Miza politica si juridica a codul de integritate: Infundarea lui Ponta si iertarea lui Dragnea?

Codul de integritate pe care Liviu Dragnea il pritoceste in PSD, pe care urmeaza sa-l supuna discutiei si aprobarii in sedinta Comitetului Executiv National de vineri, ridica deja doua mari semne de intrebare, unul politic si altul juridic. Nu este nicio indoiala ca Dragnea nu intentioneaza sa-si taie singur craca de sub picioare, adica sa ramana fara functia de presedinte plin al partidului, pe care a ravnit-o enorm si pe care a obtinut-o cu pretul unor mari eforturi si aranjamente, intrate de-acum in ceea ce s-ar putea numi cazuistica parvenirii, chiar daca formal se bucura de acoperirea democratiei. Amintesc doar spetele candidaturii unice si ale votului universal, pentru a intelege neobisnuitul salt din imperiul unei competitii relative in cel al unei unicitati betonate.

Totusi, acest lucru se va intampla, adica isi va pierde functia de sef de partid, daca respectivul cod va fi aprobat si va fi pus in aplicare. Ultima precizare este foarte importanta, deoarece o rezolutie cu cinci reguli de integritate si responsabilitate politica, adoptata in 20 martie de catre Consiliul National al PSD, nu a fost niciodata aplicata. Dragnea are insa meritul de a extinde normele de conduita de la infractiunile de coruptie la cele grave contra vietii sau libertatii persoanelor. Am putea fi tentati sa credem ca Dragnea ar vrea sa atenueze caracterul politic al infractiunii de coruptie, dar daca luam in calcul ca acesta este sub sanctiunea unei condamnari in prima instanta pentru infractiunea de frauda electorala, in cazul referendumului, logica bunelor intentii se cam incetoseaza, aparand in schimb la orizont cea a tendentiozitatii.

Daca tu, sef de partid, initiezi o norma de integritate care in mod cert il va lasa pe Victor Ponta fara functia de sef al Guvernului, te va lasa si pe tine, cu aceeasi certitudine, fara functia de presedinte al PSD? Acesta ar fi primul semn de intrebare, politic. Dar daca tu ai un as in maneca, in sensul ca stii ca nu vei fi condamnat definitiv, ca ti s-a promis sau ti s-a conditionat iertarea de plecarea lui Ponta din fruntea Guvernului, si acesta este al doilea semn de intrebare, juridic, cum ramane cu franchetea personala, de care te obosesti sa ne convingi, dar si cu independenta justitiei? Daca Dragnea va fi iertat de pedeapsa, iar Ponta va fi inlaturat, se va mai indoi cineva ca la mijloc este o mare lucratura, politica si juridica? Nu cred ca ar vrea cineva sa fie in pielea celor asupra carora se va revarsa oprobriul.

Iesirea din confuzie: Spre mijlocul stangii. PSRO si ideea de putere sociala

Toate statisticile, sondajele si ratingurile de tara, cel mai recent este al Agentiei Fitch, de sambata, confirma directia pozitiva si stabila a economiei in guvernarea Ponta. Daca maine, in urma intrigilor care colcaie la drepta, premierul si-ar da demisia sau stanga social-democrata ar iesi de la guvernare, istoria le va pastra cea mai favorabila imagine economica, post-criza. O astfel de imagine, trebuie sa recunoastem, ar fi, in premiera, neconventionala fata de cele care insotesc plecarile de la Palatul Victoria. Insa cu adevarat nelinistitoare ar fi venirea unora in graba, fara program si fara alegeri. Vor fi ei capabili sa mentina directia?

De ce nu a putut Victor Ponta sa ridice si social Romania? De ce si-a atras atata impotrivire pentru a nu-si porni guvernul pe calea catre o Romanie sociala? Pentru ca Ponta a dus PSD prea mult spre dreapta, transformandu-l intr-un partid de margine. Consecinta, sesizata din pacate cu intarziere, a fost ca Ponta si PSD au creat obisnuinta de a fi perceputi ca integrati in “normalitatea” excesiva a dreptei, in anormalitatea politicii de perpetuare a austeritatii pentru munca si a relaxarii pentru capital. Tocmai stagnarea de peste zece ani in aceasta nedreptate a tesut si perceptia de falsa normalitate a sistemului de dreapta. Acum, cand vor sa revina, nu mai este posibil, este nevoie de un timp de de-setare si de re-setare. Cei care vor sa se intoarca o pot face doar cu un alt vehicul politic.

Nu discut cauzele politice, optiunile stangii sunt limitate intr-o uniune si intr-o tara dominate de sisteme de dreapta, chiar si la guvernare, atata timp cat capul sistemului este de dreapta. Reiterez ideea ca a fost o tactica politica, motivata de raportul de forte. Pun insa in discutie cauzele ideologice, care, dupa parerea mea, au dus la pierderea din identitatea, din conceptul si din vocalitatea discursului de stanga. Vocea ideologica a PSD nu s-a mai auzit, ceea ce a facut ca lumea sa se obisnuiasca cu cea a dreptei, si afara si inauntru, mai mult, sa-i confunde stereotipurile contradictorii cu normalitatea.

Toti am priceput ce a vrut sa spuna Klaus Iohannis, duminica, cand a afirmat ca “Trebuie să fim vigilenți și să prevenim acțiunile și inițiativele radicale, utopice și extremiste, inclusiv de pe scena politică”. Este limpede ca lumina zilei ca vigilenta si prudenta pe care le clameaza capul dreptei urmaresc incremenirea in sistem a Romaniei. Un sistem care are ca referinta sistemul de dreapta, injust si anacronic, conceput de catre ideologia liberala occidentala, care se vrea singulara si eterna. Pentru cei care au uitat, distrugerea diversitatii ideologiilor inseamna distrugerea pluralismului intereselor.  Unipolaristii, suprematistii, exceptionalistii sau alesii, cum se autodefinesc noii cosmopoliti, ne sucesc mintile cu un nou istorism, democratia liberala, cu o noua utopie, dominatia in numele libertatii, o contradictie in termeni distrugatoare.

Totalitarismul incepe cand si unde dispar diferenta si alegerea in materie de ideologie. Acesta este rezultatul inevitabil al unei monoideologii la scara nationala sau globala. Daca nu se va reforma si democratiza, nici liberalismul nu va fi scutit de acest risc. Cuvantul liberal suna ademenitor, cum a sunat, probabil, si comun, dar ruperea partii de intreg are drept urmare distrugerea intregului. Asa cum fetisizarea proprietatii in comun a distrus proprietatea individuala, si absolutizarea libertatii individuale distruge libertatea comunitara. Ultraliberalismul este supranational, proslaveste libertatea individului, dar o distruge pe a natiunilor. Orice partid national trebuie sa stie acest lucru.

Ca pozitionarea lui Iohannis si a PNL in sistemul de dreapta este ca in interiorul unei societati asediate nu ar trebui sa ne mire, este sindromul de cramponare sau de acaparare de care sufera exclusivismul liberalismului occidental, importat la noi de catre Basescu si PDL. Mai nedumiritor ar fi ca semnatarul in exercitiu al fostului pact de coabitare a ajuns sa fie considerat ca facand parte din status quo-ul ideologic, al principiilor si institutiilor de dreapta. A devenit insa clar ca pactele isi mananca copiii, ca si revolutiile. Ati auzit-o pe copresedintele PNL Alina Gorghiu, vineri, dupa demisia Guvernului Tsipras, jubiland si fulgerand, ca “Lecția grecească e aceea că populismul poate prăbuși o țară; Ponta acționează după această rețetă”?

