Omul actual si narcisismul publicienilor (Partea a II-a)

Libertatea presei in oglinda narcisismului politic. Nimic nu-l infurie mai tare pe Patapievici decat glasul de atitudine al cetateanului si cei care-i fac posibila auzirea in spatiul public. In forul interior patapievician, cetateanul si presa, care „au capatat curaj”, sunt la stalpul infamiei, pentru ca au indrazneala de a-i contesta autenticitatea imaginii despre sine si ceilalti, care sunt poporul roman, ca in cunoscuta poveste cu „oglinda, oglinjoara!” care-i arata narcisistei ca nu este „cea mai” din tara.

Iata ce spune Patapievici, vadit contaminat de doctrina exceptionalismului de sine si a dispretuirii celorlalti: „Teza mea este că au căpătat curaj (oamenii care-i contesta etno-proiectiile, n.m.) din cauza (…) televiziunilor, care, prin stilul moderatorului, care este de fapt un incitator, prin tonul cu care tratează chestiunile, a dat curaj foarte multor oameni de a trece dincolo de forul interior: se simt legitimaţi de a face pasul în spaţiul public şi de a-l interpela pe omul cu care au identificat dezagrementul, pentru a-l pune la punct.”  Si, in alt loc, concluzioneaza cu ceea ce-l doare: „Presa are enorme consecinţe.”

Pur si simplu nu-ti vine sa crezi ca mai poti vedea, astazi, un atac atat de taios si de explicit la adresa dreptului la libera exprimare, a presei, a democratiei. Este un simptom al decaderii, cred ca acesta este termenul, dreptei politice sau doar a unei parti, care a provocat criza, din care lumea inca se zbate pentru a-si reveni? Cred ca pana nu se va putea vorbi de post-dreapta, in institutiile europene si de post-Basescu, in cele romanesti, poate chiar si de post-USL, avand in vedere dreapta uselista, va ramane o tema in asteptare.

Pana atunci, sa observam cateva antecedente semnificative ale furiei patapieviciene anti-media. Traian Basescu, ne amintim, cerea ca presa sa fie asociata cu un „risc de securitate”, iar zilele acestea premierul britanic ameninta presa cu cenzurarea dezvaluirilor Snowden, pe un motiv pe care il plasa in zona „responsabilitatii”. Ceea ce nu se intampla, pe guvernarea stangii democrate americane, unde presa continua sa publice, nestanjenita, tot in aceste zile, noi dezvaluiri despre interceptarea de catre NSA de date ale utilizatorilor Google si Yahoo.

Furia de la Cluj, pe „conceptul” ca presa are consecinte am intalnit-o si cand se spune acelasi lucru despre cuvant, in incercarea de a lungi picioarele minciunii. Sursa, dupa toate indiciile (nu numai leul se cunoaste dupa gheara) este una de import, unica, transpartinica si transnationala. Robia minciunii are nevoie de prozeliti, adevarul are nevoie de solidaritate. Oricum ne-am gandi viitorul, fara presa nu vom putea realiza nicio schimbare politica in bine. Cred ca un indemn celebru al poetului nepereche ar trebui adaptat si adresat presei, astfel: Dezvaluiti oranduiala cea cruda si nedreapta…

Omul actual si narcisismul publicienilor (Partea I)

Despre opusurile detestarii si urii: Contestarea si iubirea. Marturisesc ca m-au deconcertat unele idei ale lui Horia Radu Patapievici, din conferinta de la Cluj. Deceptia este cu atat mai mare cu cat despre incontestabila personalitate culturala se vorbeste, cand vine vorba de politica, ca despre un liberal de centru. Unii rezonatori nu s-au sfiit chiar sa-l aseze, ca intelectual public, alaturi de Albert Camus, de la a carui nastere se implinesc, pe 7 noiembrie, 100 de ani. Or, liberalismul s-a nascut ca o doctrina generoasa cu omul de rand, iar ideile camusiene au aparat, intotdeauna, valorile medii, insusi celebrul existentialist declarandu-se un om mediu.

A pune in seama lui Camus ideea distantarii de mase, cand tocmai el le-a lasat solutia luptei pentru iesirea din saracie si robie, nu este o eroare, ci o inducere in eroare. Cinismul nu ma mai mira insa, am vazut si cum personalitati culturale de exceptie, precum Eliade sau Cioran, au fost puse sa traga la vehicolul ideologic, vetust si impotmolit de noile vremuri, al unor demonizatori de profesie, tot asa cum mortii sunt pusi pe listele electorale ale politicienilor de profesie.

Autorul “Omului recent” pare sa fi declarat razboi omului actual. Prin eliberarea de frica, omul actual este, fara indoiala, o replica la omul recent. Comunismul a incrustat suficiente motive ca oamenii istoriei noastre recente sa se teama. Dupa revolutiile anticomuniste, democratia si drepturile omului au oferit romanilor, ca tuturor esticilor, temeiurile politice si juridice de a indrazni, de a revendica, de a protesta. Presedintele american Obama a scris chiar o carte despre indrazneala, care, dupa cum am vazut din miscarile “Occupy” si, mai nou, “Inchideti Big Brother”, ia si forme de revolta, cand sperantele sunt inselate.

