Aliantele te ajuta, dar te si expun: Cat de reala este amenintarea Rusiei pentru Romania? Care ar trebui sa fie atitudinea de securitate?

19/02/2015

Fostul presedinte Traian Basescu a exclus un atac al Rusiei impotriva Romaniei, tara membra NATO. Insa in zilele din urma s-a vorbit intens despre razboi si despre incorporari ale tinerilor intre 20 si 35 de ani. Cu toate asigurarile linistitoare, nu iese fum fara foc. Probabilitatea unei idei sau unui concept de culise privind si un alt rol al Romaniei in criza din Ucraina, in afara celui de asistenta in probleme de securitate cibernetica, nu poate fi exclusa.

Curtoazia cu care Petro Porosenko l-a salutat in romana pe Klaus Iohannis, in marja reuniunii informale a Consiliului European, de saptamana trecuta, discutiile din timpul intalnirii, pe chestiuni bilaterale si regionale, invitatia, acceptata, de a vizita Kievul si multumirile pentru sustinerea Ucrainei exprima un interes vizibil, i-as spune de criza, pentru un vecin si o tara NATO. Vizita de acum doua zile, la Bucuresti, a ministrului de externe ucrainean si speculatiile privind posibilitatea unor livrari de arme a agitat si mai mult teza unui amestec al Romaniei in ‚ciorba ucraineana”, cum l-a calificat, critic, Traian Basescu.

Evolutiile si, mai ales, perspectivele din teatrul de razboi din Ucraina indeamna la circumspectie din partea Romaniei. Indiferent ce i-ar promite Kievul, va fi pielea ursului din padure. Pe de o parte, sfarsitul puterii Maidanului a revenit in atentie, Vladimir Putin a inceput sa-l reinvoce. Pe de alta, Acordul Minsk 2, care a dobandit si o aprobare ONU, a consacrat o teritorialitate pentru separatisti, in expansiune, dupa cum se vede din linia miscatoare a frontului, cat si un statut de parte semnatara, de cvasistatalitate. Incercuirea de la Debaltevo, refuzul de a lupta sau trecerile de partea prorusa, care au culminat, ieri, cu abandonarea orasului si retragerea trupelor guvernamentale, prefigureaza, in limbajul raportului de forte, un rapid deznodamant militar.

Pentru o pozitie de „rabdare strategica”, pentru care a pledat la inceputul anului si presedintele american, Barack Obama, ar trebui avut in vedere ca teritoriile istorice romanesti se afla in Ucraina, nu in Rusia. In plus, nu ar trebui sa ne facem iluzii, discriminarile la care nationalistii ucraineni au supus populatia rusofona din Estul Ucrainei vor tinti, mai devreme sau mai tarziu, si pe cele vorbitoare de alte limbi, din Vest sau din Sud, amanarea tine doar de situatie. Un amestec militar unilateral in Ucraina, spre care Romania ar putea fi impinsa, pentru contracararea unor asa-zise riscuri la adresa securitatii sale, ar fi total contraindicat, prin complicatiile si mai grave pe care le-ar provoca.

Se vorbeste despre o posibila transnistrizare sau reinvecinare cu Rusia ca despre niste riscuri unilaterale pe care le-am putea impiedica unilateral. Ar putea insa la fel de bine sa fie vorba de reactii de neincredere, caz in care Romania ar trebui sa-si analizeze politica externa si sa identifice ce anume din politicile de vecinatate ar putea suscita neincrederea la vecinul geopolitic rasaritean. O diplomatie si o politica externa active si constructive pot aduce mai multa securitate decat ar putea-o face livrarea de armament sau angajarea de forte militare.

O politica externa de buna vecinatate ne poate apara mai eficient decat orice scut antiracheta. Nu ma refer in mod expres la scutul de la Deveselu, ci principial, la expunerea la contralovituri a teritoriului pe care se afla. De aici, calculul strategic este foarte simplu, in materie de costuri de utilizare, ceea ce poate juca si un puternic rol de descurajare, cand instalatiile se afla pe teritoriul detinatorului. Ori, de aceste calcule si costuri ar trebui sa tina seama si comandantul militar NATO, cand sustine ca Occidentul nu ar trebui sa excluda optiunea militara in Ucraina. Poate ar fi cazul sa reflectam, toti, inca o data, la avertismentul lui Georges Clemenceau, fost prim-ministru francez, potrivit caruia politica nu trebuie lasata pe mana militarilor.