Desi PNL/PDL nu a putut raspunde la cele 10 intrebari ale lui Victor Ponta, pe tema respingerii legilor fiscalitatii si salarizarii, legi promovate de catre Guvern, si desi premierul pare sa fi revenit pe val, dupa amanarea reexaminarii de catre Parlament a Codului Fiscal, este prea tarziu pentru un alt final sau un alt orizont. Polarizarea coalitiei de catre un procent in plus sau in minus la noul TVA, rizibil ca fapt insa nu si ca mesaj, si retragerea socrului premierului de la sefia grupului parlamentar al PSD din Senat si din partid sunt semnale extrem de puternice. Se tot vorbeste de demisie, de demisii. Cunoscand vulnerabilitati si stari de spirit, cred ca numai o demisie de protest ar putea avea magnitudinea schimbarii. Nu a unui final, ci a unei perspective.

Ce ar trebui sa faca stanga? Evident, sa se regaseasca, sa se reaplece asupra ei insasi, sa se reechilibreze. Pozitia din vecinatatea centrului esichierului politic, de centru-stanga, cum ne programeaza manipularea conceptuala, nu este una de echilibru stabil. Cred ca este suficient sa ne uitam la prezentul tern, conformist, de cumetrie capitalista pe care ni-l ofera PSD pentru a intelege ce inseamna o pozitie de margine, impreuna cu toate riscurile de denaturare si dezechilibrare ideologica pe care le incumba pentru stanga.

Repozitionarea ideologica la mijlocul stangii este una eminamente de echilibru si de stanga, de antiderapare spre marginile exceselor sau concesiilor. Distantarea este atat de radicalismul de stanga al Syrizei grecesti, si trebuie sa avem in vedere ca in Romania sunt sensibilitati postcomuniste care nu exista in Grecia, cat si de concubinajul de establishment al PSD-ului romanesc. Pentru a face un joc de cuvinte, cunoscand ca exista trei faze prin care ideologiile se raporteaza unele la altele, de deosebire (minima), de opozitie (medie) si de conflict (maxima), o pozitie ideologica de mijloc a stangii inseamna a-i transforma pozitia in opozitie.

Sintetizand, o ideologie de mijloc a stangii lupta pentru transformarea Romaniei si intr-o putere sociala. Fireste, pe baza puterii economice, care trebuie insa sa aiba ca finalitate puterea sociala. Ideea de putere sociala a fost facuta cunoscuta in aceste zile de catre Mircea Geoana, presedintele Partidului Social Romanesc (PSRO), care a dat si cele mai bune motivatii pentru relaxarea fiscala si cresterile salariale. Cand a crescut TVA de la 19% la 24%, nimeni nu a vorbit de gradualism, a fost prin soc, prin urmare, intr-o perioada de crestere economica trebuie sa se revina la situatia ante-factum, iar in privinta salariilor, aportul acestora este abia la o treime din PIB, fata de o medie europeana de aproape de 50%, a explicat senatorul Geoana.

Desigur, exista un intreg panel de idei care asteapta sa fie afirmate sau corectate de pe o pozitie de mijloc a stangii: statul de drept ca stat al dreptatii, sustinerea capitalului autohton, exploatarea resurselor nationale, refacerea economiei nationale, azimuturile cooperarii internationale, relatiile cu creditorii occidentali etc. Pentru inceput, important este ca s-au facut auzite o noua voce si o noua abordare.

Cateva cuvinte: Despre interimatul cu acte, aterizarea lina si decolarea impetuoasa

Voi mai adauga niste idei, posteveniment, la cele facute cunoscute inaintea alegerii presedintelui interimar al PSD. Dar nu despre Liviu Dragnea, al carui rol interimar nu se deosebeste fundamental, dupa parerea mea, de cel de fost presedinte executiv si de cel de fost coordonator politic al partidului. Adica de gestiune tactica curenta, limitata la patru luni de zile in acest caz, fara decizii sau orientari strategice, care sunt apanajul congresului si consiliului, de care este tinut, in litera si in spirit. Temerile ca “singurul om rational” din PSD, cum l-a numit Alina Gorghiu, ar putea duce partidul pe cai nedorite nu sunt intemeiate, congresul din noiembrie va putea spune stop, daca vor fi chestiuni excesive sau abuzive. Pana atunci, interimarul cu acte, ca sa zic asa, trebuie sa fie sprijinit in mod activ, pentru a avea un mandat de succes, de care va depinde si cel al congresului, in mare masura.

Au fost observabile pentru toti, cred, preocuparile liderilor PSD, pe care le-as numi responsabile, fata de accesul democratic, prin vot si candidaturi, la functia de presedinte interimar si fata de unitatea partidului. “PSD nu e impartit in doua tabere” (Victor Ponta), “Dupa reuniunea CExN va castiga PSD” (Rovana Plumb), “Azi trebuie sa castige partidul” (Liviu Dragnea) au fost declaratiile revelatorii, de miercuri, de linie pentru PSD. Privind continuitatea politica, de pozitie si de directie, un al treilea obiectiv despre care credeam ca ar trebui sa fie ferm, opinez, acum, ca abordarea ar trebui sa fie ceva mai laxa si mai nuantata. In primul rand, pentru a nu favoriza perceptia sau realitatea unei fixatii de putere, ar fi nefavorabile intr-un mediu din ce in ce mai electoralizat, in al doilea rand, pentru ca mostenirea si fluiditatea politica, posibil crescanda, fac necesare corectii si adaptari. Cred ca ultima posibilitate, care ar fi putut prinde partidul intr-o inertie paguboasa, este si cel mai valid argument pentru ca s-a sunat goarna pentru toamna.

In sfarsit, cea mai importanta idée, in opinia mea, pe care as vrea sa o transmit, ar fi sa nu cadem prada negationismului sau nihilismului privindu-l pe ex-presedintele PSD, Victor Ponta. Negatiei metafizice, cum ziceam pe vremuri. Ne-am alatura, fara sa vrem, sunt convins, dar si nemeritat, corului de detractori care se aude dinspre dreapta. Acest lucru nu inseamna ca indemn la a se pune surdina criticii, ar fi o mare greseala prin definitie, ci sa meditam asupra criticii demonice, destructive, care arde si pustieste totul, desfiintand sau descurajand pana si ideea de buna guvernare. Am auzit, dupa votul de ieri, ca acesta ar fi fost impotriva lui Victor Ponta, ca si cand ar fi fost candidat, nu demisionar. Desigur, s-ar putea da si o asemenea interpretare, prin retragerea interimatului Rovanei Plumb, pereceputa ca o continuatoare a fostului presedinte. Dar nu acest lucru este cel mai important, patru luni nu sunt patru ani, deciziile unui presedinte interimar si ale unui congres nu pot fi puse in balanta, ci faptul ca la varful PSD s-au castigat sau recastigat flexibilitatea si spatiul de manevra. In plus, din vizorul dreptei a disparut, brusc, jumatate din tinta, cam lasandu-i criticismul cu buzele umflate. Victor Ponta, trebuie sa intelegem, si-a pilotat o aterizare lina, nu a cazut si nu i-a luat nimeni mansa din mana, el a cedat-o de buna voie. Dupa cinci ani, omul trebuie sa se mai si odihneasca si sa se mai ingrijeasca si de sanatate, pentru a putea decola din nou, impetuos. Aceste lucruri sunt cel putin la fel de valabile si pentru iesirea de la pilotarea Guvernului, cea mai buna postdecembrist. Aterizarea trebuie sa fie la fel de lina, cedarea mansei, la fel de fireasca.

