Cazul Tokes: O stea cazatoare

30/09/2013

Orice stea, inclusiv politica, straluceste doar pe un cer intunecat, de vreme in primul caz, de vremuri in cel de-al doilea. Referindu-ne la Laszlo Tokes, se poate spune ca Romania i-a dat statura si stralucire, la revolutie, cand romanii i-au interpretat actiunile de la Timisoara, din decembrie 1989, drept acte patriotice, in slujba tarii natale, al carei cetatean era si este.

Astazi, insa, dupa escaladarea de catre Tokes a cetateniei romane cu cererea antiromaneasca, adresata premierului Ungariei, la Universitatea de vara de la Baile Tusnad, de a actiona pentru a oferi protectorat Transilvaniei, s-a vazut ca acest credit de incredere romanesc nu are nicio acoperire la cel distins cu “Steaua Romaniei”.

In toata lumea civilizata, acordarii unui titlu sau distinctii de cetatean de onoare al unei urbe sau tari i se raspunde pe masura, pentru ca, nu-i asa, onorarea cu onoare se tine. Cand acest lucru nu se intampla, in mod la fel de firesc i se retrage celui impricinat titlul sau distinctia in cauza. La acest capitol, lucrurile sunt clare si cu aplicabilitate universala: nicio realizare nu-ti poate acoperi actul de inselare a bunei credinte. Legea si morala trebuie intotdeauna salvate.

Cand tara te-a facut mare iar tu incerci sa o faci mica, este limpede ca este o dezicere de idealurile revolutiei romane, fara de care devii o stea cazatoare. Invrajbirea si destramarea tarii nu au fost obiective ale revolutiei. Laszlo Tokes pare a tine cu tot dinadinsul sa ne convinga, in ciuda democratiei, si probabil a reusit, ca manualul care-l citeste si il inspira nu este al revolutiei romane, ci al contrarevolutiei ungare (1956). Mai departe, nu cred ca ar mai fi ceva esential de adaugat.

Anunțuri

Ghicitoarea cu pisici a lui Adrian Nastase

29/09/2013

Fostul ambasador american Rosapepe spunea ca aliantele se fac intre adversari. Daca-i dam crezare, acceptand riscul de a lua drept regula o intentie sau dorinta, atunci avem raspunsul la ghicitoare. Din aceasta perspectiva, fiecare entitate a unei coalitii politice s-ar comporta ca un fagocit, care inglobeaza si digera ceea ce este strain, proces pe care l-am putea defini drept “fagocitoza politica”. Acesta este un raspuns general, iar o ilustrare istorica o avem in alianta Roosevelt-Churchill-Stalin. Totusi, in cultura noastra loialitatea este infinit mai puternica decat tradarea.

Alte raspunsuri pot tine de speculatie, de informatie sau, de ce nu, de intuitie, care pentru un politician este cea mai subtila forma de cunoastere, dar deocamdata nu ar fi oportuna aventurarea pe niciuna din aceste cai. USL mai are inca de mancat paine in formatul originar, iar pentru prezidentiale de abia din decembrie se pot face primele predictii, dupa ce PDL si, eventual, alte formatiuni politice ale dreptei isi vor lansa prezidentiabilii, pentru ca stanga pesedista, dupa cum se stie, va sustine candidatul USL, liberalul Crin Antonescu.

Daca insa “pisica” liberala va sari lateral, asa cum se tot zvoneste, pentru a se debarasa de balastul guvernarii si a putea sprinta mai usor spre europarlamentare si prezidentiale, acesta s-ar putea dovedi un calcul gresit in doua situatii, infirmand zicala ca pisicile cad in picioare. Prima, daca cele doua tipuri de alegeri se vor cupla, in primavara, pentru ca va lipsi PNL-ul de capitalul scontat de 25% la europarlamentare, care este totodata si un revelator pentru strategia de la prezidentiale, alegeri care, la termen, ar urma sa aiba loc toamna viitoare. A doua, daca PSD va iesi in fata, in ultima instanta, cu un candidat suficient de puternic si de cunoscut, pentru care campania electorala nu ar reprezenta un test.

http://nastase.wordpress.com/2013/09/29/ghicitoare-cu-pisici/


Protestele anti-sistem: Ce pot face si de ce au nevoie?

