Ideologia bipolara a libertatii naste monstri: Libertatea „negativa”

03/10/2015

Motto: Omul este deconditionat social si institutional doar in jungla. Dar atunci nu mai este om. (F. P.)

Cand politicienii incep sa filosofeze, aproape inevitabil esueaza in sofisme. Gandirea liberala a lui Isaiah Berlin, pe care o apreciez fara a o contrapune prin superlative altor ganditori ai domeniului, ar fi ezitat, cu siguranta, sa restrictioneze libertatea ideilor sub rezerva ca acestea au consecinte. De fapt, consecintionismul ideatic rapeste din libertatea ideilor, este o forma bipolara de ideologie a libertatii, una nelimitata pentru sine, alta cenzurata pentru celalalt.

Intr-adevar, desi nu sunt adeptul zoologizarii, zodiacul chinezesc m-ar putea contrazice, se poate admite si distinctia, pe langa multe altele, intre ganditori de tip „arici” si ganditori de tip „vulpe”. Fara nicio simpatie fata de vreuna din cele doua familii geno/ polito/tipce, as observa totusi ca nimeni nu a vazut vreodata vreun arici mancat de vulpe, dar ne putem imagina cum ar arata un bot de sireata imprudenta.

Libertatea „negativa” pe care a teoretizat-o Isaiah Berlin are un viciu de fond, deoarece ignora tocmai caracteristica fundamentala care face ca omul sa fie om, adica o fiinta conditionata social, intre care natiunea, statul, familia etc. sunt conditionari institutionale de la care nu se poate sustrage fara o sumedenie de riscuri care ii pun in pericol fiinta, familia, neamul etc. Este la Isaiah Berlin aceeasi idee, poate inconstienta, poate tendentioasa, care scoate individul in afara comunitatii, distrugand si individul, si comunitatea. Nu este nevoie de demonstratie, cea mai fierbinte confirmare este criza refugiatilor, din toate tarile din Orientul Mijlociu si din Africa de Nord, in care statele le-au fost distruse sau se incearca sa le fie distruse. Statul este singura institutie care le poate proteja cetatenilor sai vietile si caminele.

De acord cu Berlin privind indoiala in raport cu promisiunile sau ispitirile, nu numai utopice, dar si mincinoase, iar criteriul de distinctie si verificare ar fi faptele. Antidotul pluralismului, pe care il propune, de fapt un alt nume al diversitatii, pe care o vedem masacrata in numele „democratiei liberale”, poate fi operant numai daca individul este inradacinat intr-o realitate sociala data, conditionata institutional.

Cat priveste „protejarea diversitatii de pericolul uniformizarii violente a spatiului liber”, daca acest „spatiu liber” este populat de indivizi cu arme care sunt comercializate cu binecuvantarea statului, atunci „protejarea diversitatii” devine o ditiramba, iar statul, indirect, un autor moral al violentei civile (recentele asasinate de la Oregon reconfirma, din pacate, pentru a cata oara?).

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-isaiah-berlin-ideile-au-consecin%c8%9be/


Victoria unei greseli: Condamnarea fiziologica a comunismului

04/06/2015

Aflat in Romania pentru o suita de conferinte, Vladimir Tismaneanu pare sa-si fi slabit prezenta din online in favoarea celei din teren. Cel putin pentru o vreme. Probabil ca cea care l-a urnit din fieful de la Maryland este „batalia pentru spatiul public”, de care a vorbit in cel mai recent articol de pe Contributors. Sau poate ca alti coadepti realpolitik i-au dat azimutul, in acelasi scop. In sfarsit, nu cine pentru cine sau cine pentru ce este cel mai important lucru, ci ca cel mai nimerit pentru comunicarea directa, indelung si eficient exersata de catre comunisti, este cineva care a studiat anatomia comunismului.

