Criza din Ucraina si identitatea Estului

Semnarea de catre putere si opozitie a acordului de iesire din criza, mediat de UE, a facut ca Ucraina sa evite ceea ce ar fi fost cel mai rau, razboiul civil si secesiunea. Aceasta, in cazul in care, foarte putin probabil, armata nu s-ar fi implicat. Faptul ca scenariul martial, mai putin apocaliptic, l-ar fi depasit cu siguranta pe cel egiptean, pentru tentativa de crima de secesiune, l-a facut pe ministrul polonez de externe, Radoslaw Sikorski, sa exclame, ingrozit, catre unul dintre liderii protestatarilor violenti: „Daca nu sustineti acest (acord), veti avea legea martiala, veti avea armata. Veti fi toti morti.” Perspectiva ca UE sa fi ramas fara principalii pioni din opozitia ucraineana ar fi fost, intr-adevar, dramatica, dupa anii de eforturi de a o modela.

Nici consecintele geopolitice nu ar fi fost mai putin rele, avand in vedere proeminenta actorilor politico-militari din vecinatatea nemijlocita a Ucrainei, NATO, de o parte, Rusia, de cealalta. Riscurile nu au trecut insa cu totul, vor mai exista hartuieli politice intre putere si opozitie, dar revenirea la constitutia din 2004, care reduce prerogativele prezidentiale, amendarea codului penal, care a facut posibila eliberarea Iuliei Timosenko, condamnata politic si convenirea de alegeri anticipate, in 2014, schimba semnificativ raportul de forte si perspectivele pe scena politica ucraineana.

Cred insa ca timpul unor intrebari, concluzii sau invataminte, chiar daca preliminare, nu mai poate astepta. De ce s-a ajuns la o asemenea cangrena geopolitica, cu spectrul unor amputari teritoriale?

Unul dintre raspunsuri ar trebui cautat dupa 1991, cand dezmembrarea URSS a provocat ceea ce rusii au numit cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut. Nu are importanta ca occidentalii nu o recunosc, cu adevarat notabil este ca in urma acelui eveniment se crease un vid geopolitic in Est, pentru a carui umplere Vestul s-a pus in miscare, din acel moment, pe doua directii. Prima, care a dat si cel mai repede roade, desi a fost in valuri, a fost absorbtia unei parti, a celei central-europene, din care face parte si Romania, sub forma integrarii in NATO si UE.

Absorbtia si a celeilalte parti, care cuprinde tarile ex-sovietice, a trenat din cauza conditionarii reformelor si deschiderii Rusiei catre Occident de neincalcarea a ceea ce Kremlinul a numit linia rosie a „vecinatatii apropiate.” Cum prioritar era sa fie sparta cea mai tare nuca a Estului, occidentalii au facut aceasta concesie Rusiei, sperand ca va fi una de scurta durata, si au pregatit un plan B, cunoscut sub numele de Parteneriatul Estic. La Vilnius, PaE a fost un esec, si asa s-a ajuns la o solutie de tip forceps, de extractie atlanto-europeana a Ucrainei, cea mai importanta piesa din puzzle-ul „vecinatatii apropiate”, dar pe un fundal total schimbat, de revenire in forta a Rusiei in randul puterilor mondiale.

O data cu renasterea Rusiei si cu proiectiile sale privind o integrare euro-asiatica, ca un al doilea mare plaman al economiei mondiale, a devenit limpede ca sferele de influenta nu au disparut si nu vor disparea, dar si, ceea ce este mai important, ca nu astfel de sfere in sine sunt un pericol, in afara carora s-a probat deja ca nu poti sa supravietuiesti, ci modul cum acestea sunt constituite.

Pana acum, s-a consumat un model, istoriceste depasit, cel al sferei de influenta obtinute pe cale militara, utilizat de fostul imperiu sovietic si de cel american, ale carui zvacniri, in ultimul caz, le-am vazut si in Ucraina. Este modelul colonial clasic, de impunere si subordonare totala. In Ucraina s-a urmarit, daca nu o sirianizare, datorita conditiilor diferite, un amestec intern, dupa un crochiu, cel putin mental, care a devenit cunoscut opiniei publice dupa o anumita interceptare (episodul Victoria Nuland: „F…k EU!”), dar si dupa descrierile unei reputate publicatii de analiza strategica (Stratfor), referitoare la subminarea constitutionalitatii, prin utilizarea demonstrantilor, si la operatiuni de subversiune.