21/09/2013

Pot aduce schimbarea niste proteste anti-sistem? Poate ca da, poate ca nu. Depinde de amploare, de forta motrice, de calea aleasa, de program. Nu in ultimul rand, de parametrii externi. Nu numai masa, ci si momentul trebuie sa fie critic.

Dupa aproape doua saptamani de consumare aparent inutila, s-au spus multe lucruri contradictorii despre protestele din Piata Universitatii. Ca ar avea nevoie de muschi, ca ar trebui sa devina furioase, poate chiar sa se inspire din leninism sau, dimpotriva, ca ar trebui ignorate, minimalizate, interzise, cu trimiteri spre zone care sa scoata din cauza sistemul (hipsterism, votism etc.). Nu mi-a fost greu sa recunosc in dilatarea stangista o incercare de aprindere, nici in contractia dreptista o tentativa de stingere.

Protestatarii nu sunt insa o mamaliga explodanta, care sa fie sau nu initializata, nu alcatuiesc o miscare vandala. De o miscare retro-comunista nu poate fi vorba, cine nu vede vanatoarea legii, expresia imi displace, dar e singura care descrie realitatea, impotriva fostilor tortionari securisti si penitenciaristi, cat si oprobriul societal care-i inconjoara, nu are nicio treaba cu realitatea romaneasca. Nu e formata nici din caldiceii si paturicii status-quo-isti, care stau pe pernele sus-puse ale sistemului si se invelesc cu plapuma de uzufruct a acestuia.

Miscarea tinerilor nu este indreptata impotriva parintilor si bunicilor, pentru iesirea de sub influenta lor educationala sau de orientare profesionala, asa cum alunecos si eludant s-a sugerat, ci este una pro-inclusiva, si pentru parinti si bunici, pentru a-i scoate si pe ei din saracia, umilinta si nesiguranta in care i-a adus un sistem impus, la fel ca si cel comunist. Nu este un protest de tip segment sau secventa, in favoarea unei clase, categorii sau paturi sociale or socio-profesionale sau a unei revendicari inguste, nu este o moda independentista, in genul celor lansate spre a fragmenta, macina si abate atentia tineretului de la problemele si viciile de sistem. Mesajul Pietei Universitatii, pentru cine vrea sa-l priceapa, este de re-suveranizare a Romaniei si resurselor romanesti, pentru ca romanii sa redevina stapanii lor si bogatiilor lor, ca indivizi, ca popor si ca tara, in care statul roman, ca organizatie si organizare a tuturor locuitorilor acestui pamant strabun, sa le asigure protectia si sustinerea intereselor.

Avutia natiunilor, de care vorbea Adam Smith, nu poate exista fara proprietatea natiunilor. Vom intelege mai bine acest lucru daca ne reamintim de istoria coloniala sau daca luam seama la tentativele actuale de reinstapanire coloniala, unele chiar reusite, o simtim si pe pielea noastra, prin patrunderile, mai mult sau mai putin insidioase, prin aceleasi deschideri ale popoarelor si natiunilor catre globalizare.

Intr-o lume a proprietatii, nicio natiune nu poate supravietui fara suprematia proprietatii nationale si nu se poate propasi fara nationalizare si industrializare. Intr-o economie de piata mondiala, nicio natiune nu-si poate satisface nevoile de consum vitale in afara unei economii de piata nationale, in care piata producatorilor sa fie in echilibru cu piata consumatorilor, incluzand, aici, si excedentul absorbabil de catre piata externa, ca sursa de dezvoltare, ceea ce inseamna sa bagam bani, cum spune Puia intr-un cantec, in investitii si iar in investitii, inalt productive si competitive.