PSD: Mai multe mituri si un adevar

Criza in PSD? Despre un partid care se afla la guvernare si care se bucura de sustinerea celorlalte partide din coalitie nu se poate spune ca se afla in criza. Nici macar ca perspectiva, schimbarea liniei politice a PSD, unul dintre factorii majori care ar putea duce la pierderea increderii din partea coalitiei sau a electoratului, nu ar fi posibila in afara Congresului sau a Consiliului National. Faptul ca premierul Victor Ponta si-a dat demisia din functia de presedinte al PSD, o decumulare de mult discutata si vizata, nu reflecta o criza a partidului, care continua o strategie si un program de succes. In continurea politicii PSD se afla si motivatia numirii de catre Biroul Permanent National a aceluiasi presedinte interimar pe care Victor Ponta l-a delegat cat timp a fost in Turcia. Este in ordinea fireasca a interimarii, avand in vedere ca presedintele Consiliului National este cea mai inalta functie aleasa in exercitiu. In acelasi timp, este si o garantie de continuitate a liniei politice, implicit a echipei, pe timpul cat PSD se afla la guvernare, cunoscand ca “Congresul mic”, cum  mai este denumit Consiliul National, se ocupa de ideologia partidului. In fond, experimentarea decumularii ar fi cea mai lipsita de riscuri pe o conjunctura de sustinere si de crestere, dar si de cel mai comprimat orizont posibil, PSD si Guvernul fiind aproape de a intra in linie dreapta spre congres si alegeri, anul viitor.

Situatie speciala? Daca pentru prezent nu este cazul sa dramatizam situatia din PSD, pentru un anume viitor posibil, cerut cu insistenta in ultimele zile, ne-am putea vedea constransi sa o facem. Drumul catre putere a fost adeseori pavat cu bune intentii, cand o situatie speciala, reala sau invocata, a fost folosita pentru adoptarea de masuri speciale, inclusiv de ingradire a democratiei, care sa permita accederea sau anchilozarea la putere. Nu ma refer la situatiile si masurile de urgenta sau de necesitate, care au codificari juridice sau acceptari strategice, ci la evenimente sau manipulari politicianiste. Functia de presedinte interimar nu este trecuta in statutul partidului, dar nici cea de coordonator politic, insa dupa un anumit proces de intentie ne putem da seama ca cel de-al doilea ravneste la functia primului. Pana la urma, o asemenea aspiratie ar putea fi considerata normala, daca nu ar  da de banuit mijloacele neelegante, de a-l face “instabil” pe fostul presedinte si de a-l nesocoti pe cel interimar, cuvintele sau sintagmele tari, de genul “sa stabilizeze”, “sa intareasca”, “sa dea vigoare”, “sa dea siguranta”, “e nevoie de fermitate”, “sa spuna care este linia”, “sa vada ca PSD este condus in continuare” etc., care sugereaza contondenta in impunerea vointei personale. Si mai ingrijoratoare mi se pare ingaimarea posibilitatii de schimbare a echipei, care ar deschide calea ducerii partidului in orice punct ar dori muschii salvaparului (salvatorului partidului).

Candidaturi si scrutin pentru interimat? Mi se pare cel putin nepotrivita vehicularea ideii de “depunere a candidaturii” pentru sefia interimara a partidului. Probabil ca nu se intelege ce inseamna un interimar, un delegat catre care se transfera provizoriu competentele unei functii, pana la alegerea sau numirea unui titular, in speta pana la organizarea de alegeri si convocarea Congresului, forul suprem si legitim pentru alegerea presedintelui partidului. Pentru un interimar nu se organizeaza scrutin si nu se depun candidaturi, potrivit normelor electorale, acesta se desemneaza de catre echipa de leadership. De obicei este o formalitate, atributiile trec de la titular la inlocuitor aproape automat cand titularul este plecat sau cand postul devine vacant. Potrivit cutumei, interimatul cade in sarcina primei pozitii subalterne institutional, care de regula este cea a sefului primei subdiviziuni structurale. Poate de aceea m-am si mirat cand s-a fortat infiintarea functiei de presedinte executiv, toata lumea harjita in aparate birocratice stie ca o pozitie de “tine cal”, cum sunt numiti adjunctii care nu sunt si sefi ai celei mai mari subdiviziuni, cum este Consiliul National, sunt oameni de alergatura in teritoriu, unde poti sa le ceri orice, dar nu chestiuni de doctrina, de ideologie sau de linie politica, in cazul unui partid. Sunt oameni scuturati, placuti la vedere, expeditivi, pozitia de adjuncti fara portofoliu le deschide usile, dar un presedinte executiv nu poate trece niciodata prin fata unui presedinte al Consiliului National. Am spus aceste lucruri, care pot parea sau nu digresiuni, pentru a intelege doua lucruri, primul, de ce decizia BPN privind interimatul va trebui sa fie confirmata in cadrul mai extins al Comitetului Executiv National, de miercuri, si nu am indoieli in acest sens, al doilea, de ce valurile care se fac prin agitarea unei candidaturi care nu este statutara izvorasc din cel mai adanc tupeu politic, nemaivorbind de micile valuri care se fac de catre apropiati din teritoriu ai “catindatului”.

Adevarul momentului, care se incearca  a fi speculat de catre cei care nu agreeaza linia politica a PSD si incearca sa o schimbe cu indivizi fricosi si santajabili din interior (nu insinuez, dar mi-a sarit in ochi anuntul ca apelul in dosarul referendumului va fi judecat pe 18 septembtie), este cel spus, luni, de catre Gabriel Oprea, presedintele UNPR, dupa ce a baut un pahar de vin rece cu Liviu Dragnea, la incheierea sedintei Coalitiei. Oprea a spus ca liderul Coalitiei este Rovana Plumb, presedintele interimar al PSD si ca Victor Ponta este acum doar prim-ministru. El a mai spus ca autoritatea premierului Victor Ponta trebuie sa fie intarita de catre Coalitie, ca premierul trebuie sa faca declaratiile despre masurile Guvernului si, fireste, despre cea privind Codul Fiscal si ca nu stie daca Dragnea va candida la presedintia interimara (cred ca nici nu-l intereseaza sau nu o crediteaza, dupa tot ce a declarat). Inca o data, in vino veritas! As mai adauga, totusi, o interpretare a ceea ce cred ca a fost un alt semnal al Generalului, cand a facut cunoscut ca cele doua optiuni electorale ale UNPR raman deschise, de a merge pe liste comune cu PSD sau de a merge pe liste proprii. Dupa ciocnirile pe care le-a avut cu Dragnea, pe timpul cat a fost premier interimar, Oprea a aratat PSD cartonasul galben. Isi face cineva iluzii in privinta scopului si mijloacelor “coordonatorului”, ca daca ar deveni presedinte interimar nu l-ar schimba in secunda doi pe premierul “instabil”?

 

Pericole care vin din ceata: Klaus Iohannis si acceleratorii de putere totala. Vinerea cutitelor lungi liberale

Urmaresc cu ingrijorare si neincredere avalansa de evenimente si de declaratii de dupa ziua de vineri, cand PNL a depus motiunea de cenzura impotriva Guvernului si DNA a cerut incuviintarea Camerei pentru inceperea urmaririi penale a premierului. De ce se grabeste neamtul Iohannis sa-si aduca partidul prezidential la guvernare, pe o cale neelectorala si in avans cu un an si jumatate fata de alegerile parlamentare? Va urma ceva pentru care va avea nevoie de puterea totala? Urmareste sa reediteze o dictatura personala, dupa modelul lui Carol al II-lea? Sa fie aceasta nesabuita tentatie germanica un blestem si cu urmari la fel de nefaste pentru Romania?