Cel putin prin prisma unor experiente personale, iesirea din epoca fricii nu pare a-l incanta pe Patapievici. A pune neasteptatul denunt public la volumul sau “Politice”, scris in paradigma antinationala, pe seama unei pretinse uri a detestarii releva narcisism si orbire egocentrica, un om care-si iubeste doar propria eliberare de frica, nu si pe a celorlalti. Atunci cand, surprins de non-somnolenta opiniei publice la deliru-i antipatriotic si anticetatenesc, isi decreteaza teza “Poti sa urasti, dar sa nu ai indrazneala urii tale”, insul incearca sa-si bandajeze nemasuratu-i orgoliu sangerand cu bandajele smulse de pe ranile trupului social.

Un crestin poate detesta pe cineva, dar nu trebuie sa-l si urasca. Ura consuma energii, usuca suflete, creaza probleme, este periculoasa pentru cel ce o nutreste, in primul rand. In cazul Patapievici, dobandind o incarcatura sociala, detestarea s-a transformat in contestare. Si deja contestarea este un drept, inclusiv in cazurile denuntului public si cererii de a i se retrage cetatenia, de care se plange nu numai la chip juvenilul nostru si prin care se autovictimizeaza, dar si un efect al legii cosmice a actiunii si contra-actiunii. Si in acest caz, narcisismul ii joaca feste lui Patapievici, pentru ca se simte magulit de solidaritatea fata de un om, dar este ingrozit de solidaritatea fata de un popor. La ce ar fi trebuit sa se astepte, daca Natiunea nu-i este icoana, murdariile i-au fost inregistrate in Acasha si Cosmosul nu poate fi inselat? Categoric, nu la flegmare, care poate fi stearsa.

Poti sa contesti, dar fa-o cu toata energia pe care ti-o da iubirea, si cu toata iubirea pe care ti-o da solidaritatea! Schimbarea politica nascuta din iubire si solidaritate este cea mai inaltatoare si cea mai durabila. Explicatia este simpla: previne sau rupe orice cerc vicios, din care se hranesc bumerangurile de energii negative.

Altfel despre ideologii

Dintr-un articol documentat, aflu multe lucruri care tin de istoria ideologiilor. Dar Daniel Bell, in a carui marja ideologica scrie autorul, s-a inselat in privinta “sfarsitului” ideologiilor. Evident, nu poate fi exclusa nici ipoteza ca celebra teza belliana sa fi fost o sarja de cea mai pura factura ideologica. A te ocupa de ideologiile altora si a le disimula pe cele proprii inseamna ideologie, chiar lupta ideologica, si inca extrem de rafinate.

Perenitatea ideologiilor este legata de perenitatea intereselor, ideologiile fiind singurul mod de a exprima, constientiza, promova sau apara interese. Perenitatea ideologiilor nu este o fatalitate, daca distingem intre falsa constiinta si adevarata constiinta, care diferentiaza ideologiile in doua mari clase. Ideologiile agresive, de care vorbeste autorul articolului, exprima o falsa constiinta, dar cele care li se opun, pentru a-si apara proprietatea si resursele, pe care li se intemeiaza dreptul la viata, ori cultura si religia, prin care-si afirma identitatea, exprima adevarata constiinta.

Din aceasta perspectiva, cred ca “dezarmarea” ideologica a celor slabi de catre cei puternici ar trebui sa stimuleze ideologiile de rezistenta. In context, asocierea ideologiilor totalitare cu religiile “seculare” (?) mi se pare a fi tot o tinta ideologica. Intrebarea este: Ce si cat facem pentru afirmarea ideologiei care exprima adevarata constiinta?

http://www.contributors.ro/cultura/marirea-si-decaderea-religiilor-seculare/

Ca de la capitalism la capitalism: Romania-SUA, dupa o intalnire la nivel inalt

Un social-democrat la casa presedintelui yankeu. Este primul fapt, de la care cred ca ar trebui sa porneasca toate observatiile. Aprecierile din comunicatul Casei Albe, de dupa intrevederea dintre vicepresedintele Joe Biden si seful guvernului roman capata, sa recunoastem, o relevanta cu mult sporita de faptul ca au fost asumate pe timpul vizitei unui premier social-democrat. In felul acesta, au fost revigorate, daca cineva a crezut altfel, legaturi politico-guvernamentale de stanga firesti, pentru doua guverne ale caror partide fac parte din aceeasi familie euro-atlantica. Pe fond, nota dominanta a vizitei premierului Victor Ponta la Washington este data, fara indoiala, de reconfirmarea consolidata a parteneriatului strategic romano-american, implicit de perspectiva angajata a relatiilor bilaterale. Semnificatia acestei reconfirmari depaseste faptul in sine, probeaza ca stabilitatea si predictibilitatea trec dincolo de diferentele sau alternantele democratice, de ideologie sau de putere.