Cred cu tarie, impreuna cu protestatarii, ca pentru a ne ridica ar trebui sa urmam calea inversa celei care ne-a dus la cadere, sa punem capat instrainarii romanilor si bogatiilor tarii, sa nu le mai dam tinerilor motive sa plece unde vad cu ochii, sa le regeneram tuturor sentimentul de a fi si a se simti acasa, unde pot avea un lacas al lor, un loc de munca, un salariu sau o pensie decenta, unde isi pot implini aspiratiile si visurile. Dez-instrainarea, o stim cu totii, o stiu si alte popoare, este punctul de pornire al oricarei creatii sau cresteri nationale, este inceputul drumului catre mult-jinduita dezvoltare durabila si echitabila. Stiu, ca si entuziastii din Piata, care nu sunt foarte numerosi, dar carora, intr-un maine generic, li se vor adauga cei mai multi dintre neincrezatorii de astazi, pentru ca niciodata nu este prea tarziu si intotdeauna exista un nou inceput, ca o ora astrala a Romaniei se apropie. Poate ca in apropierea de un astfel de viitor, profetit de multi, nu neaparat edenic ci necesarmente mai omenos, actualizarea unui vechi slogan national cu o conotatie sociala, „Prin noi insine, pentru noi insine”, s-ar putea dovedi un accelerator.

Multi se intreaba care este acest sistem, daca este ceva identificabil si palpabil, pentru a fi siguri ca nu se confunda un detaliu politic sau altul cu esentialul, un regim politic sau altul cu sistemul insusi, cat si pentru a sti daca tintele propuse sau atinse sunt sau au fost anti-sistem. Daca vom analiza orice tara vestica sau, de ce nu, chiar pe a noastra, in care s-au produs alternante la putere de ideologii dihotomice, fara insa a critica stanga sau dreapta, pentru ca nu acesta este scopul, daca am face-o am intra, fara ca macar sa ne dam seama, in cea mai comuna capcana pe care ne-o intinde sistemul, vom constata ca acestea nu au adus dupa ele schimbari notabile (este ceea ce am numit votism, votul fara o schimbare reala, promisa de ideologii). De ce? Pentru ca nu le-a permis sistemul! Altfel spus, alternantele respective pot personaliza sau ideologiza, intr-o plaja foarte restransa, unele regimuri politice in cadrul aceluiasi sistem, inteles ca mod de organizare si functionare a structurilor de putere si de proprietate, in functie de care se face acumularea, distribuirea si redistribuirea avutiei nationale. Care este acest sistem? Fara nicio indoiala, cel capitalist!

Revenind la prima intrebare din titlu, trebuie sa spun, clar si direct, ca protestele anti-sistem „Rosia Montana” nu pot schimba sistemul. Si nu este aici vorba despre absenta muschilor si furiei, un primitivism care oricum nu ar avea cum sa fie propriu unor protestatari cultivati, ci de ceva primordial, de lipsa oricarei legaturi a acestor proteste cu politica, implicit cu rolul si posibilitatile transformatoare ale politicii. Aceasta vacuitate politica a miscarii se constituie in principala sa limita. Ce pot face protestele acestor tineri, studiosi si conectati la circulatia de idei si de miscari alternative din lume, este sa sensibilizeze si sa constientizeze, prin semnale trimise catre planurile politic si social, starea de deriva a societatii romanesti si necesitatea alegerii unei directii, printr-o schimbare de sistem. Credibilitatea acestor protestatari, care reprezinta constiinta tanara si viitorul natiunii, este in afara de orice indoiala, fiind de presupus ca, mai devreme sau mai tarziu, personalitati incercate din politica, animate de patriotism, le vor receptiona si credita semnalele, dandu-le perspectiva politica pe care o merita.