Pentru a gasi raspunsurile, politica administratiei de la Cotroceni trebuie privita in contextul geopolitic, al conexiunilor cu semnalele si tendintele care vin dinspre Vest, al discursului de la Washington si de la Bruxelles privind vecinatatea estica, in care inevitabil ni se atribuie un rol, in virtutea aliantei si uniunii, care uneori nici nu ne este facut cunoscut (il descoperim abia dupa ce suntem prinsi in vartejuri post-factum) sau pe care politicienii romani il perecep cu dificultate. O noua axa a fost de curand forjata cu Berlinul, unde a fost numit ambasador un renumit analist de razboi rece de la Europa Libera, mediul geopolitic de la est de Prut este marcat de criza ucraineana si de presiuni pe frontiere, se vorbeste despre treceri dinspre o parte sau alta ale „Rubiconului”, una vehiculand chiar un razboi romano-transnistrean (ferm infirmata de catre premier, dar ciudata de ce nu de catre presedinte), deci neincrederea si tensionarea fac legea, probabil chiar aventura, in unele capete politice si militare.

Nu creditez sau resping cu anticipatie niciuna din temele posibile de geopolitica sau securitate, nu este insa suficienta luarea in calcul doar a celor sugerate de „politically correct”, cu atat mai mult cu cat aceasta din urma s-a dovedit o parghie „on” iar cea de „soft power” una „off” (sau invers). Mi se pare o eclipsa de luciditate sau, oricum, o lectie neinvatata ca cineva care nu apartine rasei, etniei sau religiei poporului pe care a ajuns intr-un fel sau altul sa il conduca sa dispuna in ce directie sa-l duca, iar daca directia se dovedeste gresita poporul sa suporte costurile (datorii de razboi, despagubiri etc.). Cred ca ar fi un subiect oportun de dreptul popoarelor si de manual de democratie ca un popor sa nu se lase angajat strategic – financiar, economic, militar etc. –  de un lider nereprezentativ sau sa-i plateasca oalele sparte. Dupa ce Carol I nu si-a ascuns etnia si dorinta de a alia Romania cu Germania in primul razboi mondial, care i-a fost respinsa de consiliul de coroana, prevenindu-se astfel, de catre romani clarvazatoti si patrioti, impartasirea soartei invinsilor, azi sunt indicii istorice rezonabile ca strategia a fost schimbata de Carol al II-lea, prin evenimente care au manipulat optiunile de alianta si de razboi ale Romaniei, atata cat mai ramasese, in al doilea razboi mondial, in primul rand prin cele de dictatura regala si de amputatiile teritoriale care i s-au datorat, care au dus-o direct in bratele Germaniei.

Ceea ce este evident, in prezent, este ca presedintele Iohannis foloseste o serie de acceleratori spre puterea totala. Am in vedere dublul standard in materie de urmariri si de condamnari penale, care il transforma in infractor, arestat si condamnat pe orice adversar politic care i se opune, refuzul de a accepta modificarea codurilor penale prin care arestarile preventive sa se bazeze pe probe temeinice, nu pe prezumtiii, conservand astfel calea libera spre abuzuri judiciare deschisa de catre Basescu, folosirea jihadismului politicianist si a migratiilor de partid, care intamplator sau nu seamana cu cele doua riscuri de civilizatie, jihadismul islamist si migratiile ilegale, nascocirea cu rea credinta de metode pentru incalcarea regulilor politice democratice, razboi imagologic impotriva Parlamentului si Guvernului, reactii non-institutionale, partinice, ca de opozitie de partid. Toate tintesc un puci prezidential-judiciar de dreapta, o lovitura de guvern, de rasturnare cu mijloace judiciare de catre presedinte a guvernului de stanga, ales in mod democratic. Daca va avea loc o lovitura de guvern judiciara, va fi „cea mai gravă încălcare a statului de drept” din ultimii 25 de ani, dupa cum atragea atentia presedintelui Senatului, Calin Popescu Tariceanu.

De ce a recurs Iohannis la o vinere a cutitelor lungi liberale, simultan cu depunerea de catre PNL a motiunii de cenzura la Parlament? Cel mai probabil pentru ca rezultatul motiunii ramane incert, sub masa critica necesara unei noi majoritati, in ciuda trambitarilor „democratiei liberale” si cantecelor de sirena ale copresedintei PNL Alina Gorghiu, pozitia mai retrasa a celuilalt copresedinte, Vasile Blaga, fiind o tactica de asteptare, motivata de istoricul dezastruos al PDL. Si, apoi, nicio explicatie a unui traseism intensiv dinspre o coalitie de guvernare confortabil majoritara spre un orizont indefinit si nesigur nu este rezonabila intr-un context de crestere socioeconomica. Prin urmare, conceptul cu doua lovituri, prin motiune de cenzura si invinuire penala, sconteaza pe crearea certitudinii ca Guvernul Ponta va fi rasturnat.

Reactia lui Ponta, de nedemisionare si de contestare a ordonantei de punere sub urmarire, cat si cele ale coalitiei sunt institutionale si legale, o acuzatie fara probe este o afirmatie, la indemana oricui, intre altele spus, care nu poate face obiectul unei demisii sau demiteri. Orice afirmatie neargumentata cade logic fara argument. Cred ca si reuniunea extraordinara a PSD, de azi, se va inscrie in aceeasi norma de conduita institutionala, legala si constitutionala. In opinia mea, sansele ca motiunea sa treaca au inceput sa scada de la atacarea judiciara unilaterala a premierului. Si Iohannis a fost ales in noiembrie in timp ce era incompatibil, fiind pe rol la ANI pentru conflict de interese in perioada cat a fost primar al Sibiului, un precedent facut intre timp sa dispara. Daca precedentul va fi scos la iveala va pune in dificultate planul de rasturnare a guvernului, posibil chiar pozitia presedintelui. „Precedentul creeaza regula”, spune o cutuma nescrisa, dar adanc inradacinata.

Reactiile lui Iohannis, in schimb, au fost non-institutionale. De fapt, au fost actii prezidentiale, este o naivitate a se crede ca demersul DNA a luat prin surprindere Cotroceniul, asa cum s-a intamplat la palatul Victoria si cu opinia publica. De trei ori au cantat cocosii antepronuntarii, manipularii si presiuniunilor de la Cotroceni. O data cand Iohannis a spus ca „Prima opțiune este o demisie a Guvernului; o amânare va genera o problemă majoră de imagine pentru România.” A doua oara cand a clamat ca „Un politician cu o funcție foarte înaltă în stat acuzat de fapte penale își dă demisia, oriunde în lume.” A treia oara cand i-a cerut intempestiv demisia premierului, pentru ca „este invinuit de fapte penale.”

In paralel, pentru acoperirea unei facaturi generatoare de criza si instabilitate, presedintele cu morga de corectitudine politica a scos din palarie confirmarea nominalizarii lui Catalin Predoiu ca premier: „Eu tind sa-mi pastrez si sa-mi indeplinesc promisiunile.” Promisiuni peste capul electoratului, „mon cher”?, l-ar fi interpelat cu savuroasa ironie autorul morometian. Sau poporul nu conteaza, cum gandea pana si Solomon, cand a raspuns la intrebarea daca in casatoria cu regina din Saba, o neevreica, ii era teama de impotrivirea poporului sau a marelui preot (v. film)? Si toate astea pentru ce? Pentru o „presupunere”, asa cum se specifica si in comunicatul DNA privind inceperea „urmăririi penale față de Ponta Victor-Viorel, deputat, care în perioada în care se presupune că a săvârșit infracțiunile de conflict de interese a îndeplinit funcția de prim-ministru”?