Lasand interpretarile la o parte, care pot fi distorsionate de subiectivitate, intrebarile de maxima neutralitate, imediat urmatoare cand iei act de o „doctrina a subversiunii”, sunt cum ar trebui sa fie perceputa de catre state?, unde ar trebui sa fie locata in raport cu riscurile si amenintarile de securitate?, cui si cum i-ar trebui opuse solidaritatea si „cercul de izolare”, ca modalitati de prevenire sau contracarare? Cand democratia invinge, avertismentele raman, aceasta ar fi principala lectie ucraineana post-criza care se cere invatata si in Est.

Un al doilea model, partial erodat, este cel al integrarii economice de tip UE, care mai devreme sau mai tarziu va trebui ajustat, ca dimensiune si concept, altfel istoriceste va deveni la fel de depasit ca si primul. Este o integrare politizata (de aici si justitia politica), care urmareste scopuri de control si de putere, prin impunerea propriei legi, in detrimentul legii pamantului. De fapt, vechea teza, aroganta pentru unii, dispretuitoare pentru altii, privind „intrarea in Europa” a fost ideologica, deci partizana, pentru ca in realitate Vestul a intrat in Romania si in Est, este un exemplu de ce inseamna forta de propaganda si de manipulare.

Greseala acestui model, care ca punct de pornire a fost corect, dar care in perioada neoliberalismului a degenerat, consta in faptul ca se foloseste de integrarea economica pentru a obtine de la tarile membre transferuri de suveranitate, la finalul carora sa ajunga la supranationalism si la suprastat, sub forma Statelor Unite ale Europei. Criza de recrutare a Ucrainei a atras in mod negativ atentia unor state membre UE, si asa nemultumite de criza din spatiul comunitar si de lipsa progresului asteptat dupa integrare(Ungaria este deja o problema, la cedarea de suveranitate), dar si unor tari candidate (Islanda si-a retras candidatura de integrare in UE).

Incontestabil, modelul are virtuti, Romania a beneficiat de pe urma lui, la data aderarii era realmente unica alternativa, ca umbrela de intangibilitate. Dar unele tendinte si chiar schimbari de directie, destul de evocatoare pentru ce va urma, impun o renegociere de statut, de de-vasalizare si de obtinere a deplinatatii de stat membru, fara discriminari si conditionari politice.

Un al treilea model de integrare, in curs de proiectare, sub forma UEA, este cel pe principii pur economice, in care integrarea economica si suveranitatea politica nu vor fi in conflict, ci va fi o integrare in suveranizare, analog principiului de unitate in diversitate, in care tarile membre isi vor pastra suveranitatea politica, implicit diversitatea identitatilor, dar isi vor pune in comun resursele si pietele, pe obiective comune, prin negociere si pe principii de piata.

Piatra de incercare pentru acest model va fi data de baza pe care vor fi reasezate integrarea si suveranitatea, despre care pana acum s-a spus ca nu exista integrare fara cedare de suveranitate. Dupa parerea mea, lucrurile nu stau chiar asa, depinde de cata politica si cata putere se toarna in aceasta relatie sau, altfel spus, cand sunt inevitabile si se intampla, de echilibrul proportiilor. Am remarcat in ideea de integrare prin de-suveranizare, sustinuta de Vest, o ciudata haina noua a vechii teze brejneviste a suveranitatii limitate, al carei faliment a antrenat, de fapt, prabusirea imperiului sovietic.

Asezarea pe alte baze a integrarii si suveranitatii nu se poate face decat intr-un singur mod, prin implicarea consensului de vointe ale partilor, ceea ce presupune negociere si compromis, ca in orice schimb de piata. Consensul nu inseamna cedare de suveranitate, ci o functionare, o manifestare de suveranitate. De prisos sa mai adaugam ca monitorizarile, infrigementurile sau alte chestiuni care se impun unilateral ies din sfera consensului. Ceea ce se intampla, acum, la Kiev, cu ceea ce poate prematur numim „post-criza”, este practic o incalcare a spiritului de consens, pentru ca pe acordul putere-opozitie este si semnatura presedintelui tarii, fara de care, atentie, acordul risca sa nu mai fie acord! (transand, o semnatura a unui presedinte „ilegitim” nu devine si ea „ilegitima”?!).