Atent, in mod firesc, la mesajele si nuantele politice colaterale scopului declarat, mi s-a parut edificatoare, pentru neintelegerile si greselile care au insotit condamnarea comunismului romanesc, contrazicerea de la distanta a cronicarei de la Cotroceni Adriana Saftoiu, care l-a acuzat pe fostul presedinte Traian Basescu de lipsa de interes fata de condamnarea comunismului. Acuzatia „nu corespunde adevarului”, „Traian Basescu a fost direct si total implicat in demersul de condamnare a comunismului”, a sustinut Tismaneanu, la Universitatea de Vest din Timisoara.

Despre declaratia in sine, nimic de zis, corecta politic si de asteptat din partea celui care a coordonat comisia prezidentiala de condamnare a comunismului, romanesc, trebuie sa adaugam de fiecare data, desi nu am sa inteleg niciodata de ce, comparativ, este discriminat cu un proces politic, pe care nu il resping, ab initio, ci doar vreau sa il inteleg, in profundis. Insinuarea sau suspectarea unui sindrom Munchausen in aceasta contrazicere este incorecta, adevarata problema tine de un fel de glosolilie politica, prin care cei doi fosti consilieri prezidentiali vorbesc in limbi despre acelasi fenomen.

Fiziologul anticomunismului a tintit intotdeauna o condamnare fiziologica a comunismului, a persoanelor, a adversarilor, o abordare represiva, cu nimic diferita de cea comunista sau de cea mcchartyista, de pilda, dar si resentimentara, care nu ofera, este lucru stiut si dovedit, nicio garantie de obiectivitate sau, in termeni juridici, de dreptate. O astfel de condamnare a unor oameni-instrumente sau a unor idioti-utili ar fi oferit o arma politica de vanatoare de vrajitoare, lichidatorista in cel mai pur sens fizic, dar si inumana, prin tintiri, individuale sau in masa, pe baze de liste, de delatiuni mai mult sau mai putin interesate sau de indicii asa-zise rezonabile, practic o masinarie de tocat carne politica. Foarte probabil, anticomunismul ar fi putut vira spre antiromanism si antistatalitate, exemplele distrugatoare sau destructurante, din trecut sau din prezent, nu lipsesc.

O condamnare a comunismului ar fi trebuit sa vizeze ideile, ideologia, un concept nedisimulat la un ideolog al anticomunismului precum cronicara de la Cotroceni. Condamnarea ideologica nu l-a interesat pe fostul presedinte, ci aspectul fiziologic, cum sa scape de adversarii politici, liste cu nume si prenume, vanatoarea politica. Cand i s-a propus condamnarea fiziologica, a batut palma, ca intr-o afacere. O condamnare ideologica ar fi dus, inevitabil, catre papusari, catre „accidente” biografice sau istorice ale ascensiunii comunismului, de nedorit in multe privinte. Pe de alta parte, o condamnare generala, cum s-a intamplat, este ca si cum nu s-ar fi condamnat nimic, ca si in capitalism, cate tari comuniste atatea tipuri de comunism. Ce comunism a fost condamnat, cel iudaic, cel crestin, cel ateist, cel alogeno-cominternist, cel national…?

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-20209985-vladimir-tismaneanu-contrazice-adriana-saftoiu-traian-basescu-fost-direct-total-implicat-demersul-condamnare-crimelor-comunismului.htm


O scara de catarare a trufiei: Mitul urii si fobiei fata de intelectuali

03/06/2015

Trei articole de pe Contributors, ale unor autori raniti in amorurile proprii de zbarcirea epidermei de directori basescianisti de opinie, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismaneanu si Ioan Stanomir, incearca, dupa zece ani de vedetism sponsorizat, o manevra de a-si ascunde sau mitologiza semnele de imbatranire de pe fata discursului dreptist. Calea aleasa este la fel de veche, de fapt singura, reinventarea mitului urii si fobiei fata de intelectuali, prin care sa-i victimizeze si sa-i eroizeze, implicit sa se aduca pe ei, autorii, in atentia generala si sa-si creasca, astfel, actiunile la bursa opiniei publice.