Reanalizand cele intamplate in ultimele zile, mai cu seama consternarea si indignarea generale, as mai adauga, in final, o ipoteza, care ar putea deveni, cat de curand, o axioma. Nu cred ca Iohannis si PNL au avut macar o clipa certitudinea trecerii unei motiuni de cenzura. Toata rostogolirea publica a acestei chestiuni este, cu o doza crescanda de probabilitate, o farsa, o manipulare, o diversiune, un ambalaj menit a atrage privirea si a forma o perceptie, ceva de genul da, domnule, guvernul asta este uzat si izolat, nu mai are sustinere politica si publica, deci merita sa cada, indiferent prin ce metoda. Pana acum, PSD si electoratul sau au avut o atitudine de relativa defensiva cand loviturile politice au venit pe cale judiciara. Nu ne luptam cu justitia ci cu un sistem, pare sa fi fost filosofia politica, repetata si in ultimul ceas de catre Victor Ponta. Nu este exclus ca pe o asemenea slabiciune de reactie sa se fi construit si planul de lovitura de guvern judiciara. Ramane de vazut daca o asemenea filosofie va mai fi un raspuns in fata unei justitii nedrepte si a unui sistem nedemocratic care sunt una, cu procurori politici care sunt de fapt caini de paza ai sistemului exclusivist de dreapta Basescu&Iohannis. Daca va fi o demisie sau o demitere nedemocratica a guvernului de stanga, indraznesc sa anticipez ca aceasta va fi la pachet cu mai multe demisii. Altfel, ne paste „ucrainizarea”. Fapte bune!

O bifare cat o amanare

Nu am vrut ca titlul sa sune ca o rima, dar nu am gasit alte cuvinte mai expresive despre reuniunea Consiliului National al PSD. Parerea mea este ca s-a bifat o activitate si ca marile probleme, pe care le vedem in oglinzile parlamentului, guvernului si opiniei publice, au fost amanate pentru toamna, la Congres.

Poate ca si absentele unor grei consacrati ai social-democratiei au facut ca manifestarea sa fie ca de grupa mica. In orice caz, o analiza cauzala care sa duca numai catre opozitie si dizidenta nu va determina acea ardere interna care sa faca posibila o renastere Phoenix. Motivul e simplu, va lipsi cenusa din care sa renasca.

De acord, din cauza unui esec nu trebuie sa ne ghilotinam conducatorul sau sa ne jelim, dar cum educam responsabilitatea, despre care, cand e vorba despre greselile altora, spunem ca cine greseste, plateste? Daca de vina este vrajitorul PDL Catalin Predoiu, care zboara calare pe codul penal ca pe o coada de matura pe deasupra pesedistilor, cum de corifeii PSD nu gasesc niciun descantec? Greva de semnatura, pe care a invocat-o cineva,  i-ar putea apara pe edili, dar nu si pe cetateni, ale caror probleme trebuie rezolvate, totusi.

Oare Geoana chiar a fost partea esentiala in PSD, de nu se mai poate echilibra leadershipul dupa plecarea lui? Pai daca este un asa spargator de crize, nu ar trebui chemat inapoi? Ce se va intampla daca va face miracole cu PSR si va fi urmat si de altii? Nu este cunoscuta lectia ca pe oameni ii intereseaza miracolele, nu cine le face?

Apoi, gaselnita ca alegerile prezidentiale au fost pierdute din cauza etichetelor de “comunism” si “sovietism” este de-a dreptul rizibila. Nu numai ca regimurile totalitare comuniste sunt de mult oale si ulcele, dar nici macar cei care le agita ca pe o sperietoare nu cred in ceea ce spun sau nu stiu cum au aratat. Poate ar trebui trimisi la manualul de istorie sau la muzeu. Ori la ideologia si propaganda dreptei, pentru a le intelege functionarea si neostenirea, ca o maimuta a mintii si a cuvantului.

De fapt, ca sa nu nu ascundem dupa deget, acelasi Dragnea a sustinut un mic recital de razboi rece, pentru care l-ar pupa orice uliu de dreapta, occidental. Cum, dintotdeauna, consiliul a fost un for ideologic, am avut dovada, ieri, ca acesta a incaput pe mainile unor habarnisti in ale ideologiei. Noroc ca au fost si oameni lucizi, care au mai pus lucrurile la locul lor, in privinta a ceea ce inseamna stanga, de la impozitul progresiv si codul muncii pana la protectia sociala.

Apoi a mai fost o chestiune, la care si un hipercritic s-ar fi dezumflat. Pe scena era doar tribuna pentru vorbitori, in timp ce conducerea PSD, care ar fi trebuit sa se afle intr-un prezidiu, s-a aflat in sala, facand corp comun cu masa participantilor. Pe cine sa critici, cand diviziunea dintre conducatori si condusi s-a topit intr-o formula de organizare care a facut ca democratia sa dea pe dinafara, ca un aluat bine crescut?

Au fost si critici, ca doar critica este o fiara mereu la panda, mereu sa atace. Dar nu stiu cum s-a intamplat ca urechile, probabil foarte sensibile, ale fostului sef de campanie prezidentiala, Liviu Dragnea, nu s-au aflat in sala exact in momentele peroratiilor critice.

Ideologie? Care ideologie? S-ar putea ca formula 4 in 10 sa dea rezultate, daca premisele actuale de majoritate si de guvernare se vor mentine pana la alegerile din 2016. Insa tare ma tem ca rascroirea ideologica si departamentala s-a facut pe o variabila extrem de instabila si, in consecinta, pe o secventa foarte scurta. Daca premisele se vor schimba, va fi nevoie de reproiectare. Domeniile departamentelor vor trebui sa le urmareasca foarte tintit pe cele guvernamentale, pentru a oferi expertiza de opozitie sau de alternativa.

Spargerea unei ideologii: Ce ar scrie partidele de la guvernare si cele din opozitie pe cioburile lui Clistene?

Stimate Z., va apreciez determinarea si discursul de tip argument, ceea ce ma motiveaza sa revin asupra unui subiect pe care imi propusesem sa-l suspend, in aceasta saptamana. Am sa va dezamagesc daca veti astepta niste raspunsuri in termeni dihotomici. Chiar daca le-as avea, nu as risca sa intru in capcana-cliseu a raspunsurilor cu da si nu, cel mai usor demolabile de catre adversar, una dintre lectiile de la maestrii politicii care mi-a ramas bine intiparita in memorie. Desi aceasta recunoastere nu-mi serveste, acum, o fac cu un scop nu neaparat didactic, o deformatie care mi-a ramas, din pacate sau din fericire, ci cu unul politic, pentru companionii politici. Faptul ca am opinii diferite nu inseamna ca am sentimente sau interese diferite. Uneori, trebuie sa jucam si rolul diavolului, daca vrem sa testam argumente si sa tragem cele mai bune concluzii. Este o a doua idée la care tin, care ar trebui larg cunoscuta si practicata.

In fond, ce reprezinta schimbul nostru contradictoriu de mesaje daca nu un joc de brainstorming sau poate unul de tip think tank, prin care contribuim la oferta de alternative pentru decizie? Totusi, pot sa va asigur ca nimeni nu detine raspunsurile absolute la crizele de partid si de guvernare cu care se confrunta PSD, care sa justifice respingerea, suspendarea sau intarzierea dezbaterilor cu activul si cu masa aderentilor. In dezbaterea democratica se afla toate raspunsurile, prin urmare, sa nu canonizam liderul, ci democratia.