O consecinta colaterala: fortificarea unei idei. Al doilea lucru care mi-a venit in minte, luand-o pe urmele transatlantice ale premierului Ponta, a fost ideea social-democrata. Este vorba de un capitalism pe baze social-democrate. Daca ne gandim ca in istoria sa capitalismul a cunoscut atatea tipuri, liberal, crestin-democrat etc., vom concede ca impletirea egala a fortei capitalului cu forta sociala este cea mai aproape de ideea de echilibru. Vizita premierului a fost consecutiva unei crize politice de proportii a fiscalitatii americane, care a tinut inchis doua saptamani guvernul. Sechelele neoliberaliste, de pe urma carora americanii si nu numai trag ponoasele, precum romanii dupa revolutia portocalie si corifeii sai, fac ca toate optiunile anti-criza sa ramana deschise. In acest context extins, posibilitatea unui capitalism de tip social-democrat ni se infatiseaza ca  probabila, nu numai pentru ca exista si alte tipuri de capitalism, corespunzatoare marilor curente ideologice democrate, dar si pentru ca intalnirile pe terenul comun al unor preocupari sociale, de sorginte socialista si social-democrata, sunt tot mai frecvente si mai proeminente. A se vedea luptele politice din societatea americana pentru asigurari de sanatate pentru toti (ObamaCare) sau cele din societatea franceza pentru impozitarea bogatilor cu 75% (propunerea Hollande). Germenele acestei discutii necesita insa o dezvoltare aparte, dar l-am evocat si pentru a atrage atentia ca o abordare relaxat-argumentata a subiectului ar fi preferabila, sub toate aspectele, uneia crispat-etichetante.

De la „diferentiere” si consolidare la „administrare”? Nu asupra partii pline a paharului voi insista insa, ci asupra celei goale. Orice capitalist autentic isi doreste paharul cat mai plin, ceea ce face inevitabila o analiza critica a vizitei. De fapt, cred ca balanta exprima mai bine o masurare, care in cazul relatiilor analizate mi se pare a fi nu tocmai echilibrata. Faptul ca premierul roman nu a fost primit de seful guvernului american poate avea si o cauza obiectiva, dar mai putin motivata mi se pare absenta unei declaratii politice a partilor intalnirii. Mesajele au fost paralele, pe canale diferite, de parca distanta ar fi fost o problema. Am rememorat, pe aceasta speta, cazuri istorice care vorbesc despre vasalitate, procuratori si conducatori inchinati, despre metropole, colonii si guvernatori, dar nu sunt sigur ca am si gasit argumente puternice pentru a-i combate pe cei care sustin ca dupa perioadele de „diferentiere”, pozitiva, inainte de 1989 si negativa, imediat dupa revolutie, apoi de consolidare, dupa intrarea in NATO si UE, ar fi urmat, in ultimii ani, o perioada de „administrare”, ambasadoriala sau guvernatoriala, asemanatoare celor aplicabile unui teritoriu lipsit de independenta politica si economica, dependent de o metropola capitalista. Cand presedintele american primeste la Casa Alba reprezentanti ai atator miscari politice, economice, culturale, militare, religioase, sportive etc, gestul mi se pare a tine deopotriva de bunavointa si de importanta reala pe care o acorda fiecarei vizite in parte.

Modelul balantei si natiunea economica. Cand de o parte a balantei se pun resurse economice si militare, iar de cealalta resurse politice, cred ca ultimele ar trebui sa aiba suficienta greutate S-ar putea ca intelegerea si aplicarea corecta a mesajelor vicepresedintelui american sa echilibreze balanta amintita. Ma gandesc, in primul rand, la mesajul de a conta pe SUA, dar sa fim puternici noi insine, in primul rand economic. Am scris, cu ceva timp in urma, despre natiunea economica, ca treapta superioara, precursoare si, apoi, insotitoare a celei civilizationale, in care cultura este sufletul iar economia trupul unei natiuni. Privilegierea economicului ca factor propulsor al unei natiuni nu este noua, s-a afirmat in primul rand la natiunea americana, dar este ceva mai secundara, dupa comunism, la cea romana. Probabil ca si daca l-ar fi citit pe Constantin Radulescu Motru, care compara relatiile de productie cu o caruta, in care ne urcam toti romanii, fortele de productie cu caii, care trag inainte, si politicul cu vizitiul, care tine haturile si biciul, apelul lui Joe Biden nu ar fi sunat mai desteptator. Nu este suficient doar sa ne cantam imnul!

Nu cred ca „diferentierea” pozitiva de care s-a bucurat presedintele Nicolae Ceausescu a venit numai din manipularea acestuia impotriva sovieticilor, ci si din respectul pe care-l starnea Romania economica de atunci, care batea toate recordurile la ritmurile de crestere, asa cum o face China astazi. Fara argumentul economic puternic, Romania nu ar fi atras atentia americanilor mai mult decat Albania, iar acest lucru s-a vazut ca atunci cand a pierdut atuul economic, a pierdut si sustinerea americana.

Unde gresim sau cand independenta poate ucide securitatea. Dictatura comunista ne-a dus la criza, acum e democratie, dar desi am unit capitalul cu democratia si statul de drept, undeva gresim de nu reusim sa devenim o natiune economica. Suntem indemnati sa stam mai bine pe picioare, energetic, sa fim independenti de importuri. Dar cat de independent poate fi cineva intr-o lume interdependenta? Sau cat de bine decelam limitele si corelatiile privind independenta si securitatea energetice? Nu cumva independenta energetica este un fetis populist, pe costurile cetatenilor si in beneficiul politicienilor? Oare aceasta nu poate deveni chiar paguboasa, cand se inchide catre resursele externe si se deschide spre secatuirea celor interne?

O anumita memorie a istoriei recente imi spune ca repetam o greseala. O „independenta” energetica, bazata pe o exploatare intensiva si necontrolata sau care nu pretuieste economisirea si prezervarea resurselor vitale pentru economie, riscandu-i oprirea, la epuizare, poate lovi in securitatea economica, in nivelul de trai. Consecintele pot fi chiar dramatice, cand oferta pietei energetice externe se contracta drastic. Nesocotirea unor alternative energetice externe, reciproc avantajoase, nu mai inseamna independenta, ci autarhie, din care, cand ajungi la ananghie nu te mai scapa nimeni, fapt dovedit, sau, daca o face, costurile pot fi exorbitante pentru securitate.