De ce au nevoie protestele anti-sistem? Categoric, nu de muschi si de furie, desi nu este exclus ca hormonii tineretii sa faca, sporadic, si astfel de valuri, care pot izvori din unele minti marginale ce nutresc falsa idee ca astfel de evenimente le pot impune mai usor miscarea in constiinta publica. Nu, miscarea are nevoie de ceva cu adevarat superior, de inteligenta, fara violenta si de fermitate, fara duritate! Capitalul de proiect al Binelui social, de inteligenta creatoare in slujba Renasterii nationale si de fermitate in sustinerea Dez-instrainarii economice ii poate atrage in mod convingator pe romani, pentru ca le este la indemana, fara dobanzi si clauze inrobitoare, si pentru ca poate inalta Romania, asa cum nimeni nu a putut si nu o va putea face in locul lor.

Dar ceva inca lipseste, i se simte lipsa in mediul ideatic, pentru a deveni cu adevarat o miscare pentru vremuri noi. Marturisesc ca intotdeauna am privit cu admiratie spre alte miscari est-europene, care au zdruncinat din temelii vechi moduri de gandire si de organizare social-politica, de ale caror nazuinte lumea a luat cunostinta prin intermediul unor Charte. Probabil ca o astfel de referinta istorica pentru cautarile si innoirile din planul sistemelor politice, care confrunta in prezent Europa de Est si nu numai, ar deveni si miscarea romaneasca Rosia Montana, daca ar deveni o miscare chartista.


Drumul Damascului

19/09/2013

Prin autorul unic si modelul repetitiv, razboaiele impotriva popoarelor din Orientul Mijlociu pot fi asociate cu niste crime in serie. Ruperea lantului acestor crime in serie depinde de solidaritatea noastra, a tuturor. Doar atunci vom putea vorbi despre criza siriana ca despre un conflict rezolvat. Sirienii sunt un popor biblic si binecuvantat, de pe ale carui carari Dumnezeu l-a mustrat si iluminat pe persecutorul Saul. Cu siguranta, si astazi, mesajul pentru un persecutor, cu nume arab, aflat pe drumul Damascului, ar fi acelasi: Husseine, Husseine, de ce ma prigonesti?

http://nastase.wordpress.com/2013/09/19/dezbatere-la-fet/

http://www.titulescu.eu


Dreptul la securitate si noii sai dusmani

13/09/2013

Razboiul este dusmanul de moarte, dintotdeauna, al dreptului la securitate al popoarelor si natiunilor. Dupa ce Carta ONU l-a ingradit, punandu-l sub controlul dreptului international si institutiilor sale, razboiul de agresiune a cautat, impins de la spate de complexul militar-industrial, sa-si gaseasca o schimbare la fata, prin care sa le induca in eroare si sa le evite incidenta.

Un drog rasist si o cale invincibila

Poate parea de neconceput ca dupa un razboi rasist mondial, care a prabusit lumea peste ea insasi, asa ceva sa se mai intample, dar imaginatia exclusivista, neponderata de inclusivism, poate bate atat trecutul cat si prezentul. Aidoma tezelor arianismului, cele ale exceptionalismului emana un dispret total fata de egalitatea tuturor popoarelor si natiunilor, asupra carora isi proiecteaza, discretionar si expansiv, vointa si puterea. Exceptionalismul este o noua doctrina rasista, cu pretentii de superioritate absoluta si de control global, la fel de primejdioasa ca si arianismul, pe care lumea fie nu o constientizeaza, de nu-i raspunde, fie inca nu a gasit modalitatea potrivita de a o face. Calea aleasa de catre exceptionalism pentru a deveni o realitate goliata si infricosatoare este de a lovi lumea cu parti din ea insasi. Aceasta cale de luare in stapanire a intregului de catre o parte a sa poate fi de neoprit, in absenta coeziunii si solidaritatii intregului.

