Spectrul marii rafuieli cu statul social

Unul din marile merite ale democratiei a fost si acela de a fi spart monopolurile ideologice, in urma carora politicile tuturor guvernelor postdecembriste, fie ca au fost de stanga sau de dreapta, au fost un sincretism de idei ale marilor doctrine politice, proportia acestora fiind cea care a facut diferenta. Asa s-a intamplat, de exemplu, ca social-democratii au initializat capitalismul (si tot ceea ce inseamna acesta, cum ar fi pluralismul politic, economia de piata, statul de drept etc.) in numele valorilor liberale, liberalii l-au dezvoltat cu un mesaj social, iar toti s-au adapat, alaturi de taranisti, dupa decenii de ateism, din izvoarele crestin-democratiei. Oricine ar nega aceasta istorie, cu achizitiile sale socio-politice si s-ar erija intr-un factotum infailibil, de tip alfa si omega ar dovedi o aroganta si o tendinta nedemocratica de rau augur.

Cine citeste, avand clare in minte asemenea adevaruri, proiectul programului de guvernare al PNL, intitulat “Pentru o noua economie” (http://comisii.pnl.ro/uncategorized/articole/programul-pnl-pentru-o-noua-economie.html), va fi frapat de tendentiozitatea paguboasa a acestuia, care, prin lipsa de obiectivitate si jumatatile de adevar, ameninta, cum se intampla in astfel de cazuri, sa puna la indoiala sau sa faca neobservabile si unele idei demne de atentie, pentru ca adevarata „paradigma” a acestuia, pentru a-i folosi un cuvant excesiv si nepotrivit invocat, este rafuiala cu statul social. Numai cine scapa din vedere ca acesta din urma este reprezentativ pentru interesele majoritatii covarsitoare a populatiei sfarseste prin a cadea victima acestui tip de discurs al dreptei liberale. Cat de noua este “noua economie” propovaduita de PNL rezulta, in esenta, din relansarea goanei dupa proprietate si libertati economice, inceputa acum doua decenii si care nu s-a incheiat, dupa cum se subliniaza in program (ofensiva care, ne amintim, a dus la acumularea salbatica de capital din anii ’90, cu consecinte devastatoare pentru populatie), cat si din antagonizarea acumularii cu redistribuirea, in folosul unor grupuri restranse de potentati, ceea ce nu reprezinta altceva decat o imbalsamare a ideilor defuncte ale neoliberalismului.

Sustinand ca statul social este iluzoriu si ca si-a atins limitele deoarece ar genera involutie prin paradigma combaterii saraciei, PNL declara solemn ca il va schimba, cand va ajunge la putere, cu statul liberal, care ar urmari evolutia prin paradigma dezvoltarii. Ceea ce nu ne pot spune si nici demonstra liberalii este cum se poate perima vreodata interesul social, fara riscul disparitiei societatii insasi, nici de ce dezvoltarea neoliberala, care le este atat de draga, desi a cunoscut ritmuri inalte pana la declansarea crizei mondiale, nu a fost insotita de scaderea saraciei, ci dimpotriva (contradictie care arata fara dubiu cui a folosit “dezvoltarea” in cauza), dar, mai ales, cand si cum au reusit social-democratii sa-si adune in spate toate “deficitele” perioadei ultimilor douazeci de ani, contabilizate in programul liberal, cand, matematic, aceasta s-a impartit, ca ani de guvernare, in zece ani stangii, iar zece, dreptei ?! (da, stim, cineva ar putea observa ironic ca matematica este “morala”, politica nu).

Cat priveste doctrina statului liberal, aceasta este destul de eclectica si de contradictorie, dar ceea ce este cert este ca urmareste deposedarea statului de raspunderea si functia sociala (abil ascunsa in formula voit linistitoare a “reorientarii” atributelor statului social, prin delegarea acestora si punerea lor sub management privat, ceea ce ar da verde clientelei de a-si intinde tentaculele asupra statului), prejudiciind astfel interesele majoritatii, cat si reducerea rolului economic al statului şi diminuarea ponderii sale decizionale, in beneficiul unor grupuri restranse, concomitent (si aici intervine contradictia) cu întărirea rolului său ca garant al drepturilor constituţionale şi al bunei funcţionări a pieţelor. Contradictia consta in faptul ca i se ia statului din putere, dar nu si din responsabilitate, cu alte cuvinte, tu, statule, nu te amesteca in afacerile mele, dar, cand o iau razna, scoate bani din visteria contribuabililor si plateste-mi oalele sparte (exact cum fac acum bancile, care asteapta ca anumite pierderi sa le fie acoperite de statul roman !). „Curat-murdar !”, cum ar spune un personaj caragialesc. Daca dupa criza vom fi inteles, in sfarsit, de ce nu este kusher acest lucru, ne vom da si mai bine seama de ce a fost infirmat dictonul liberal potrivit caruia cel mai bun rol al statului in economie este de a nu avea niciun rol (Thomas Jefferson), dar si vom reflecta mai adanc la cuvintele unui laureat al premiului Nobel pentru economie (Friedrich August von Hayek, 1974), prin care observa ca pe masura ce imbatranea ii era din ce in ce mai clar ca problemele de politica economica sunt de fapt probleme de morala.