In democratia greaca antica, prin reforma lui Clistene orice cetatean avea dreptul sa inscrie pe un ciob numele celui pe care il considera un pericol institutional, iar daca denuntul intrunea 3000 de voturi, cel banuit ca potential tiran era exilat pe 10 ani. Al cui nume credeti ca l-ar scrie pe cioburile lui Clistene partidele din opozitie si, aproape incredibil, cele de la guvernare? Cine este vinovat de asteptarea, pentru ca si asteptarea se construieste sau se contracareaza, ca guvernul Ponta sta sa pice? Portarul din Victoria sau din Kiseleff? Cum de este admisibil sau unde este eroarea care face posibila abandonarea, nesanctionabila, de catre parlamentari a angajamentului electoral si bulucirea spre cantecele de sirena ale Alinei Gorghiu? Sau, altfel spus, ce i-ar face sa fuga de Victor Ponta? Este sau se profileaza sau nu o criza de partid, de coalitie si de guvern? Ori, mai suav, se poate vorbi mai degraba de greseli decat de criza?Sau, mai disculpant, de manipularea perceptiei de criza? Vom vedea care din aceste nuante se va impune.

Nu-i pot da lui Victor Ponta o alta varsta decat cea pe care o are, cu siguranta ca evolueaza dinspre conducerea pe baza de ordine guturale spre cea prin consultare si dezbatere, e o chestiune care tine de experienta si rabdare, care vin cu timpul. Altfel, ar fi stiut sa faca diferenta intre ideologie si politica, intre identitatea pe care o da prima si compromisul care il realizeaza a doua, intre ceea ce este permanent si ceea ce este conjunctural. Mai clar, nimeni nu-i reproseaza premierului concesiile de guvernare facute dreptei, tin de arta compromisului, cum mai este definita politica. Dar concesiile de ideologie nu se fac, ideologiile exprima identitate si interese. Nu trebuie cedate, culmea!, programatic, prin savantlacul de import al centrismului, ci trebuie aparate si promovate, programatic.

Cu ideologiile nu se fac compromisuri, asa cum nu se fac cu coruptia, identitatea ideologica se confunda cu insasi existenta unui partid. Cu atat mai mult cu cat ideologiile sunt supuse unui atac neintrerupt, venit de la dreapta, a se vedea “Sfarsitul ideologiilor” (Daniel Bell), care este o alta ideologie. Doar lideri tineri ii mai pot cadea victima, cand, in cazuri in care rup sau antagonizeaza legaturile dintre generatii, pot sparge ideologiile propriilor partide. Deci nu varsta, ci stilul poate fi un impediment. Concesiile ideologice sunt avantaje acordate adversarilor, de neconceput in orice competitie. Cine nu discerne pericolul, ar putea replica: “Ce este rau in ducerea stangii spre centru si spre dreapta, nu este un castig, o modernizare si o europenizare?” Istoria, cel putin a ultimilor cinci sute de ani, de capitalism, a aratat limpede ca este o pierdere si o manipulare. Difuzia liniilor dintre cele doua spectre si atragerea stangii in sistemul de gandire si de valori al dreptei duc la confuzie, la atenuarea, pana la disparitie, a identitatii, a reprezentarii politice a intereselor si a potentialului de lupta al electoratului de stanga. O asemenea abulie slujeste status quo-ul inegalitatilor sociale, adancirii prapastiei dintre saraci si bogati.

Oricat ar fi de suparator, analizele factuale arata acelasi lucru, o criza de conducere si de ideologie. Spargerea ideologiei a devenit un fapt implinit, traseismul combinativ pentru o majoritate neelectorala este pe cale sa se intample, urmaririle penale, arestarile si condamnarile s-au prins ca o molima de corpul partidului si al guvernului. Sunt acestea evenimente create? Nu vad niciun partid alb ca zapada sau negru ca abanosul, desi suntem impinsi sa credem o asemenea partitie. Vad, in schimb, asmutirea licuriceasca a “intetirii ritmului” luptei anticoruptie, ca la o lupta de caini sau de cocosi, vad cum si dupa ce nu mai este in functie cel care a zidarit sistemul, in deceniul guvernoratului, il pretinde ca pe o proprietate, amintindu-ne de regimurile unipersonale despre care Euripide spunea: “Un singur om guverneaza, proprietarul legii.”

Utila, prin invataminte, ar fi si o analiza contrafactuala. Ce s-ar fi intamplat daca Ponta nu ar fi semnat pactul de coabitare cu Basescu? Parerea mea este ca ciudata intelegere a conservat regimul Basescu, dar cred ca si reciproca este la fel de valabila, pactul a fost un fel de carja pentru ambele puteri. Insa fara stabilitatea politica care a urmat nu ar fi fost posibile reparatiile de dupa taierile de salarii si pensii, prin care electoratul a castigat. Pentru acest castig social-democrat, cred ca istoria va retine pactul de coabitare ca o reusita tactica a micului Titulescu. A existat si un revers, in opinia mea, ca in zicala una calda, una rece. Foarte probabil ca tot de la pactul de coabitare sa se fi tras si soarta USL, un cost politic pentru Ponta, pe care Basescu l-a folosit cu abilitate in avantajul dreptei, prin saltul de la fragmentare la fuzionare, care a dus la noul PNL.

Un fapt cu adevarat nefavorabil pentru Victor Ponta mi se pare a fi fost candidarea la presedintie. Daca ar fi jucat si dupa destramarea USL rolul “un presedinte de dreapta, un premier de stanga”, din contractul social-liberal, Ponta ar fi iesit din atentie sau ar fi avut un alt scor de imagine, iar Crin Antonescu si PNL ar fi intrat sub incidenta unui alt tip de presiuni. Desi a balbait-o destul cu nominalizarea, Ponta nu a reusit pana la urma sa faca fata cererilor baronilor din propriul partid de a candida, care-si vedeau asigurati sacii in caruta pentru mult timp cu un presedinte socialist. Apare foarte clar ca analiza crizei din PSD va reprezenta baza de la care va porni reforma anuntata. Daca va fi superficiala, obiectivele vor fi la fel, iar reforma, discutabila. Gradul de profunzime cu care va patrunde bisturiul criticii in analiza leadershipului PSD va determina gradul de reforma interna, dar si capacitatea de strangere a randurilor pentru bataliile electorale din 2016.

Ca analiza prospectiva (ce ar trebui facut?), as spune ca ar trebui schimbata perceptia despre puterea monocolora, nu va fi un cap de tara daca dreapta va avea si guvernul. Ar fi chiar rezonabil ca presedintele liberal Klaus Iohannis sa aiba un guvern PNL, pentru a-si putea indeplini planul cu care a castigat alegerile din noiembrie. Inainte de a protesta, sa ne gandim ca sistemul american, in care presedintele este si seful guvernului, este exact un sistem de putere executiva monocolora, care face din SUA, de decenii, cea mai democratica tara din lume. Numai la noi functioneaza fantasmagoria despre „puterea totala”. Esenta democratiei este libertatea, iar libertatea inseamna a fi pe rand la guvernare si in opozitie sau „supus si guvernant”, cum spunea Aristotel. Daca va urma ca dreapta sa fie si la guvernare, va veni si randul stangii ca sa detina ambele parghii ale puterii executive. In acest mod, toata lumea va fi multumita.