Cu garantiile americane de securitate, de care am fost asigurati de foarte multe ori in ultimul timp, la toate nivelurile, nu ar trebui sa avem nici cea mai mica temere. America este insa departe, iar lumea in care-si ofera garantiile este mare. Mai aproape este Europa, iar daca acceptam ca unele din reactiile Rusiei sunt de neincredere, ar trebui sa supunem aceleasi analize si politica de securitate europeana, sa vedem care este raportul intre masurile de securitate si cele de incredere, daca nu cumva ultimele au cam disparut si, daca este asa, din ce cauza si ce ar trebui facut pentru a fi relansate.

Cusurul unor declaratii alarmiste, despre presupuse invazii sau destabilizari pe care Rusia ar urma sa le intreprinda in Europa sau despre reinfiintarea URSS, la fel de ipotetica, este ca pot duce la reactii pe directii mari, susceptibile de decizii gresite si de consecinte impredictibile. „Cine vrea sa reactioneze la ISIS sau Ucraina cu stabilirea unor directii mari e in pericol sa faca decizii gresite”, se spune intr-o analiza pentru viitoarea strategie de securitate a Germaniei. Intr-adevar, mersul la gramada sau la scara mare este general si aproximativ, nepotrivit cu concretetea si precizia tintelor de securitate nationala.

Privind restabilirea Uniunii Sovietice, de care fostul presedinte georgian Saakasvili acuza Rusia lui Putin, perspectiva ar trebui abordata ceva mai nuantat. De pe taramul dreptului international, un prim aspect ar fi ca decizia de destramare din 1991 a fost consensuala, un al doilea, ca statul sovietic a fost semnatar al Actului Final OSCE, de la Helsinki, din 1975, care recunostea si garanta toate frontierele din Europa. Actul Final nu poate fi considerat cazut in desuetudine, nu pentru semnatura URSS, care nu mai exista, ci pentru ca in „cosul” 3 s-au adoptat prevederile privind respectarea drepturilor omului, pe care nimeni nu va mai putea, vreodata, sa nu le recunoasca sau sa le conteste. Din punct de vedere politic, este cat se poate de clar ca URSS nu va fi reinfiintat niciodata, a fost un sistem politic si economic care a apus o data pentru totdeauna. Cu toate imperfectiunile si drumul lung pe care il mai are de parcurs, Rusia este un stat democratic, pluralist politic si economic. Integrarea economica a unor foste republici sovietice, acum state independente si suverane, in formatul Uniunii Eurasiatice, este o alta discutie, in care nu poate fi folosita o alta masura decat cea pentru Uniunea Europeana.

Ar mai fi de luat in seama inca doua chestiuni fierbinti. Prima, referitoare la designul fluxurilor politico-energetice regionale, din care suntem exclusi, prin vizita lui Putin la Budapesta, din aceasta saptamana, o adevarata manevra de invaluire a Romaniei prin Vest. Interesant mesajul lui Viktor Orban, care imi suna ciudat, ca o propunere de partizanat egal, cel putin in acest moment sau pana la primirea de noi ordine, cand afirma ca „Securitatea regionala nu poate fi garantata prin masuri impotriva Rusiei. Pacea si cooperarea economica in regiunea eurasiatica pot fi o solutie”. Adica, ceva cam de genul: „Suntem cu UE, dar suntem si cu UEA”. A doua, ca pentru prima data in presa germana au aparut critici la adresa lui Porosenko, caruia i se sugereaza retragerea totala si definitiva din Ucraina de Est, pentru a salva ce se mai poate salva, adica partea de Vest. Aceste semnale mi-au amintit ca Putin ii numeste „nazisti” pe guvernantii de la Kiev, dar si de faptul ca prin necapitulare Hitler a distrus Germania din temelii.

Prin urmare, atitudinea de securitate a Romaniei, in plan regional, ar trebui sa fie modelata de raspunsurile la intrebarile: Isi poate permite Romania sa provoace militar Rusia si sa o transforme intr-un dusman geopolitic coplesitor si necrutator? Poate actiona Romania unilateral, in afara parteneriatului strategic si al aliantei? Altfel spus, poate sa fie Romania mai SUA decat SUA si mai NATO decat NATO?