O alta idee ar fi cea a atractivitatii unui model de integrare. Comparativ, apare limpede ca un model de integrare care respecta legea, morala si religia locului, care nu impune conditii politice, de preluari sau acceptari, care le slabesc sau le sunt potrivnice, apare ca un puternic element de atractivitate. Cel mai subtil mod de a distruge familia si religia, dau aceste exemple pentru ca sunt cele mai vizibile si mai de actualitate, dar sunt si alte institutii sau moduri de viata care pot fi la fel de bine distruse dupa acelasi scenariu politic, este de a le impune sa accepte, in sanul comunitatilor nationale sau pe teritoriul statelor lor, propaganda unor practici contrare, nefiresti sau ostile. Unele dintre elementele de atractivitate care pot coagula (sau recoagula) o identitate est-europeana puternica sunt valorile morale si religioase, crestin-ortodoxe.

De ce Estul nu are o identitate geopolitica la fel de puternica precum cea a Vestului? Cel mai simplu raspuns ar fi ca Estul nu dispune de nuclee de integrare, sub forma unor puteri globale sau regionale (ca SUA, Germania, Franta etc.) sau inca nu le constientizeaza, nu le sustine sau nu le graviteaza, prin integrari regionale cum ar fi NAFTA, UE sau, posibil, SUA-UE.  Consecinta directa este ca Estul este atomizat geopolitic, ceea ce le expune tarile si le face neputincioase.

O cauza ar putea fi si lipsa initiativei strategice in contracararea unor utilizari speculative ale unor teorii politice sau politico-juridice, cum ar fi cea privind drepturile omului. Istoria, cu deosebire a ultimelor decenii, a artat ca interventiile militare, amestecurile in treburile interne ori stimularile externe ale unor revolutii s-au facut prin invocarea falsa a drepturilor omului. Prin acest pretext s-a folosit o mica masa de oameni impotriva totalitatii oamenilor, raportabili la scara unui stat si unui popor, distrugand atat statul cat si poporul, cu gravele consecinte umanitare cunoscute, numite, uneori, cu ipocrizie si condamnabila minimalizare, drept „efecte colaterale”.

Revolutiile nu se castiga insa pe drepturile omului, care fac trimiteri la indivizi sau grupuri mici, adeseori unele dintre incalcarile acestor drepturi si ale unor astfel de oameni fiind puse in scena, ci pe drepturile popoarelor. In consecinta, drepturile popoarelor ar trebui sa se bucure de aceeasi consacrare politica si politico-juridica precum drepturile omului. Prin utilizarea corelata a celor doua categorii de drepturi (concepte) se va putea impiedica pretextarea unilaterala si disproportionata a folosirii drepturilor omului impotriva drepturilor popoarelor, se va putea realiza o echilibrare a actiunilor de raspuns.

Alte doua probleme de reflectie extrem de pretioase, ridicate de criza din Ucraina, se refera la statul de drept, care se intemeiaza pe dreptul constitutional si electoral, si la sanctiunile internationale sau ale unor terti. Acestea determina, la nivel principial, cateva intrebari, care-si asteapta raspunsurile. Suspendarea/demiterea de catre parlament (deci de catre un grup sau o gasca, in sociologia grupurilor) a unui presedinte ales democratic de milioane de oameni este sau nu un “puci parlamentar”? Este sau nu condamnabila apararea intregului (poporului) de actiunile distrugatoare ale unei parti (grup), cu institutiile, mijloacele si in conditiile legii? Cum ramane cu doctrina juridica a statului de drept, se poate marsalui cu ea pe strazile Kievului intr-un car alegoric de triumf sau intr-un sicriu? Sanctiunile pot fi in masa sau individuale?

http://romanian.ruvr.ru/2014_02_17/Stratfor-confirma-Ucraina-nu-reprezinta-pentru-SUA-decat-o-platforma-de-atac-impotriva-Rusiei-3253/