Imaginam, dar nu actionam: Ezoteria nu salveaza Romania

Cred ca prea multe interpretari ezoterice ale unui text exoteric izvorasc din imense asteptari ale sperantei, dar nu cred ca este cazul sa ne amagim. Ma inscriu in acest curent al sperantei, dar daca dl. Adrian Nastase ne va anunta, peste putin timp, ca au plesnit mugurii ciresilor din gradina domniei sale, nu vad temeiuri pentru a forta niste comparatii politice. Cel putin nu atata timp cat ceva esential nu se va produce in niste zone formale, pe care adversitatea le foloseste ca un corset politic.

Intre timp, pe langa noi se scurg evenimente care ar putea fi cu adevarat prevestitoare. Cel de ieri, de la Consiliul National al PNL, de “asumarea guvernarii si alcatuirea unei noi majoritati” sporeste, cel putin retoric, presiunea pe actualul guvern. Cand insa nu se intentioneaza asa ceva din partea unei opozitii?!

Decizia lui Victor Ponta de a nu convoca Congresul ci doar Consiliul National al PSD mi se pare un semnal politic de moderare, transmis liberalilor, “iuti la manie si de graba voitori de putere”, pentru a parafraza o cunoscuta caracterizare de cronica a unui voievod. “ Fete si baieti, din PNL, nu va incurcati cu false probleme, mai aveti de asteptat pana in 2016”, concerteaza presedintele-premier, cand de la Victoria, cand din Kiseleff.

Pe de alta parte, iau in calcul si un alt semnal, oarecum in contradictie cu cel dat liberalilor. Departamentele PSD s-au inscris, de-a lungul timpului, pe o sinusoida, urmand o evolutie polara in raport cu guvernarile social-democrate. Cand PSD era in opozitie, departamentele erau active, ca un suport de analiza si de memorie pentru guvernul din umbra. Cand PSD atingea gratia guvernarii, departamentele il urmau, schimbandu-si doar haina sub care se infatisau.

Antiparalelismul, cu alte cuvinte, este extrem de bine motivat la PSD, din perspectiva teoriilor rationalitatii. De aceea, restartarea departamentelor ar putea insemna revenirea pe cealalta bucla a ciclicitatii, impreuna cu alte doua lucruri, inteligenta si controlul proiectiilor. Revenind insa la ideea de inceput, nu prea intrevad o schimbare de fond fara un reset electoral.

PS: Lansarea unui adversar liberal, pentru a-l confrunta direct pe detinatorul social-democrat al magistraturii de premier, mi se pare ca o alergare a unuia de catre celalalt, pe intregul ring, ca la un meci de box. Pentru a va deconecta, urmariti episodul de mai jos. Nu va dezvalui cu care dintre cei trei din ringul de box i-as identifica cu Catalin Predoiu, Victor Ponta sau Klaus Iohannis, va veti face singuri o parere.

Preliminarii la o analiza asteptata: Conceptul politic confuz al lui Victor Ponta pune in pericol stanga social-democrata

Presedintele PSD, Victor Ponta, a declarat, azi, ca noul proiect politic al partidului va trebui sa imbine grija fata de cei 5 milioane de votanti constanti cu capacitatea ruperii de trecut, de acuzele care i se aduc in acest sens. Aceasta declaratie este revelatorie pentru confuzia, ideologica si programatica, care salasuieste la varful partidului, confuzie responsabila, in cea mai mare parte, de pierderea alegerilor prezidentiale.

In primul rand, prin necunoasterea frustrarilor privind diluarea identitatii de centru-stanga, care confrunta post-electoral masa mare a partidului, Victor Ponta se situeaza foarte aproape de punctul caderii in dizgratie, descris, in toate manualele politice, de paradigma rupturii dintre lider si partid. Conducerea de pe pozitii de comanda a partidului, gonflarea orgoliului politic, excluderile din partid, dezideologizarea campaniei si intoarcerea catastrofala a rezultatului alegerilor prezidentiale au sapat foarte adanc in mentalul colectiv de partid sentimentele de neincredere si de tradare.

In al doilea rand, este limpede ca presedintele Ponta a tratat problemele partidului cu instrumentele administrative ale premierului Ponta, cu datele, cifrele si statisticile economice ale guvernarii, care, oricat de bune ar fi, nu pot substitui orientarile doctrinare si ideologice, care dau consistenta unui partid de stanga.

In al treilea rand, presedintele PSD a imbratisat, surprinzator, teza de campanie a dreptei, potrivit careia stanga social-democrata ar fi nereformata, legata de trecut sau chiar “comunista”. Prin incapacitatea sau ezitarea de a raspunde si combate acuzatii fara nicio corespondenta in realitate, Ponta dovedeste ca este mai aproape de cifre si de comanda, decat de cuvinte si convingere. Plasand “ruperea de trecut” la viitor, nu la trecut, asa cum s-a intamplat, fundamental, in 1989, apoi, complet si definitiv, in tranzitia in care a contribuit la intrarea in NATO (2004) si in UE (2007), cu momentele de rebranding cuprinzand constituirea PSD (2001) si apartenenta la PES si la traditia social-democrata europeana (2006), Victor Ponta pune in pericol identitatea si viitorul PSD, ca partid de stanga.

Liderul social-democrat a adus in prim plan o falsa dilema, alegerea intre marea masa a electoratului de stanga si castigarea unui numar de alegatori noi, dintre cei care in mod obisnuit nu voteaza cu stanga. Eroarea de directie va fi strategica, daca Ponta, experimentat ca sef de guvern dar neexperimentat ca sef de partid, va da o certitudine pe o posibilitate, precum vrabia din mana pe cioara de pe gard, daca va schimba aritmetica numerelor mari cu aritmetica numerelor mici (si nesigure). O idée de rau augur pentru lider bantuie in partid: Sa se fi transformat, oare, coabitarea in pactizare?

Frauda emotionala si remanierea de partid

La peste o saptamana de la alegeri, continuam sa fim buimaci, unii de succes, altii de esec. Se brodeaza tot felul de teorii pe marginea rezultatelor, de cat de mesia este Iohannis si de cat de demon este Ponta, de cat de curata si de cinstita este dreapta si de cat de murdara si de corupta este stanga. Iohannis-Ponta si PNL-PSD au devenit formulele antagonismelor perfecte si absolute  Se ridica si se darama statui, se cauta eroi si vinovati, se cer demisii si sange proaspat. Se confirma, ceva mai mult pe Dambovita, stilul traiano-latin ar putea fi (inca) la mijloc, ca politica este o vesnica si necrutatoare lupta. Vedem cum greselile adversarului, reale sau imaginare, mari sau mici sunt amplificate si exploatate mai ceva ca oportunitatile de profit. Parafrazand niste cuvinte celebre, legea profitului politic actioneaza zi de zi si ceas de ceas, pentru o multiplicare in proportie de masa. Competitia multipartidista este dura, dar, spre linistea noastra, este buna pentru democratie si progres.