Reconstruirea scarii care sa le readuca in varf cuvantul de influenta si ordine este o stratagema veche, de pe vremea falangei feseniste a lui Silviu Brucan, care-l daduse afara pe Emil Hurezeanu de la o conferinta de presa cu jurnalisti straini, pentru a nu-i incomoda incercarea de a le revinde idei neomarxiste, ale unei noi lupte de clasa. Agentii celui care isi zicea si i se zicea profesor, desi nimeni nu a stiut vreodata ce facultate a facut, nici cand i s-a cerut sa-si arate diploma, au strigat “Moarte intelectualilor!”, in 28 ianuarie 1990. Daca ar fi sa-i dam crezare lui Stelian Tanase, care-si cam da ochii peste cap cand vine vorba de puseul resentimentar-violent al opozitiei stradale, absurda provocare ar fi fost pusa la cale de nucleul provizoriu de intelectuali, ales sa rationalizeze trecerea spre alegeri libere, pluralism si democratie, ca si cand i se cam urase cu viata.

Acesti recunoscuti autori de metafore politice tari, pe care si le-au trecut mereu prin corectitudinea politica a liberei exprimari, nu au mai luat in seama o metafora a lui Nicolae Breban, “Derbedeii astia ar trebui impuscati!”, cu referire la Liiceanu si Patapievici “, pentru rolurile lor de “intelectuali ai lui Basescu”, prin care au devenit ayatollahi ideologici ai unui regim nepopular, cauzator al unei degradari generale a tarii, inclusiv a unei decaderi a culturii. Nu, de aceasta data o licentioasa figura de stil brebanian, facuta, unde altundeva decat intre confrati in filologie si literatura, nu a mai avut drept de libera trecere si exprimare, a fost luata la propriu, ca si cand celebrul scriitor si-ar fi inlocuit condeiul si cuvintele cu pistol si cu gloante de-adevaratelea.

Nimeni nu-i suspecteaza pe plasmuitorii unui fenomen social-politic, a unei fantasmagorii descrisa drept “lista cu intelectuali de impuscat”, “intelofobie” sau “dialectica urii”, de lipsa simtului ridicolului, dar se pare ca in absenta laudatorilor acesta se atenueaza sau chiar nu mai conteaza, din moment ce au ales sa faca dintr-o metafora un pretext pentru propriile promovari si pentru propriile liste de executii politice.

Ce constatam daca, citind niste titluri de un evident si un ieftin senzationalism, nu cedam impulsului de a cauta sa citim alti autori, mai cu picioarele pe pamant? O scrisoare deschisa, ca a lui Liiceanu, si un turneu de promovare, ca al lui Tismaneanu, sunt prin definitie prilejuri de autopropaganda si de criticism tintit asupra adversarilor. In cele din urma, si astfel de manifestari pot fi de inteles, daca pretul nu este unul monstruos, de falsificare flagranta a realitatii sociale. Nu este cazul amintitilor falsi elegiaci ai unei triste figuri a intelectualului, care au scos din cavernele primitivismului politic ideea luptei de clasa, intr-o aiuritoare varianta postcomunista, a unei pretinse confruntari dintre cei care ar munci si nu ar gandi si cei care ar gandi. Ideea este abracadabranta, dar nu lipsita de o miza speculativa: mitul urii si fobiei fata de intelectuali este o scara de catarare a trufiei.

http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-de-acord-sa-fiu-impu%c8%99cat/

http://www.contributors.ro/cultura/dupa-bookfest-o-radiografie-a-intelofobiei/

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/nicolae-breban-si-dialectica-urii/


Alegerea presedintelui: Sa nu votam ca martienii!

12/10/2014

Cei care au vizualizat sau comentat articolul dl Vladimir Tismaneanu, “Cine este, totusi, dl Iohannis?”, au vrut, probabil, sa vada cum s-ar putea argumenta iesirea de pe taramul luciditatii si intrarea in cel al sperantei, intr-o speta electorala. Exista insa si o speranta lucida sau o luciditate a sperantei, pe care, din pacate, nu o vom afla urmand firul argumentatiei pro-Macovei.