In loc de concluzie: Economia poarta palaria.

Un raspuns pentru Zev: Sistemul este regimul. Ce-i de facut hotaraste democratia

Dupa ce, intr-un comentariu la un articol al profesorului Adrian Nastase, am spus ca problema nu este de a alege intre idei, oameni si guverne, ci intre sisteme, Zev m-a somat: “Concret, ce trebuie sa facem, dupa parerea domniei voastre (…)? 1, 2, 3…” Unui factualism nu voi raspunde insa tot prin factualism. Este o chestiune elementara de strategie intr-o polemica sau dezbatere, pe care Zev nu are cum sa nu o stie, din moment ce incearca sa ma aduca pe acest teren mlastinos. Cel putin aceasta lectie de la profesorul meu de filosofie, A.G., am invatat-o foarte bine. Dar nu din acest motiv nu voi raspunde cu concretetea pe care o asteapta Zev, ci pentru ca la o afirmatie de principiu este nevoie de o sustinere de principiu. Colegul meu cunoaste, de buna seama, ca identificarea problemei si identificarea solutiei sunt doua lucruri distincte si la fel de importante. Ceea ce am incercat sa fac a fost sa atrag atentia asupra a ceea ce cred ca ar fi problema, dintr-un set de probleme probabile. Solutiile pot fi numeroase, multe au fost expuse pe site-ul AN, insa alegerile in politica sunt sub-optime, si aici este marea dificultate de optiune, deoarece criteriul tehnic trebuie de fiecare data ponderat de cel social. Acest lucru este valabil, evident, in sistemele social-politice in care omul este valoarea suprema, nu profitul. De aceea, cred ca aceasta cursa nebuna a cresterii economice nelimitate intr-o lume a resurselor finite trebuie sa inceteze, daca vrem ca oamenii sa nu mai fie tratati ca mijloace, iar cresterile disproportionate ale unora sa nu se mai faca pe seama resurselor altora.

„Sistemul” – despre care Zev spune ca s-a saturat de vorbe, dar cu care sunt de acord ca lumea reala e lumea oamenilor concreti, nu a tomurilor din biblioteci – pe care cetatenii au ajuns sa-l considere ca fiind sursa raului social, iar cineva chiar a pus degetul pe rana, calificand protestele Rosia Montana drept proteste anti-sistem, poate avea mai multe acceptiuni. In general, se are in vedere sistemul politic sub aspectul lui institutional, dar daca aceleasi institutii politice au rezultate diferite in tari diferite, altundeva trebuie sa fie buba. Zev si-a dat singur un raspuns, afirmand ca „daca totusi problema este legata de sistem, ar trebui sa aflam mai intai care sunt oamenii din spatele lui”, dar totusi a continuat sa ma provoace, pentru care ii sunt recunoscator, pentru ca altfel aceste idei ar fi ramas doar ganduri. Ei, da, oamenii din spatele sistemului au fost si sunt intotdeauna o parte a problemei, de la oamenii Mariei Sale, iata, s-a ajuns la oamenii Presedintelui! Dar oamenii sunt legati intre ei prin anumite relatii, pe care nu degeaba NSA-ul, in spionarea globala a cetatenilor, incearca sa le cartografieze si sa realizeze un card al acestora, sa vada cine cu cine se relationeaza, ce potential de influenta sau de risc are, pe ce slabiciuni sau vicii se pot insinua pentru racolare sau compromitere etc. Rezulta ca la sistemul institutional am putea adauga sistemul oamenilor si sistemul relatiilor. Oricat de bune ar fi sistemele institutional si uman, daca relatiile dintre institutii, dintre oameni si dintre institutii si oameni nu sunt atent construite, efectele ar putea fi altele decat cele scontate. Sistemul relatiilor poate potenta sau vicia celelalte sisteme, pe care le leaga intre ele. Daca, de pilda, cineva si-ar propune sa faca un card cu metadate pivindu-l pe presedintele Basescu, ar deveni vizibile, ipotetic vorbind, legaturile sale politice cu o anumita ambasada sau cu anumiti sefi de parchete, iar daca ar dispune si de fonetica sau transcriptul interactiunilor si-ar da seama de cat de patriot economic este seful statului sau de cat de mult vegheaza la independenta justitiei. Mai direct spus, pentru a-i proteja functionalitatea in serviciul public, sistemul relatiilor necesita formalizare, iar abaterile, sanctionare.