„Lovitura din dosare”, ultimul episod ?

10/03/2010

Pericolul vine din stanga

Desi la Kiev portocaliul nu se mai poarta, la Bucuresti acestuia ii merge bine-mersi, mai ales asortat cu mov. Ultima inovatie pare sa fi ajutat regimul lui Traian Basescu sa inteleaga ca se poate domni mult si bine agitand sperietoarea cu pericolul restauratiei comuniste de catre social-democrati. De doua ori acestia i-au suflat in ceafa, o data Adrian Nastase, alta data Mircea Geoana, si de tot atatea ori a scapat, ca prin urechile acului, cu ajutorul magiei anticomuniste. Dar, precum in povestera cu urciorul care nu merge de multe ori la apa, Traian Basescu stie, chiar fara sa fi consultat vreun oracol, ca, daca nu-l va contracara, sfarsitul politic i se va trage de la PSD, singura forta ideologica si politica din opozitie care, intr-o buna zi, il poate infunda.

Cosmarul care naste monstri

Tocmai spaima de o asemenea probabilitate este cea care-l indeamna sa puna la cale, impreuna cu apropiatii Puterii, o noua lovitura anti-stanga, urzita din dosarele Revolutiei si indreptata impotriva liderului social-democrat Ion Iliescu, conceputa ca un fel de solutie finala care sa-l scape pentru totdeauna de cosmarul social-democrat. Numai ca, de aceasta data, vicleanul si abilul exponent al dreptei democrat-liberale si-a luat o serie de masuri in plus, atragand in ecuatia anti-Iliescu noi variabile (tismanenizarea, burakowskizarea, opreaizarea etc).

„Dovezile ” care nu exista

Asa-zisele piese de rezistenta ale planului-diversiune, aflat, dupa cate se pare, in plina desfasurare, sunt pretinse dovezi-bomba, extrase din arhive, care l-ar incrimina pe Ion Iliescu de  solicitarea, in zilele Revolutiei, de sprijin militar sovietic si de declararea vasalitatii fata de Moscova. Subiectul este, de departe, rasuflat si lipsit de orice veridicitate istorica. In cei peste douazeci de ani de la Revolutie nu s-a descoperit nici cel mai mic indiciu in sensul acuzatiilor formulate, ceea ce ar fi fost absolut imposibil, cu atatia martori oculari, daca astfel de fapte ar fi existat. Dimpotriva, marturiile istorice dovedesc patriotismul si luciditatea omului politic Ion Iliescu, care, intelegand ca miza evenimentelor nu era puterea sa personala (care nu l-a corupt niciodata) ci insasi soarta tarii, constientiza pe deplin pericolul unor diversiuni pe tema unei „interventii straine”. Pe de alta parte, Iliescu era pe deplin conectat la miscarea de idei eurocomunista si noua politica a lui Mihail Gorbaciov, de „glasnost” si „perestroika”, care se declarase public adversar al brejnevismului si interventionismului (motive pentru care, fara indoiala, orice cerere contrara adresata Moscovei nu ar fi fost calificata decat o gafa sau, si mai rau, o provocare politica).  

 O „cerere” rastalmacita

In realitate, unele afirmatii ale lui Ion Iliescu din timpul evenimentelor sangeroase ale vremii au fost scoase din context si rastalmacite cu rea credinta, in scopuri politice. Sa ne apropiem putin de spiritul si situatia de atunci si sa incercam sa le judecam in mod obiectiv si fara patima politica. Romania apartinea lagarului comunist (membra CAER si a Tratatului de la Varsovia), iar dincolo de Prut se intindea imperiul URSS, al carui lider novator nutrea ideea, dovedita utopica, de reformare a comunismului, dar cu pastrarea rolului conducator al Partidelor Comuniste. In aceste conditii, primul lucru pe care trebuia sa-l faca, la Revolutie, orice om politic responsabil si cu simtul realitatii era sa-i menajeze susceptibilitatile si sa-i dea asigurari vecinului de la Rasarit ca Revolutia Romana nu era o „defectiune” anticomunista si antisovietica, adica exact lucrul care s-a straduit sa-l faca experimentatul om politic Ion Iliescu si care, spre cinstea lui si recunostinta noastra, i-a reusit. Romania nu putea sa dea altfel de semnale Moscovei, fara riscul de a fi perceputa ca fiind ostila sovietismului si comunismului. Acesta-i marele adevar istoric, distorsionat si maltratat de catre cei obsedati de puterea absoluta, care corupe in mod absolut. „Cererea de sprijin de la Moscova”, din 23 decembrie 1989, era, de fapt, una care tinea de uzantele diplomatice si politice in astfel de cazuri, care se adresa comunitatii internationale pentru recunoastere si sprijin politic, economic, umanitar si moral, pe de o parte, dar si pentru a nu starni nelinistea si mania ursului sovietic, printr-o miscare necugetata care ar fi putut fi interpretata ca o incercare de a i se lua prada, pe de alta parte.