Este evident ca atunci cand o proiectie, inclusiv electorala, este vida de baze reale in prezent ori de un viitor real de crestere, nu ne aflam pe terenul sperantei, ci al desertaciunii. Speranta ca Monica Macovei sa ajunga la Cotroceni peste o luna, nu peste 5-10 ani (sau un alt multiplu de 5), cand sansele pot fi altele, este o desertaciune. Este similara cu speranta colonizarii planetei Marte fix pe 2 noiembrie, adica tot o desertaciune, acum, nu si peste decenii sau veacuri, cand vor fi posibilitati reale.

Mi se pare pur si simplu amuzanta pledoaria ca “Macar in primul tur (…)” sa o votam pe “Idola” domniei sale, care suna ca o ruga deznadajduita. „Stim ce valori slujeste” Monica Macovei, la nivel de discurs, dar tot atat de bine stim si pe cine slujeste, faptic. Investitorul si investitia in DNA au facut destule furori, in epoca Traian Basescu.

Klaus Iohannis stie, la randu-i, ca fara a fi si stat democratic si social, izvor primar de drept, ceea ce se vehiculeaza a fi stat de „drept” este sau poate fi o lozinca sau un derapaj. Candidatul ACL are, prin urmare, o reprezentare reala a evenimentelor din vara 2012, nu se lasa prins in mrejele unui construct ideologic, cel al „puciului” parlamentar-referendar, expresie a unor interese (neoliberale) care intra in conflict cu valorile.

Un vot irosit ramane un vot irosit, o stie oricine vrea sa se simta un castigator. Lectiile amare din ultimii zece ani au facut din tot alegatorul un “sociolog” electoral, in 2014, care nu va vota ca martianul, ci ca pamanteanul, care vrea sa mearga cu trenul invingatorului.

http://www.contributors.ro/editorial/cine-este-totusi-dl-iohannis/


In Memoriam: Gabriel Garcia Marquez, un „fanatic” sau un vizionar de stanga? (Actualizat)

20/04/2014

Probabil, criticile, neindoios de dreapta, aduse lui Gabriel Garcia Marquez pentru neabjurarea ideilor social-politice de justitie si umanism au avut o mult mai mare indreptatire pana in 1989. Dupa, democratizarea si liberalizarea stangii, care au insemnat si revenirea, revigorata, a ideilor pe care le-a sustinut pana la capat, par a-l confirma si chiar a-i recompensa, intr-o anumita masura, fidelitatea si memoria postuma. Proeminenta personalitatii culturale a scriitorului columbian ne indeamna insa la reflectie pe marginea cauzelor credintelor sale social-politice nestramutate: orbire sau precognitie?

Astazi nu mai este un secret ca un Premiu Nobel, inclusiv pentru Literatura, poate fi acordat si pe criterii politice, ca o mita politica. Dintre cei trei scriitori latino-americani de stanga – Gabriel Garcia Marquez, Octavio Paz si Mario Vargas Llosa – nu se poate spune despre niciunul ca si-ar fi obtinut Premiul prin coruperea convingerilor politice. Chiar si intr-un joc al ipotezelor, cu siguranta asupra unui Marquez, care si-a obtinut Nobelul in 1982, in plin Razboi Rece, si care a crezut cu incapatanare ca ideile stangii nu pot fi abandonate odata cu comunismul, in 1989, nu poate pluti nicio banuiala.

In 1990, in schimb, cand poetul-diplomat mexican Octavio Paz a primit Premiul Nobel, toti am crezut (poate excesiv emotional?) ca eticii si echitatii de stanga li s-au pus cruce pentru totdeauna. Ne-am inselat, evident, nu si Garcia Marquez! In 2010, cand politicianul peruan Mario Vargas Llosa a cucerit Nobelul pentru „Cartografierea structurilor puterii”, ne-am mai zdruncinat putin perspectivele, ce-i drept, criza neoliberalista era in toi, perspectiva lui Marquez era insa aceeasi, dintotdeauna!