„Sistemul” mai poate avea si intelesul de regim politic, abordare pe care o agreez, deoarece evita greseala de a confunda statul cu regimul sau politic, permitand in acelasi timp diferentieri in raport cu forma de guvernamant si structura de stat. In opinia mea, un stat nu este nici comunist, nici capitalist, ci este statul natiunii respective, statul roman in cazul Romaniei, si lucrurile sunt similare pentru toate statele. Aceasta nuanta este esentiala pentru a intelege de ce o criza de regim nu este o criza a statului sau cand anume are loc o criza a statului, cat si diferenta dintre loialitatea fata de un regim si loialitatea fata de stat. Loialitatea fata de stat nu inceteaza o data cu prabusirea unui regim, dimpotriva, loialitatea fata de stat este determinanta in depasirea unei crize de regim. Crizele de regim din 1944-1945, 1947 sau 1989 nu au fost crize ale statului, au cazut niste regimuri dar statul a ramas in picioare. O criza a statului a fost, spre exemplu, in Germania, in 1945, dupa capitulare, cand la procesul nazismului cineva i-a spus sententios lui Goering: „Nu mai aveti stat!”, un adevar cinic, asa cum sunt cele de ultima instanta. Cel mai bine a inteles aceasta diferenta vitala Regele Mihai, care s-a impotrivit regimului comunist, inainte de exil si in exil, dar nu a tradat niciodata statul romanilor. Anti-comunismul sau anti-ceausismul nu poate acoperi tradarea si nu poate duce la prescrierea acestei crime. Deasemenea, o opozitie care se declara anti-sistem sau anti-guvernamentala dar care nu este democratica sau inceteaza de a mai fi democratica inseamna o tradare a statului cetatenilor. Sa nu ne amagim, ceea ce se intampla in Siria sunt incercari de a distruge statul sirienilor, este un razboi militar de cucerire in toata regula, aparenta este de razboi civil. Din cate se vede cu ochiul liber, nu numai la sirieni, ci si la irakieni, afgani, libieni, egipteni si chiar si la turci, banii straini fac posibila intreteserea in social a orice, prevalandu-se de un permis de libera circulatie in alb.

Cred ca inainte de a cauta raspunsuri este important sa avem un concept clar despre cine suntem si ce vrem. Spun acest lucru intr-un context in care oriunde m-as uita nu mai recunosc nimic din maxima de a vorbi cum ti-e vorba si a te purta cum ti-e portul. Nici macar nu mai sunt sigur daca ma aflu in tara mea. Ne confruntam cu o profunda criza de identitate, cu o invazie tacuta care ne tinteste tot ceea ce tine de vitalitatea neamului, istoria, proprietatea, educatia, cultura, religia, statul, traim cea mai tenebroasa criza de viitor. Aceasta dubla criza, de identitate si de viitor, mi se pare a depasi cu mult, prin consecinte si durata, criza economica. Nu stiu daca ati avut vreodata senzatia de confuzie cand, oprit cu trenul intr-o gara, in timp ce trenul de alaturi porneste ai impresia ca a pornit trenul tau. Cam asa se intampla de douazeci si ceva de ani, cand alte trenuri trec pe langa noi, credem ca si noi ne miscam, dar de fapt ramanem intepeniti in aceeasi gara. Cauza principala vine, cred, dintr-o contradictie fundamentala de sensuri. In timp ce politica este orientata si ne impinge, material, spre Vest, spre dezradacinare, instrainare si dobandirea unor suflete de sclavi, religia ortodoxa ne atrage, spiritual, spre Est, unde ni se afla radacinile, ca neam si credinta, aluatul geo-cosmologic din care am fost plamaditi si energia primordiala cu care Creatorul ne-a insufletit, spatiul comun de afinitati, obiceiuri, traditii si stil de viata, de unde nimeni nu ne poate expulza, ca ‚estici”. Cred ca stagnarea noastra vine din compunerea celor doi vectori, vestic, politic-ideologic, si estic, crestin-ortodox. Noi i-am vrut, dar ei nu ne vor. Probabil ca dupa atata amar de vreme, reintoarcerea politica a fiilor estici si reafirmarea crestin-ortodoxa a tolerantei fata de vestici ar fi cele mai bune lectii ale Estului: Daca voi nu ne vreti, noi va vrem! Lucian Blaga vorbea despre matricea sufletului estic, care este matricea ortodoxa, recognoscibila si in cupolele bisericilor ortodoxe, care, spre deosebire de turlele catolice, mai reci si mai dure, coboara asupra crestinilor din Est, lin si duios, parca din dragoste cereasca, acel har care face sa fie pasnici, apropiati, calzi, milostivi, empatici, sinceri (apropos de „ipocrizia” unei anumite natiuni vestice, blamata in aceste zile de catre chinezi, desi cred ca nu natiunii in cauza, ci leadershipului acesteia i-ar trebui adresat reprosul).

Cand sistemul este regimul, draga Zev, „Ce-i de facut?” hotaraste democratia. As adauga, insa, ca de final, doua observatii. In primul rand, drumul va trebui sa fie tot inainte, o revenire la „O Europa, Doua Sisteme” ar fi o revenire de unde am plecat, deci un regres. In al doilea rand, sa ne afirmam si sa ne asumam suveranitatea ideologica asupra optiunilor social-politice. Orice ideologie exprima interese, iar daca ideologia este una de imprumut, interesele pe care le va exprima nu vor fi ale noastre.

http://nastase.wordpress.com/2013/10/13/lupta-electorala-comentariul-lui-grigore-gafencu/

Noaptea licuricilor si esafodul prostiei

Niciodata nu am constientizat mai acut, ca in aceste zile de octombrie, ca noul totalitarism, pe care l-am importat dupa 1989, desi mai rafinat, este la fel de represiv si de absurd ca cel descris de scriitorul rus Vladimir Nabokov, in Invitatie la esafod (Priglaşenie na kazn’), in 1938. Deosebirea este una de metoda, nu de efect. Securea fizica e inlocuita de cea a prostiei, care cade pe acelasi esafod. Condamnarea la prostie este la fel de rea ca si condamnarea la moarte. Capitalismul foloseste instrumente subtile de represiune, invitandu-si victimele sa urce pe esafodul prostiei.