Dupa Vilnius: Cateva reflectii geopolitice

La nivel de concepte generative, parteneriatelor pe care Vestul le-a propus Estului, si am in vedere cele doua tipuri, PfP si PaE, le este caracteristic un singur scop, cel de dilatare geopolitica. Deosebirile de tip sunt date de interschimbarea de vectori, militar (NATO) si economic (UE). De retinut ordinea interschimbarii, intai militar si apoi economic, ceea ce sustine, suplimentar, natura dilatarii, de care am mai vorbit. Daca vom accepta ca in drumul Occident Express-ului spre Vilnius si Deveselu poate fi o gara, perspectiva nu este greu de inteles.

Faptul ca doar doua tari, din cele sase invitate, au parafat acordul de asociere la UE nu trebuie privit ca un esec, ci dimpotriva. Nu cred ca precedentul secretar de stat american, care a declarat ca se va incerca blocarea reintegrarii „ex-sovietice”, cum a denumit anuntata Uniune Euro-Asiatica, a avut in vedere chiar acest lucru, o misiune imposibila, de altfel. In fond, integrarea economica este o tendinta a noilor vremuri, care nu poate fi impiedicata, mai ales cand si tu o tintesti. Diplomatii au insa acest obicei, de a-si ascunde obiectivele pe care vor sa le atinga cu orice pret sub forme supralicitate, pentru a lasa loc concesiilor. Vizarea unor tinte care nu sunt tinute de ancore atat de puternice precum slavitatea si istoria, ca in cazurile Ucrainei si Belarusului ori asiatismul si geografia, ca in cel al Armeniei si Azerbaidjeanului este o optiune rationala si, prin urmare, mai probabila.

Parafarea de catre Republica Moldova si Georgia a acordului de asociere la UE este adevaratul miez al Parteneriatului Estic. Oricat de mult timp i-ar ramane deschisa usa, este o utopie a se crede ca prin ea va intra vreodata si Ucraina. Cu cele doua tari este altceva, ele sunt verigile ex-sovietice slabe, povestile lor despre cum comunismul le-a sfartecat istoriile fiind asemanatoare. Ambele se intalnesc pe taramul aspiratiilor de reunificare, prima cu Romania, cea de-a doua cu cele doua regiuni independente, recunoscute de Rusia. Tocmai aceasta aspiratie de reunificare este si momeala din undita Occidentului, aruncata moldovenilor, peste Prut, si georgienilor, peste Marea Neagra.

A nu se intelege ca Vestul lupta pentru unitatea nationala a tarilor in cauza, ar fi o mare eroare, acesta isi urmareste cu perseverenta nedomolita propriile interese de influenta si putere. Asocierea si integrarea R. Moldova si Georgiei inseamna cucerirea unor pretioase capete de pod. Prin R. Moldova, euro-atlanticii isi transfera si consolideaza, peste Prut si la Marea Neagra, punctele tari pe care Romania i le pune la dispozitie, ca membra a celor doua cluburi selecte, NATO si UE, iar prin Georgia, daca privim harta maritima, isi constituie al doilea brat al clestelui in care este prins ceea ce intotdeauna a fost considerat a fi „un lac rusesc”.

Posibilitatea reintregirii Romaniei, care s-ar deschide in urma smulgerii R. Moldova din „dispozitivul” advers, trebuie privita fara nicio urma de nationalism, ca una dintre acele oportunitati extrem de rare pe care le potriveste istoria, prin aducerea in aceeasi matca a unei aspiratii nationale cu un interes european si euroatlantic, a unei reunificari alaturi de o integrare. Ceea ce nu inseamna ca prima va decurge automat din cea de-a doua, pentru ca va fi vorba de vointele a doua state independente si suverane.

Dupa parerea mea, invocarea nationalista a nedreptatii nu stiu carui protocol sau tratat va avea fix efecte contrare, de crestere a impotrivirii comunistilor moldoveni si rusi. Este limpede ca o denuntare a unui tratat istoric, si ma refer aici la Pactul Ribbentrop-Molotov, nu poate avea efecte juridice pentru prezent. Ar fi ca si cum denuntarea unei casatorii nelegitime sau din interes ar insemna o condamnare a copilului nascut dintr-o astfel de legatura, o negare a dreptului sau la viata. Efectele nu pot fi decat morale pentru partile contractante din trecut, nu pentru urmasii din prezent.