Pe de alta parte, pro-castrismul marquez pare sa se fi intemeiat si pe o altfel de intelegere a libertatii in conditii de asediu. Dupa cum se stie din toate manualele politice, in situatii de blocada nu liberalismul este privilegiat, ci centralismul. Este motivul pentru care cred ca politica sanctiunilor internationale este gresita, pentru ca alimenteaza ideologii politice si perceptii populare de rezistenta (asa cum vedem ca se intampla si in cazul crizei din Ucraina), dar si pentru ca reprezinta o „Mana Vizibila” care distorsioneaza piata, cum numai statul comunist credeam ca o face. In momente de criza, libertatea economiei de piata nu de avioane, arme si trupe are nevoie, ci de resurse financiare, energetice si minerale.

Despre libertate putem vorbi la nesfarsit, dar vorbele nu sunt fapte. Distinctia dintre vorbe si fapte poate fi uneori comparabila cu cea dintre minciuna si adevar (distinctia si comparatia le-am preluat de la Sf. Augustin), aici s-ar putea sa fi fost si resursa „secreta” a „incapatanarii” de stanga a lui Garcia Marquez.

Actualizare, 21.04.2014:

“Totalitarismul este un proiect ideologic, urmareste schimbarea conditiei umane. Dictaturile traditionale nu au acest scop.” (Vladimir Tismaneanu)

Distinctia dintre dictatura si totalitarism, asa cum autorul propune in comentarii, este destul de pernicioasa, in primul rand prin rolul de servitoare ideologica, nu cred ca se sustine prin argumentul invocat.

Daca i s-ar da curs, s-ar putea ajunge la falsa concluzie ca dictaturile latino-americane, in care pot fi originate si reactiile de stanga ale lui Marquez (dar si alte dictaturi, din alte spatii geopolitice, inclusiv din cel sud-african), care s-au bucurat de sustineri nedisimulate nord-americane, ar fi mai acceptabile, in raport cu „totalitarismul”.

Evident, ar fi vorba de o ideologie geopolitica utilitarista pentru sustinatori, de ideologie 100%, oricum am numi-o. „Schimbarea conditiei umane” in bine, in termenii evolutiei istorice, au urmarit-o si o urmaresc toate politicile, religiile si, in plan civil, toate proiectele educationale. Diferenta propusa nu este specifica, deci este inoperanta.

Distinctia dintre „totalitarism” si „dictatura” ar putea fi viabila intr-un singur caz, omis in mod surprinzator de catre V.T., scara de manifestare, care in ceea ce priveste primul concept este globala. Cred ca este limpede ca un comunism national, cum a fost cel al lui Nicolae Ceausescu, a fost o dictatura, nu un totalitarism, ca ambitie de dominatie globala.

Sovietismul a fost, intr-adevar, prin imperiul proiectat a deveni global, un totalitarism. In acelasi timp, de la o asemenea incadrare nu se poate sustrage, tocmai datorita tintelor globale, nici unipolarismul, chiar daca a fost meteoric. Astazi, in conditiile afirmarii crescande a multipolarismului, totalitarismul apare nu numai perimat, dar si ca o imposibilitate istorica.

Actualizare 2, 21.04.2014:

“Plasmuiti o falsa dihotomie si claditi pe ea un rationament fals. Nu am facut si nu fac o distinctie intre “totalitarism” si “dictatura”, ci intre totalitarism si autoritarism. Ambele sunt dictatoriale.” (Vladimir Tismaneanu)

1) Oh, da, dihotomia este falsa, si tocmai de aceea am fost mirat sa citesc ca “Totalitarismul este un proiect ideologic, urmareste schimbarea conditiei umane. Dictaturile traditionale nu au acest scop.” Afirmatia despre dihotomia de scopuri este scrisa negru pe alb, nu lasa loc de alte intelesuri. Totalitarismul si dictatura se identifica si in privinta mijloacelor, care sunt forta si coercitia, dar si prin controlul complet asupra societatii. Mai clar de atat, ca desemneaza unul si acelasi lucru si ca o eventuala distinctie ideologica ar fi fortata, nu cred ca se poate spune.