Cu siguranta ca nu veti intelege de ce m-am oprit la cartea lui Nabokov, in afara de faptul ca am citit-o de curand, daca nu va voi da si alte detalii. Exista o frapanta similitudine intre personajul principal al cartii, profesorul Cincinnatus, si un alt profesor, din lumea reala romaneasca, cu care toti am fost solidari in 2012, ambii intemnitati pentru vina absurda ca erau altfel decat imaginea de serie pe care o impunea sistemul. Nimeni nu a probat vreun motiv pentru care cei in cauza au fost condamnati, primul la moarte, al doilea la exil din viata publica.

Vietile amandurora au fost date peste cap de niste evenimente neasteptate si absurde, pentru ca au avut niste reactii normale, au spus ceea ce au avut de spus, nu si-au compus chipuri si nu au raspuns undei induse, au iesit din medie. Intr-o noapte a licuricilor, lumina este periculoasa, impiedica lucirile amagitoare. Ambii si-au scris in celula ideile luminatoare, primul, in jurnal, despre o altfel de societate, pe care o considera adevarata sa casa, al doilea, in carti, despre natiunea economica, cu corolarul patriotismului economic, pe care o concepe ca un autentic edificiu al natiunii culturale.

Toate natiunile s-au nascut ca natiuni culturale, dar nu toate au ajuns si natiuni economice. Exista, aici, doua chei, una culturala, responsabila de nasterea sau renasterea unei natiuni, cealalta, economica, raspunzatoare de cresterea si dezvoltarea oricarei natiuni. Capitalismul a facut vizibila numai prima cheie, sustinand ca este deschizatoarea tuturor drumurilor. Chiar si nationalismului, care prin definitie ii ingradeste expansiunea, este dispus sa-i acorde oricand viza daca ramane exclusiv cultural. Cultura nutreste sufletul, de care capitalismul nu este interesat, pentru ca ii lipseste, doar ceea ce-i hranesc madularele primeaza, resursele economice.

Istoria si lumea de azi ne arata insa o situatie diferita. Exista natiuni care sunt uriasi culturali, dar care sunt pitici economici. Ierarhiile care conteaza, aproape in mod absolut, sunt cele pe baza de PIB, locurile la masa ONU, a G 20 sau a UE, pentru a da doar cateva exempe, se ocupa in ordinea clasamentului economic. Drumul de la natiunea culturala la natiunea economica se masoara in proiecte si resurse, pe care natiunea le uneste prin cultura ideatica, transformandu-le in cultura materiala, in produse de civilizatie.

Un al doilea impuls a venit ca o iluminare, din perceptia unei scandaloase legaturi pe care o anumita politica o face intre democratie si prostie. Pe la inceputul acestui an, aflam, din mass-media, ca un ministru de externe, de peste mari si tari, aflat intr-un turneu european, a incercat, la o intalnire cu studenti germani, sa argumenteze cat de democratic este dreptul la prostie. “Sunt dispus sa lupt pentru prostie”, aserta inaltul oficial, contrastand, stupefiant, cu tot ceea ce se cunoaste in materie de democratie.

O stim cu totii, democratia face din lupta pentru cultura si luminarea oamenilor, pentru risipirea ignorantei, ignoranta care cel mai adesea face posibile injosirea si subjugarea, unul dintre cele mai inalte teluri ale sale. Democratia presupune lupta nu pentru, ci impotriva prostiei. Cand auzi pe cineva sustinand ca cetatenii tarii sale „au dreptul sa fie prosti” te gandesti la cata reprezentativitate are cel care face o asemenea afirmatie or daca nu cumva oamenii aceia fac parte dintr-o colonie.

O „doctrina” a prostiei (sau a prostirii, daca avem in vedere ca lupta cuiva pentru ceva inseamna promovarea acelui ceva) reprezinta unul dintre cele mai noi delicte de prostituare a democratiei. Daca o punem fata in fata cu „exceptionalismul”, o alta doctrina care a venit, la scurt timp, dinspre aceleasi orizonturi, pentru a le analiza din perspectiva intentiilor si consecintelor probabile, ne dam seama de existenta unei situatii conflictuale intre atribuire si auto-atribuire. Cum niciun demos nu poate fi in acelasi timp si „prost” si „exceptional”, ipoteza ca cele doua stari reprezinta doua standarde, aplicabile, primul, demosului, al doilea, paturii suprapuse, devine foarte probabila.

Unul dintre campurile de experimentare agresiva a celor doua doctrine il reprezinta Romania, care, in raport cu semnalizarile de la soare-apune, se comporta cum este tratata, ca o inconfundabila colonie. Recentul scandal iscat in jurul revocarii a doi procurori politici din functiile de sef si adjunct sectie din cadrul DNA, de catre procurorul general, ilustreaza cum nu se poate mai bine invitatia la esafodul prostiei, adresata clasei politice si opiniei publice de catre cei care au pus in scena o isterizare de trei parale, pe tema „imixtiunii politicului in justitie”.

Desigur, starea de atarnare care  este impusa Romaniei nu ar fi posibila fara sustinerile din interior. Asa se face ca reactiile dreptei politice, indiferent ca se afla la sefia statului, la guvernare sau in opozitie, se inscriu, fara perdea, in linia politica dictata pe filiera vestica. Semnalul unui fost ambasador strain, retras la baza cu indemnizatie de la fondul proprietatea, potrivit caruia DNA ar reprezenta un fel de piatra unghiulara a democratiei, a fost preluat si amplificat nu numai de ambasadele-surori, ci si de fratii-siamezi, Traian Basescu si Crin Antonescu, care l-au transpus intr-o furibunda politica-atentat la adresa independentei justitiei.