Diplomatia echilibrului

In acelasi concept strategic, de prevenire a neincrederii si de castigare a bunavointei sovietice (fara de care ar fi putut aparea tensiuni si frictiuni contraproductive) s-a inscris si intalnirea cu ambasadorul URSS la Bucuresti, din 27 decembrie, in cadrul careia Ion Iliescu a facut o serie de declaratii de conjunctura, privind „franarea elementelor de dreapta”, respingerea „partidelor pe interese, sectare” si altele asemanatoare, care tinteau convingerea Moscovei ca evenimentele nu se indreptau catre o ruptura anticomunista, implicit antisovietica. Toate aceste acte au tinut de firesc, de normalitate, de ceea ce expertii numesc marea diplomatie sau marea politica, precautiuni care trebuiau sa lucreze pentru tara, intr-un moment de mare slabiciune, specific marilor schimbari. Valul istoriei care a maturat ulterior bastionul comunismului, schimband in mod pasnic fata Europei si a Lumii, a fost in beneficiul marii noastre schimbari politice de la 22 Decembrie 1989 si o confirmare a justetei prudentialitatii si a intelepciunii liderilor Revolutiei.

Ultimele dosare, alte mistificari

Dar marea diversiune anti-Iliescu, inspirata, intr-o prima faza, de scotocirea speculativa a arhivelor, nu se va opri aici. Mutarile tactice facute de catre Putere pana in prezent si perspectiva schimbarii raportului de forte la Curtea Constitutionala fac posibila jucarea ultimei carti (creditata deja cu cea mai mare miza), respectiv cea a rascolirii ultimelor dosare ale Armatei despre Revolutie, desecretizate cu „operativitate” de catre ministrul „independent” al Apararii, la cererea Guvernului, in speranta desarta de a gasi „probe” incriminatoare irefutabile.

O antepronuntare mincinoasa

Ca un preambul la ceea ce se urmareste si se vrea prin jucarea cartii dosarelor Armatei sunt cuvintele procurorului Dan Voinea: „Imaginea lui Ion Iliescu ar putea fi afectata de ultimele dosare ale Revolutiei, declasificate de Armata, daca aceste noi documente vor demonstra ca fostul presedinte ar fi fost implicat in organizarea comandamentelor de actiune de dupa 22 decembrie1989.” Iar pentru a nu exista niciun dubiu pentru „scotocitori”, procurorul in cauza nu ezita sa se antepronunte: „Eu stiu ca este implicat.” S-ar putea spune ca si de aceasta data nimic nu ar trebui sa ne mai surprinda, pentru ca si aceasta asa-zisa speta este imbibata de aceeasi rastalmacire si tendentiozitate in scopuri politice, cliseul repetandu-se…

De ce, din nou, Ion Iliescu ?

Si totusi, pentru oamenii onesti, o intrebare ar putea fi irepresibila: de ce astfel de atacuri murdare, care-si itesc din nou capul had dupa douazeci de ani, sunt indreptate impotriva unui venerabil octogenar, care si-a inchinat intreaga viata idealurilor stangii, dar care in prezent nu mai detine niciun fel de functii in PSD sau in stat ? Motivatia tine de scopurile demolatoare ale atacurilor simbolistice si identitare: Ion Iliescu, ca fondator al partidului, este parintele intregului PSD… Nu in ultimul rand, asemenea scandaloase procese de intentie reprezinta o strategie de abatere a atentiei de la mocirla in care guvernarea de dreapta ne afunda, incet si sigur, zi de zi…