2) In privinta autoritarismului, nici acesta nu inseamna dictatura. Autoritarism exista si in ceea ce formal numim regimuri democratice, nu dezvolt, problema va este cunoscuta si din politica romaneasca prezenta sau din trecutul recent. Autoritarismul nu recurge, ca regula formala, la forta si coercitie, ci la argumentul autoritatii, in detrimentul argumentului democratiei (v. prevalarile abuzive de “statul de drept” pentru infrangerea opozitiei si impunerea unei vointe unipersonale).

3) In astfel de lucruri nu poate fi vorba de “suparare”, ci de a tine pasul cu noile evolutii social-politice, carora nu li se pot aplica niste calapoade ideologice, din timpul razboiului rece. Sursele pe care le-ati enumerat ma fac sa cred ca ati inteles ca as respinge conceptul de totalitarism, care si-a avut utilitatea sa ideological incontestabila. Este mai mult decat limpede ca noile repozitionari geopolitice, de dupa abolirea totalitarismelor sau dictaturilor comuniste, au nevoie de un nou concept explicativ si, eventual, competitional.

4) Multumesc pentru schimbul de idei, mi se pare ca de asa ceva avem nevoie din ce in ce mai des, fara a fi nevoie neaparat de un “invingator” sau de un “invins”.

http://www.contributors.ro/cultura/libertate-tiranofilie-valoare-estetica-octavio-paz-gabriel-garcia-marquez-si-mario-vargas-llosa/


Legea vantului ?

04/06/2013

Nu stiu de ce, un trecut despre care adevarul a fost mortificat, din care se hranesc unii politistorici, l-am asociat intotdeauna cu un fel de mortaciune. Probabil, asocierea imi vine din imaginile cu necrofagii care, lihniti, nu au altceva mai bun decat sa-si astampere foamea cu muscaturi si imbucaturi hulpave dintr-o natura moarta. Am retrait ciudatul sentiment in zilele din urma, cand am aflat ca politistoria necrofaga poate fi nu numai de subzistenta, ci si aducatoare de profit, prin alimentarea unei anumite ramuri a industriei cartii.

„Cartea presedintilor”, lansata la Bookfest-ul de la Romexpo, nu este o carte a presedintilor, scrisa de presedinti, asa cum ai fi tentat sa crezi la prima vedere, ci despre presedinti, un volum de dialoguri intre Vladimir Tismaneanu si Cristian Patrascanoiu, pe tema presedintilor post-comunisti ai Romaniei. Un titlu de marketing aduce insa un profit mai vartos, in fata caruia micuta inducere in eroare nu mai conteaza, cu atat mai putin daca sugestia a venit sau nu din partea lui Mircea Mihaies.

Ideile din argumentul prefatator, scris de Vladimir Tismaneanu la Washington, dau cheia intregului volum, a conceptului ideologic care i-a motivat structura si constructia editoriala. Nimeni nu-i contesta autorului pretentia de stiutor al tipurilor de conducere in regimurile totalitare, dar cand isi propune compararea acestora cu cele din Romania democrata, membra a UE si NATO, intregul demers intra pe un fagas tendentios si maculant, al unor orbiri ideologice si obsesii mistificatoare. A lua praful de pe brandul malefic al totalitarismului si a-l spulbera in directia unui liberalism social, care incearca sa se distanteze de neoliberalismul ruinator, asa cum a facut-o, ireversibil, fata de comunism, este un act mai mult decat discutabil.