Legarea de catre Basescu a justitiei de pactul de coabitare sau de un pact intre politicieni, cum a propus Antonescu, reprezinta, pe fond, acte sau tentative explicite de control politic, care rezoneaza perfect cu cerinta „consultarilor” pe numirile la DNA, lansata de Ambasada SUA. Atribuirea „exceptionalismului”, de catre aceeasi ambasada, celor doi procurori, instrumentatori de comenzi politice, cat si indemnurile selective de negociere pe tema frizeaza bancurile cu prosti, prin impachetarea celor mai clare dovezi de politizare si imixtiune intr-un fals ambalaj. Metoda, o vedem, este nestanjenit circulata in Orientul Mijlociu si in Africa de Nord.

Cei care vor sa se lamureasca despre semnificatia cuvantului independent ar trebui sa apeleze la dictionar, care explica, fara echivoc, ca inseamna a nu depinde de cineva sau ceva, neatarnat, autonom. Rezulta la fel de limpede ca lumina zilei: ca mecanisme exterioare, pactele si consultarile stirbesc independenta justitiei. Revocarile si numirile in interiorul puterii judecatoresti se fac in virtutea competentelor ierarhice din sistem, care este procedura corecta si legala, asa cum s-a si intamplat, pe calea ierarhica procuror general-procurori.

DNA nu are rangul celor trei puteri constitutive ale statului de drept, asa cum, neconstitutional, s-a impus politic si se incearca a se impune in continuare, pentru a-l pune in slujba unor interese de establishment sau din afara. DNA nu este o a patra putere in stat, care sa cada sub incidenta principiului separatiei puterilor, ci o institutie subordonata uneia dintre cele trei puteri, celei judecatoresti, de la care primeste si inputurile, care sunt exclusiv juridice, in niciun caz politice sau externe. Si, atunci, despre ce vorbim?!

Cred ca cel putin doua ar fi lectiile cu care sa ramanem. Prima, necesitatea de a iesi din noaptea licuricilor, de a ne desprinde de sfera de prostituare a democratiei, in care vointa populara este nimicita. Concret, constientizarea acestui efect morbid, tintit de vulgarizarea ca DNA ar fi un simbol al democratiei, urmata de depapicizarea justitiei ar fi lucrurile bune care ar trebui sa se intample. A doua, inlocuirea esafodului cu tribuna, de la care vointa populara sa denunte mecanismele de imixtiune si substitutie (Pactul de Coabitare, MCV etc.), redeschizand drumul spre Natiunea Economica.

USL vs economie, ideologie si meteo-politica (plus o reevaluare discreta)

Motto: Cainii latra, caravana trece (proverb romanesc)

Larmuitorii care agita spectrul ruperii USL sau denuntarii pactului de coabitare traiesc in afara timpului real. Altfel ar fi luat act de faptul ca Guvernul Ponta si-a indeplinit obiectivele economice din 2013, pe baza carora si politicile sociale merg inainte, chiar daca pasii sunt mici. In fond, economia este cea care trage dupa sine educatia, sanatatea, nivelul de trai si toate celelalte, de aceea orice castig pe economie conteaza, mai ales intr-o perioada de recuperare post-criza.

Faptul ca doua proiecte politice majore, revizuirea Constitutiei si reorganizarea administrativ-teritoriala reprezinta o restanta, reportata in 2014, poate fi criticat in fel si chip. Mai intai insa ar trebui sa analizam ce atarna mai greu in balanta, amanarea sau blocarea, pentru ca am impresia ca cele doua neimpliniri din programul de guvernare tin mai degraba de lipsa de vointa, decat de lipsa de putinta. Chiar daca este multicolor, amanarile sau blocajele tintesc spre varful Guvernului, de aceea ar fi de luat aminte daca nu cumva sunt predeterminate, pentru ca cineva sa castige de pe urma acumularilor in pasivul guvernarii.

Pana la urma, economia primeaza, iar faptul ca managementul guvernamental al acesteia a functionat pe plus, luand-o inaintea celor doua obiective politice, spune multe despre stil, ierarhizarea prioritatilor si eficienta. In aceeasi arie de relevante pentru electorat, care transcende orice fel de politicianism, se inscrie si faptul ca premierul Victor Ponta se claseaza, in cel mai recent sondaj (INSCOP), pe locul al doilea, dupa Guvernatorul Bancii Nationale, Mugur Isarescu, in Top 10 al increderii nationale. Se stie ca oamenii sunt mai mult inclinati sa darame decat sa ridice statui, dar cred ca preferinta majoritara, din acelasi sondaj, pentru un presedinte tanar a fost modelata si de prestatia sefului Guvernului, care nu a ramas neobservata de catre populatie.

In privinta ruperii USL, nu cred ca riscul este iminent, in acest stadiu nu se intrevad castiguri semnificative la vreuna dintre parti. Desigur, o anumita meteorologie a remanierilor sau schimbarilor de guvern nu poate fi ignorata, un guvern proaspat in prag de iarna poate fi preferat unuia uzat, o stim din succesiunile anterioare, dar in cazul de fata nu este vorba de a opta intre incompetenta si lipsa de experienta, ci presiunile vin dinspre conflictul in crestere dintre ideologiile din interiorul uniunii de guvernare. Daca este adevarat ca a fost perfectata o vizita a premierului in SUA, cu sprijinul fostului ambasador la Bucuresti, Mark Gitenstein, este putin probabil ca pe termen scurt, de 1-2 luni (octombrie-noiembrie), cand i se va da curs, sa asistam la vreo modificare in sfera guvernarii.