Manevra de la Vilnius poate parea grabita, dar apropierea europarlamentarelor si, mai ales, presiunea nasterii UEA nu a lasat loc de ales. Ambele evenimente vor aduce cu ele si schimbari in structurile de putere geopolitice, iar posibilitatea euro-atlantizarii celor doua state estice ar putea fi, daca nu ratata, in cel mai bun caz, amanata.

Ar mai putea fi vorba de punerea sub semnul intrebarii a inca doua consecinte geopolitice. Prima ar tine de posibilitatea amanarii sine die a aderarii Romaniei la Spatiul Schengen. Mie mi se pare ca ramanerea frontierei Schengen pe Tisa a servit, in mod intelept, politicii de integrare europeana a celor doi pivoti din zona de contact a frontierei de Est a NATO si UE. Daca frontiera Schengen ar fi fost adusa pe Prut, atragerea R. Moldova in spatiul euroatlantic si libera circulatie a moldovenilor ar fi fost ingreunata enorm. O data cu integrarea europeana a R. Moldova, si, mai ales, in urma unirii cu Romania, frontiera Schengen va sari, dintr-o data, pe Nistru, ceea ce ar proba o indiscutabila maiestrie geostrategica!

De aceea, cred ca situatia de dupa Vilnius face foarte aplicabila Republicii Moldova o parafrazare a unei cunoscute doctrine, care a fost aplicata Europei, dupa WWII, dar care de aceasta data nu ar viza oameni, ci idei si cai de urmat: ideile caii de mijloc-inauntru, ideile comuniste-la pamant, ideile neoliberaliste-afara! Evident, nu am in vedere spirala unor procese si condamnari talionice, de genul penibilei si politicianistei condamnari a comunismului de la noi, ci dispunerea pentru viitor a unor prevederi de drept european si national impotriva extremismului, care se regasesc in majoritatea constitutiilor democratice. Mai explicit, pentru Europa si pentru Romania batalia pentru R. Moldova, pentru europenizare si unire, ofera sansa de a fi ultima batalie impotriva comunismului!

Un al doilea efect ar fi si mai amplu, care ar tine de unitatea europeana, la scara continentala. Nu putini sunt cei care impartasesc temerea ca aparitia Uniunii Euro-Asiatice ar duce la reaparitia sferelor de influenta, la o noua divizare a Europei si chiar, cum am vazut, marturisesc cu perplexitate, la o discutie de tip cafenea, la un post de televiziune, la posibilitatea celui de-al treilea razboi mondial! Cei care nu vad ca Occident Express-ul merge cu gaz rusesc ori ca relatiile lui Putin cu Merkel sunt cu totul speciale, dar si cu multi alti lideri din noua generatie politica, post-Razboiul Rece, pot ajunge, intr-adevar, si la asemenea concluzii extreme!

Dar cei care au sesizat schimbarea de partituri intre Est si Vest, faptul ca Putin si, in general, toti actorii statali fosti comunisti sunt cei care negociaza, nu cei care forteaza, au inteles ca pericolul nu mai vine din Est, daca a venit vreodata. Care ar fi cel de-al doilea efect? In opinia mea, riscul ca un contrast puternic intre doua zone de integrare economica sa devina potential-conflictual se diminueaza sensibil prin interpunerea unei zone cu marginile moi. Nu este vorba de o zona gri, in stilurile cunoscute, in care nu esti nici cu unii, nici cu altii, ci de o zona bicolora sau multicolora, de complementaritate, in care esti si cu unii, si cu altii, in care interesele Estului se impletesc cu cele ale Vestului. O asemenea zona o percep, in acest moment, a fi cea in care functioneaza un acord de asociere., care face ca marginile sa nu-i fie contondente.

Daca 2012 a fost anul referendumului de demitere, care a fost un varf al democratiei directe romanesti, 2013, anul inceputului drumului spre Europa al celui de-al doilea stat romanesc, ce va fi in 2014?