In contextul crizei si goanei dupa resurse energetice si minerale, nu este greu sa intelegi mesajele subsecvente ideii de „societate deschisa”, clamata de Vladimir Tismaneanu, cine sunt si ce vor „prietenii” acesteia, care le sunt sursele „frustrarilor”. In niciun caz nu este vorba despre sensul originar, popperian, al drepturilor cetatenilor la decizii sau despre cele postcomuniste, al drepturile de libera circulatie si de acces liber pe piata muncii, cand, la el acasa, capitalismul american se inchide, digital sau cu cheia „visa waiver”.

Important este nu ceea ce se spune despre Vladimir Tismaneanu, daca este sau nu un mostenitor al stilului cominternist, in care interesul alogen era determinant, important cu adevarat este ceea ce spune Tismaneanu insusi. Nu poti sa nu observi, la o simpla lectura (de o analiza sociologica, de continut, nici nu mai vorbesc) ca politologul a operat o substitutie imorala in definitia societatii deschise, punand capitalul in locul cetateanului. Nu ca nu ar fi important si capitalul, care-si are locul sau in dezbaterile economice, dar toata discutia despre societatea deschisa, care s-a nascut istoric si a fost teoretizata avand in centrul ei cetateanul, isi pierde orice sens politologic. Oricine poate constata ca autorul si-a scos din vocabularul politic cuvinte precum popor, social, echitate, demnitate, trai decent sau altele centrate pe traiul cetateanului. Ceea ce, subtextual, ramane in locul politicii fata de cetatean este politica usilor fara incuietori, trantite de perete sau chiar scoase din tatani, daca se poate, in fata expansiunii nestavilite, pauperizante si secatuitoare, a capitalului alogen. Adica o „societate deschisa” nu pentru cine o locuieste, ci pentru cine se pripaseste.

Nu-i de mirare ca intr-o asemenea distorsionare a societatii deschise, „pluralismul veritabil”, despre care falsul propovaduitor spune ca Ion Iliescu l-a „respins” cu „consecventa”, nu mai inseamna pluripartidism si alternanta democratica la putere, ci partasia la nepartasie, aidoma depunerii oualelor cucului in alte cuiburi, ai carui pui ii vor lasa flamanzi pe cei ai gazdei, daca nu chiar ii vor arunca din cuib. Politicile coloniale sunt inconvoiatoare pentru colonii, statul exosperm isi trage puterea din vlaguirea resurselor altora, dar lui Vladimir Tismaneanu ii repugna denuntarea de catre Emil Constantinescu a intelectualilor care au „suflete de sclavi”.

Probabil ca ideea vestica atat de cucurigita a „statului de drept” tocmai acest lucru inseamna, incremenirea in starea de colonie, cu o justitie telecomandata, din care cine incearca sa scape devine suspect. Cam multi suspecti, ce-i drept, cei 7,4 de milioane de romani care au votat demiterea presedintelui Basescu, cam multi si cei 70% dintre cei care au votat schimbarea, dar cui ii pasa, cand „statul de drept” pare sa fi devenit, dintr-o lege a pamantului, o lege a vantului?

http://www.contributors.ro/cultura/viziuni-optiuni-mosteniri-argument-pentru-cartea-presedintilor/


Politica este ceea ce comunica: De la Tismaneanu la Marga, via Tarantino

13/01/2013

Nicio fiinta sociala nu se poate situa deasupra criticii, doar traiul in pustie, care a ramas in urma istoriei, a fost altceva. Chiar daca gluma lui Darwin ca ne-am trage din maimute a fost luata in serios de catre unii, comportamentul fiziologic nu are trecere in fata rationalitatii umane, ramanand pe treapta cea mai de jos a societatii.

Probabil (sau cel putin asa sper) ca si celebrul regizor Quentin Tarantino, mult laudat de media americana, al cărui film, „Django Unchained”, a fost nominalizat la cinci premii Oscar 2013, s-a simtit rusinat dupa accesul de furie pe care l-a avut in timpul unei emisiuni de televiziune, cand i-a replicat agresiv intervievatorului cu “Nu sunt sclavul tau!”, in momentul in care acesta a început să îl intrebe despre violenta din film si posibila legatura cu cea din realitate, motivat, cred, si de recentul masacru de la Sandy Hook, din Connecticut.