Cat priveste pactul de coabitare, acesta chiar nu mai are nicio influenta interna, nici macar in afara tarii nu mai intereseaza pe nimeni, a cazut total in desuetudine. Cu sau fara „girul” lui Basescu viata merge inainte, ultimele redute portocalii, pe justitie, sunt in curs de luare in stapanire de catre independenta si separatia puterii judecatoresti in raport cu celelalte puteri ale statului de drept (vezi episodul Papici), iar pe politica externa se pare ca cel care a pierdut referendumul de demitere, de anul trecut, a ajuns singur la concluzia ca e mai bine sa se auto-excluda (a se vedea absenta presedintelui de la evenimente internationale majore si turneele substitutive ale premierului in strainatate).

Revelatorie mi se pare si reevaluarea discreta a noii guvernari de catre acelasi ambasador american, care a recunoscut ca „Romania isi revine” si ca „perceptia asupra romanilor in strainatate se imbunatateste”, chiar daca viziunea sa asupra democratiei romanesti este una tributara DNA-ului. Nu cred ca recenta demitere de catre procurorul general a unui procuror DNA, care instrumenta dosare politice, ar modifica noua atitudine a lui Mark Gitenstein, evenimentul in cauza fiind unul intern puterii judecatoresti, pe deplin cutumiar. In general vorbind, trecutul ramane intotdeauna in urma, viitorul are prioritate. Basescu a fost deasupra legii, dar nu si a timpului, caruia i se va supune.

Presedintele, politica externa si azimuturile

Pluri-partizanismul, subscris cel putin de partidele mari de pe ambele laturi ale esichierului, ar fi primul pas spre elaborarea unei strategii omni-azimutale de politica externa.  Fara un vector adecvat, care sa o duca spre tinte, ma tem ca strategia in cauza ar ramane un simplu petec de hartie. Constitutional, presedintele Romaniei este capul politicii externe, dar numai legitimarea sa electorala, desi necesara, nu este suficienta. Este nevoie si de o abilitare politico-diplomatica de varf. Acestea ar fi conditii formale, care daca sunt sustinute si de un status informal proeminent, si am aici in vedere atat structura de personalitate cat si achizitiile culturale, sansele de atingere a tintelor vor fi cu atat mai mari.

Observatia ca pana la alegerile prezidentiale nu se va putea schimba nimic esential in materie este corecta, dar si frustranta, in acelasi timp, daca nu chiar riscanta. A ramane cu o politica externa uni-directionala sau semi-deschisa, ca sa nu-i zic inghetata, inca un an, intr-o lume in schimbare accelerata, in care deja unii jucatori din zona noastra geopolitica, chiar cu regimuri de dreapta, au zvacnit inainte, repozitionandu-se, mi se pare o expectativa politica paguboasa pentru Romania, un cost nemeritat, care s-ar putea dilata sau ne-ar putea urmari mult timp. Nu cred ca exagerez daca afirm ca, in ceea ce priveste conjuncturile si oportunitatile din politica externa, situatia poate fi ca la teatru, daca vii cu intarziere pierzi posibilitatea ocuparii unui loc in fata sau, in cazul cel mai rau, poti chiar gasi casa inchisa!

In opinia mea, conceptia de presedinte jucator este pe jumatate criticabila. Daca avem in vedere jocul presedintelui in politica interna, de substituire a guvernului sau de amestec in managementul economic al tarii, da, trebuie criticat. In politica externa, insa, lucrurile stau exact invers, unde este nevoie sa fie incurajat, unde este imperios necesar sa avem un presedinte jucator, activ, implicat, vocal si bun negociator, care sa obtina pozitii cat mai avantajoase pentru Romania. Absenta presedintelui Romaniei, titular constitutional de politica externa, de la sesiunea Adunarii Generale a ONU, pentru a da cel mai recent exemplu, este un act condamnabil, de anti-politica externa.

In sfarsit, as mai avea o remarca, de natura constitutionala. Dezideratul oricarei natiuni este de a avea o Constitutie durabila, la care eventuale amendamente sa se faca la perioade cat mai mari de timp. Apare evidenta, din acest punct de vedere, necesitatea ca legea fundamentala sa nu contina prevederi perisabile sau relativ usor modificabile. Am in vedere evitarea acelor concretizari care tin de acorduri, tratate, parteneriate, aliante, uniuni, in favoarea unor principii suficient de generale, care sa reziste in timp. Dinamicile legislative, geopolitice sau geostrategice nu trebuie sa devina, la fiecare sinusoida, input-uri sau presiuni pe Constitutie. De pilda, apartenenta la UE si NATO putea fi foarte bine legiferata prin lege, nu Constitutie, iar Basescu, zelos in rastalmaciri constitutionale, nu ar mai fi avut motiv sa o tina langa cu un anumit azimut, nesocotindu-le pe celelalte. O Constitutie este o temelie, la care nu umblam toata ziua sau sa ne aflam in treaba.

http://nastase.wordpress.com/2013/10/01/politica-externa-a-romaniei/