Trei tipuri de razboaie ilegale, un singur vector purtator

Primul tip de razboi ilegal este razboiul preventiv, binecunoscut ca doctrina si autor, care a fost operationalizat timp de zece ani. A fost ilegal pentru ca a fost pretextiv, cu o cauza inexistenta, presupusa sau fabricata, politic, in care o vointa unilaterala s-a substituit dreptului international si institutiile sale. Razboiul preventiv s-a bazat, sfidator pentru logica si ratiune, pe exploatarea emotionala a unor ipoteze, a unor posibilitati atat de generale si de lipsite de probabilitate incat ar putea fi administrate oricarei natiuni.

Al doilea tip de razboi ilegal este razboiul de pedepsire, un proiect unilateral, alimentat grosier de doctrina exceptionalismului, pentru aplicarea unor lovituri externe unui stat suveran, presupus vinovat, pe un caz concret, pentru folosirea armei chimice impotriva populatiei, in conditiile unui razboi civil impotriva rebelilor si teroristilor. De la caz la caz, pot fi si alte acuzatii nefondate, important este impactul emotional si potentialul de inselare. Fara a exclude posibilitatea de sanctionare, razboiul de pedepsire este ilegal deoarece se automotiveaza prin supozitii politice si isi aroga dreptul de interventie, in afara dreptului international si a aprobarii ONU.

In stransa legatura cu razboiul de pedepsire este un al treilea tip de razboi ilegal, razboiul de mercenerizare a opozitiei. Acesta si-a facut aparitia de putina vreme si este cel mai perfid dusman al dreptului la securitate al popoarelor si natiunilor, deoarece este o agresiune militara externa cu acoperire civila interna. Este vorba de inarmarea opozitiei interne, declansarea unui razboi civil si inglobarea acestuia in planurile externe ale unui razboi de agresiune. Sub acoperirea razboiului civil, rebelii sunt inarmati, instruiti si sustinuti politic din afara tarii, in scopul de a fi folositi ca armata interna precursoare a unei armate straine principale de agresiune.

Doua greseli ale lumii civilizate

Lumii civilizate ii sunt imputabile doua greseli, care stimuleaza merceneriatul ca opozitie, intr-un mecanism democratic intra-statal. Prima greseala, politica, este de a nu scoate in afara democratiei o opozitie inarmata, care nu trebuie sa aiba niciun rol intr-un proces politic intern. A doua greseala, juridica, este de a nu pune o opozitie merceneriata in afara legii, care nu poate fi subiect de drept international. Ca si cu teroristii, cu rebelii merceneriati nu se discuta, acestia nu pot lua loc la masa niciunor negocieri. Salbaticia este si trebuie sa ramana in afara lumii civilizate.

Criza siriana: Arme contra garantii

S-a spus, adesea, ca arma chimica este arma nucleara a saracului. Ambele, ne sunt cunoscute efectele din 1945 si 2013, sunt atroce, dar numai prima a fost scoasa in afara legii. Sunt destule indicii care ne permit sa presupunem ca, intr-o proximitate nucleara amenintatoare, Siria si-a produs STL-urile pentru descurajarea unor potentiali agresori. Calculul politic s-a dovedit gresit sau, cel putin, catre o asemenea perceptie au impins, brutal si emotional, evenimentele din 21 august. Initiativa de punere sub control international a arsenalului chimic sirian este de salutat, dar nu si continuarea amenintarilor, care sustin ca interventia este doar amanata, nu anulata. Intr-o zona geopolitica convulsiva si instabila, o dezarmare unilaterala ar trebui sa fie insotita, in mod firesc, de garantii de securitate.

Dreptul international, in urma noilor realitati

Prin prisma celor trei categorii de razboaie ilegale, este evident ca dreptul international este depasit. O actualizare este mai mult decat necesara. La fel se poate spune si despre stiintele militare si politicile de securitate, care au ramas in urma noilor provocari la adresa suveranitatii, integritatii teritoriale si inviolabilitatii frontierelor statelor.