Imi imaginez ca, daca ar fi fost de fata, nu mai putin cunoscutul politolog Vladimir Tismaneanu nu ar fi ezitat sa intervina, reamintind una dintre tezele sale favorite (si corecte, ma bucur ca pot sa adaug), potrivit careia imaginile, ca si cuvintele, au consecinte. Ma insel, oare?

Tot la fel de bine imi place sa cred ca jurnalistul britanic in cauza ar merita si el un premiu, al responsabilitatii sociale, cu nimic mai prejos, iar daca ar exista mi se pare ca cel mai nimerit sa i-l inmaneze ar fi presedintele Obama, adversar declarat al violentei din societatea americana.

Cat le trebuie scenelor de violenta sau de ura, din filme sau din carti, sa treaca de bariera realitatii, prin preluarea in comportamente mimetice de catre indivizi necultivati, nu ca instructie, care este o alta problema, ci spiritualiceste si sufleteste?! Putin, foarte putin, dupa cum am vazut si in Europa, in cazul “Breivik”, dar si dupa cum ne avertizeaza si raportul WEF 2013 despre un nou fenomen, “cyber-incendiile salbatice”, care se pot dezvolta in revolte populare, precum cea provocata de un film anti-islam, de pe YouTube.

Cand tinta criticii este o persoana din zona puterii sau un guvern, regula devine si mai imperativa, mai cu seama daca este indreptatita si ne ajuta sa progresam si sa traim mai bine. Nu numai continutul criticii este insa important, ci si felul in care o facem, stilul care ne da „clasa” si ne face sau nu „rasati” intelectual, care poate scadea sau creste credibilitatea a ceea ce sustinem. Din acest punct, ma despart de onorabilul domn Tismaneanu.

Citindu-i articolele critice la adresa sefului ICR, Andrei Marga, pur si simplu sunt socat de asaltul lingvistic umoral al profesorului de la Universitatea Maryland, cu cuvinte care in niciun caz nu sunt „bijuterii” academice sau culturale, ca ratacit, mitoman, satrap, bezmetic, tupeist, impostor, nevrotic, confuz, misel etc. (lista este lunga) si expresii care-l trimit pe bietul om in zone precum cele legate de Alzheimer si Neanderthal!!!

Luand de bune tiradele, a-i zice ca Andrei Marga ar avea toate handicapurile fizice si psihice din lume, ca nu ar fi intrat la facultate fara examen, datorita excelentei de la bacalaureat, nu ar fi fost sef de promotie la filosofie si sociologie, nu s-ar fi adapat din valorile educationale americane, traind experimental, pe viu, intr-o familie de peste Ocean, nu ar fi studiat la nemti, nu ar fi autor de carti si nu ar avea o serie de recunoasteri academice internationale!

Chiar nu inteleg cabala maculanta a domnului Tismaneanu, ale carui inteligenta si instructie nu pot fi puse la indoiala! Cu regret o spun, primul lucru care mi-a venit in minte citindu-l pe autorul cartii „Devil In History”, elogiata de curand de The Wall Street Journal, au fost cuvintele lui Cicero: „Caracterul fara inteligenta poate mult, dar inteligenta fara caracter nu valoreaza nimic”. Daca este adevarat, nu vad niciun motiv ca profesorul Marga sa se teama de ceea ce numeste „tismaneni”.

Mesajul meu transpartinic, dincolo de orice spatii, viziuni si dispute, este de sanogeneza a comunicarii politice, de indemn de a vedea cu limpezime ceea ce comunicarea curata ne semnalizeaza: Un adevar care nu schioapata nu are nevoie de carjele unui limbaj ireverentios.

 http://www.contributors.ro/cultura/extazul-mitomaniei-sau-ratacirile-profesorului-marga/