Victor Ponta a afirmat, ieri, in Parlament, ca a fost primul scrutin electoral la care nimeni nu a acuzat elemente de frauda. A avut dreptate, declaratiile pe propria raspundere, oricat de criticate au fost la inceput, si-au facut efectul. Insa cred ca seful stangii si al Guvernului este inca departe de a avea o imagine integrala asupra alegerilor, dincolo de cea partiala a unei drepte aflate in extaz. Chiar si dupa o vacanta in Dubai, care a scandalizat, desi un laissez faire de relache este pentru oricine la fel de firesc si de nevinovat. Conditiile ca alegerile si competitiile sa fie libere si cinstite sunt fundamentul democratiilor. In lumea occidentala, din care facem parte, aceste conditii se bucura de garantiile unor standarde si norme de aplicare si verificare de mare scrupulozitate, care, cel putin formal si material, nu lasa portite fraudelor electorale. Exista insa un domeniu imaterial, al emotiilor, in care legea o poate face manipularea, responsabila de ceea ce as numi fraudele emotionale, neingradibile si nesanctionabile de nicio lege. Din pacate, pentru parti din electorat si chiar din clasa politica de la noi exista mari pete albe pe aceasta harta cognitiva. Emotiile virale si manipularea abila sunt cele care au „fraudat” pentru Klaus Iohannis un milion de voturi din conturile electorale ale lui Victor Ponta. Sforarii ACL au reusit, in duminica votului, care cred ca va ramane cunoscuta in istoria alegerilor electorale drept „Duminica Lebedei Negre”, sa faca sa falfaie pe deasupra urnelor simbolul neprevazutului cu impact major (metafora si teoria apartin lui Nassim Nicholas Taleb, explicate in cartea sa „Lebada neagra. Impactul foarte putin probabilului”, trad. in 2010, la Curtea Veche).

Daca majoritatea alegatorilor se bucura in urma acestor alegeri si daca vizibilitatea Romaniei a crescut in afara, sa nu le atingem nici macar cu o floare, sa lasam aceste stari sa se consume in mod natural. Oricum, dupa ce manipularea si emotia vor trece, foarte probabil ca cei 10% din votantii lui Ponta care l-au votat pe Iohannis sa nu-si mai aminteasca sau sa-si nege gestul. Este in firea lucrurilor ca perceptia sa nu se suprapuna cu realitatea. Lebede negre vor mai fi, nu s-au terminat cu cea de acum doua duminici. DNA sau „Doamna” (acum observ bizara coincidenta intre acronim si prescurtarea substantivului doamna, cred ca asa il voi si folosi, pentru a-i tine la distanta pe eventualii violatori politici, sic!) va avea grija de surprizele noastre. Dar capitolele presedintie si guvernare sunt distincte, ca si in Constitutie, la fel ca si victoriile sau infrangerile pentru fiecare pozitie. Unui premier cu coronita (pentru crestere economica, stabilitate politica si reparatii sociale) care pierde alegerile pentru pozitia de presedinte nu-i ia nimeni coronita, asa cum unui pugilist care nu reuseste sa treaca la categoria supergrea nu-i ia nimeni medaliile pe care le-a obtinut la categoria grea.

Premierul nu are de ce sa-si dea demisia, ar fi un nonsens oprirea la jumatatea drumului a unei curse promitatoare, de nimic umbrite si oferirea victoriei fara lupta adversarilor. Remanierile guvernamentale sunt altceva, aducerea in prima linie a unor noi vectori purtatori de performanta se inscrie in logica continuitatii si normalitatii. Dupa cum vedem si la alte niveluri, macro sau micro, abandonarea nemotivata sau inoportuna de pozitie sau de victorie face dificila revenirea la status quo ante, daca nu imposibila. Evident, nu am in vedere retragerile tactice, care evita infrangerile strategice si ofera timp de refacere. Scoaterea retragerii din randurile formelor de lupta se poate dovedi fatala (greseala a fost savarsita de liderii politici si militari germani, in anii ’40, dar, paradoxal, si de cei romani, in anii ’80, la nivel doctrinar). De aceea, tacticile politice care se folosesc de greselile sau esecurile adversarului ori le inventeaza pe seama acestuia ar merita o mai mare atentie analitica. Slabiciunile de conceptualizare sau de pozitionare din istoria recenta au oferit in mod gratuit munitie politica si ideologica adversarilor, care au recalibrat-o si au intors-o intr-o strategie pe care deja am denumit-o a lovirii adversarului cu parti din el insusi. Despartirea de un trecut dificil, de pilda, nu ar trebui sa se faca ex abrupto, rupand raportul continuitate-discontinuitate, cum recomanda conceptele politice (revolutii, lovituri de stat etc.), ci gradual, prin reforme, cum sustin conceptele economice.

In opinia mea, mult mai importanta ar fi o remaniere de partid. O reclama cu destula acuitate perspectiva scrutinurilor parlamentare si locale din 2016, dar si a unei posibile situatii atipice, in 2015. Klaus Iohannis vede deja o schimbare a majoritatii in Parlament, iar Marko Bela a anuntat ca UDMR studiaza posibilitatea reorientarii catre PNL. Aceste tendinte, daca se vor ingrosa, vor face ca trecerea PSD in opozitie sa pluteasca in aer. Ramane de vazut cum se va intampla acest lucru, s-ar putea ca, pentru toate partile, proiectiile sau asteptarile de acasa sa fie depasite de evolutiile din piata. Din votul pe reinvestirea Guvernului, dupa cooptarea PLR, din motiunea de cenzura anuntata de opozitie pentru la anul, din traiectoria ramasitelor USL, din tectonica din „marele” PNL sau din alte evolutii nepredictibile ar putea iesi o noua lebada neagra. De aceea, remanierea de partid va trebui sa aiba la baza o filosofie care sa nu aduca atingere brandului PSD, cu alte cuvinte partidul stangii sa nu-si provoace singur rani sau dureri politice, de mobilizare sau de combativitate, care sa duca la recul, cand va fi nevoie de avans.

Modul cum va fi refacuta increderea in interiorul PSD si in interiorul electoratului de stanga va fi foarte important pentru resorbtia esecului si pregatirea bataliilor urmatoare. Parerea mea este ca emasculatii din cele doua esaloane ar trebui sa faca singuri pasul inapoi, ar fi un act de incredere si de respect, care ar inchide mai repede paranteza esecului electoral. Apoi, ar trebui recunoscuta importanta diviziunilor de varsta in stabilirea candidatilor si tintelor electorale. Marele adevar, desi amar, este ca pentru alegerile prezidentiale PSD nu a avut de unde sa aleaga un candidat cu sanse mai bune, asa a fost conjunctura, pe care o cunoastem cu totii. Victor Ponta a facut tot ce i-a stat in putinta sa castige, pentru care toate structurile de conducere ar trebui sa-i multumeasca, in mod oficial dar si in cadrul organizat al partidului, insa manipularile si „fraudele” emotionale din turul doi l-au depasit. Exista diferente de tipologie liderologica pentru cele doua tipuri de pozitii, de presedinte si de premier. Am citit undeva o opinie cu care sunt de acord, pentru a castiga o competitie pentru prima pozitie si a rezista la expunere este nevoie de o personalitate puternica, de tip „paianjen” sau „tigru”, or ne amintim cum il „alinta” presedintele pe premier, nu cred ca se insela in ceea ce vedea, sub aspectul experientei… Ponta s-a batut cu sistemul Basescu, la tinut la distanta printr-o formidabila manevra de intoarcere a mecanismului basist al coabitarii, dar nu l-a invins. Probabil ca despre esecul lui Ponta in competitia cu Iohannis am putea spune acelasi lucru care a fost spus despre cel al presedintelui Emil Constantinescu, care a fost invins de sistem. Iata, acum, in 2014, avem si un premier invins de sistem. Stiu ca maine va fi prima analiza a rezultatelor alegerilor prezidentiale, in sedinta Comitetului Executiv National. O idee a lui Mircea Geoana ar fi de sustinut, toate structurile de conducere ar trebui reactivate, incepand cu Consiliul National al PSD. Adaug ca la bilanturi, preliminare sau din primavara, sa nu se mearga cu sabia, ci cu balanta, dar si cu nuielusa si cu recompensa, dupa caz. Exista viata si dupa infrangeri.