreta a devenit presanta. Raspunsul va depinde de alegerea pe care o vom face intre o atitudine schengeno-sceptica si una pragmatica, desi nu stiu la ce ne-ar ajuta dramatizarea din primul caz.

Cunoscatorii stiu ca in orice criza exista si o oportunitate. Cand o usa ramane temporar inchisa, cautarile pentru deschiderea altor perspective sunt inevitabile, ori tocmai aceasta pastrare a libertatii de optiune ar putea intoarce lucrurile. Desi deblocarea nu pare a se produce curand, niciodata sa nu spui niciodata. Visul unificarii europene depline poate fi doar amanat, dar nu neantizat.

Totusi, va trebui sa observam ca decizia in cauza nu tine de resursa politica proprie, ci de vointa politica “adversa”, cat si ca explicatiile niciuneia dintre parti nu sunt cele mai potrivite (coruptia este omniprezenta in lumea democrata, iar premierul bulgar, Boiko Borisov, are dreptate cand spune ca granitele celor doua tari sunt mai sigure ca ale Greciei). Adevarul este ca sursa acestor reactii nejudicioase este una comuna, ele izvorand dintr-o mandrie nationala ranita, dupa cum remarca Financial Times, dar si dintr-una unionala la fel de egocentrica, UE nefiind dispusa sa-si recunoasca nereusita digerarii ultimului val de integrare (2007), prelungita de aparitia unei depresiuni neprevazute (criza mondiala).

Nu va trebui sa cadem nici intr-o greseala eurosceptica, pentru ca aderarea la UE a fost cea mai mare performanta a Romaniei, dupa cum in mod corect evalua Comisia Europeana, ci pur si simplu va trebui sa ne pliem pe noua realitate, urmarind sa adaugam maximum de valoare viitoarelor noastre acte de politica externa. In acelasi timp, in plan intern, dramatizarea de care aminteam la inceput va trebui trecuta fara nicio ezitare in pasivul guvernarii de dreapta, cu toate consecintele care decurg pentru prezentul si viitorul balantei de putere, dar si pentru scrierea istoriei.

Asadar, trecand peste hopul Schengen, cum va arata anul politic 2011, va fi el “anul romanilor” in politica externa, dupa cum isi propune presedintele Traian Basescu ? Proiectiile presedintelui sunt mai mult decat generoase: concentrarea prioritara pe cooperarea cu Orientul Mijlociu, incheierea negocierilor cu SUA privind scutul antiracheta, sustinerea reactivarii negocierilor in format 5+2 privind Transnistria, cooperarea pragmatica cu Rusia, tintirea unor performante de top (China, Japonia sau India) etc.

In schimb, nu s-ar putea spune acelasi lucru despre cele privind proximitatea geopolitica, motiv pentru care ar trebui probabil sa ne reamintim proverbul chinezesc potrivit caruia apa de departe nu stinge focul. Prin contrast, tarile nordice l-au subscris deja, dorind sa-si infiinteze un mini-NATO, pentru a-si apara petrolul din Arctica, in timp ce securitatea la Marea Neagra continua sa-si astepte substantierea, iar OCEMN-ul pare deja pus la muzeu…

Dar va reusi Romania sa obtina rezultate foarte bune in exterior, in pofida celor foarte proaste din interior, posibilitate mult invocata in ultimii douazeci de ani de catre o teorie de relatii internationale care neaga legatura dintre cele doua planuri ? Principial, inclin sa cred in influentele reciproce dintre politica interna si cea externa, in posibilitatea ca esecul masurilor de austeritate in echilibrarea economiei nationale (care va duce la disparitia PDL, dupa cum avertiza din interior Cezar Preda) sa duca si la ratarea tintelor externe.

Inscrierea intr-un scenariu sau altul de politica externa va depinde insa de nivelul de anduranta al actorilor, dat de prudenta, creativitate, capacitate de negociere si de reactie rapida, flexibilitate si rezistenta si, de ce nu, chiar de noroc, caracteristici care, daca nu le-ati recunoscut deja, sunt proiectate astrologic asupra anului 20011, Anul Iepurelui de Metal (03 feb 2011-23 ian 2012), caruia, intamplator sau nu, ii este nativ si presedintele Traian Basescu. Terrestrial vorbind insa, anul 2011 ar putea fi sau nu si Anul Basescu.

Post-Scriptum: Celor care vor fi inclinati sa vada o incheiere in „coada de peste” sau, si mai fals, sa creada ca este un „omagiu”, le-as spune ca nu este decat un semnal de alarma si un indemn la responsabilitate politica, pentru ca anul 2011 se poate termina bine sau prost, ca oricare altul aflat sub soare.

Despre politici disonante si efectul “No Schengen”

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Analiza

Am urmarit cu atentie duelurile dintre putere si opozitie din ultimul timp pe tema neadmiterii Romaniei in Spatiul Schengen. Pe masura stingerii focurilor de artificii de deasupra palatelor Cotroceni si Victoria, iti dai seama ca o asemenea perspectiva este foarte probabila (concluzie catre care converge si majoritatea analizelor). Explicatia este pe cat de simpla pe atat de invizibila pentru cei lipsiti de viziune, pentru ca nicio strategie ai carei vectori nu s-au insumat cu cei ai factorilor de mediu  nu a fost vreodata castigatoare.

Cum altfel ar putea fi apreciata politica acordarii in masa a dublei cetatenii moldovenilor decat un esec reverberatoriu asupra tintei Schengen, avand in vedere ca vectorul sau a fost opus celor ai politicii comunitare privind imigratia si legatura acesteia cu securitatea. Nimeni nu are nimic cu fratii nostri de peste Prut, care trebuie ajutati, dar nu trebuie uitat ca ei apartin unui alt stat suveran si independent, ori politica absorbtiei acestora prin acordarea cetateniei romane nu este deloc cusher, fapt ce nu poate scapa unor temeri privind importul de insecuritate sau chiar interogatii privind scopurile geopolitice urmarite, generatoare de riscuri si tensiuni in spatiul european. Prin urmare, alimentarea perceptiei privind posibilitatea expansiunii sau stramutarii de populatie la adapostul dublei cetatenii este inacceptabila (indiferent din partea cui ar veni), la care UE ar putea reactiona prin consolidarea inelului de securitate Schengen si renuntarea la extensia acestuia pana la nivelul celui de pe Prut (o caracteristica a Spatiului Schengen este posibilitatea acestuia de a se dilata sau comprima, in raport de factorii de mediu).

O alta inabilitate de strategie cu impact Schengen isi are sursa in politica Romaniei fata de Rusia (dar nu numai), al carei vector este de asemenea divergent fata de cel al UE si NATO, preocupate tot mai mult de arderea sechelelor Razboiului Rece si atragerea si integrarea acesteia in proiecte economice si de securitate comune. Ori Schengenul nu se poate sprijini pe o fractura geopolitica. Politica Romaniei de securitate la Marea Neagra, cu care s-a facut atatea valuri dar care n-au reusit decat sa starneasca neincredere si nemultumiri geopolitice, sau cea privind problemele din Republica Moldova si Transnistria nu poate fi viabila de pe pozitiile unui anacronic stereotip de ostilitate, fara cooperare cu Rusia, cu atat mai mult cu cat mai marii Europei (Franta, Germania, cat si UE, in ansamblul sau) si ai lumii (SUA) o fac cu tot mai multa insistenta si cu rezultate promitatoare.

Ar trebui observat, pana nu este prea tarziu, ca cele doua disonante majore ar putea conduce la izolarea politica a Romaniei, iar intrarea in Spatiul Schengen sa devina un orizont de nedepasit.