Eveniment “Zero”: Nasterea unei miscari

10/09/2013

Germinatia sociala a ideilor de schimbare depinde de o serie de factori, intre care timpul, constientizarea si, probabil, generatia joaca un rol important. A trecut aproape un sfert de secol de la schimbarea, promisa a fi in bine, din 1989, fara ca acest lucru sa se intample. Sarcina economico-sociala a orientarii spre Vest nu s-a indeplinit, iar status-quo-ul de sistem, instapanit de revolutia portocalie si consolidat de guvernoratul in tandem, Basescu-Gitenstein, de tip colonial, coabiteaza cu un guvern social-liberal, in pofida faptului ca se afla in conflict antagonic cu interesul national si asteptarile populatiei. Sistemul parea matusalemic, pana foarte de curand, capabil sa supravietuiasca oricarui guvern si oricaror proteste sau referendumuri.

Am scris aceste randuri cu gandul, evident, la aceasta toamna sociala, care a debutat cu putere, iesind din zagazuri care pareau ale neputintei si resemnarii, in fata pauperizarii crescande si a coruptiei sistemice. Desi muntii nostri aur poarta, vorba poetului, Alesul (sau alesii) il instraineaza, pe saracie, catre a Apusului Poarta, iar mituitorii au ajuns sa inchida pana si ochii televiziunii publice, pentru ca protestele romanilor sa ramana necunoscute. La capatul a noua zile de proteste, in Piata Universitatii si in alte orase ale tarii, impotriva proiectului de exploatare a aurului de la Rosia Montana, de catre Gabriel Resources Ltd, autoritatile l-au declarat inchis, catalogandu-l un esec. Protestele insa vor continua, cu o agenda extinsa la cianurile in minerit si gazele de sist.

Ma inscriu concertului de opinie care vede in participarea tineretului universitar la protestele din Piata Universitatii, in continuitatea si in obiectivele acestora un fenomen social, dar nu m-as grabi sa-l compar cu miscarea studenteasca occidentala din mai 1968, si nici sa-l deturnez prin atribuirea unui partizanat politic sau confruntari guvernamentale care in mod vadit ii lipseste. Desigur, fenomenul poate evolua catre o alta treapta, poate chiar dobandi caracterul unei replici post-neoliberaliste, oricum, anti-capitaliste mi se pare cam mult spus, avand in vedere evantaiul organizarilor de tip capitalist. Fenomenul ca atare, in acest stadiu, l-as numi miscare, iar pentru importanta si momentul de aparitie l-as categorisi drept un eveniment de rang „Zero”.

Miscarea studenteasca romaneasca este ceva relativ nou in peisajul post-comunist al Estului, ca obiective, determinare si rezultate, ceva scintilatii au fost si in Ungaria, si in Bulgaria, si in Cehia, poate si prin alta parte, dar atat, niste scintei. Fenomenul pe care, din motive de specificitate, l-as boteza „Resources”, pentru ca resursele sunt in centrul lui, cel putin in aceasta faza, cat si pentru ca proteste in Piata Universitatii au mai fost si Rosia Montana a fost doar unul dintre obiective, nu are nimic in comun cu violenta si hedonismul miscarii marcusiene, marcate de alcool, sexualitate si rock (Herbert Marcuse a fost intr-adevar un instigator anti-sistem, dar din cu totul alte ratiuni decat cele anti-capitaliste).

Miscarea „Resources” nu este nici de stanga, nici de dreapta, ci, daca vreti, de stanga-dreapta, adica transcende ideologiile de esichier politic, ceea ce nu inseamna ca este anti-ideologica. Niciun interes nu se poate promova in afara unei ideologii, sfarsitul acestora, profetit din cand in cand, mai ales in perioade de criza si de schimbare, s-a dovedit de fiecare data un mit sau o alta ideologie. Adevarata problema a ideologiilor este cata reprezentativitate sociala sau nationala au, ce arie de interese ating, ce mijloace si ce scopuri propun. Istoric, multe miscari sociale au clacat din cauza absentei unei ideologii, dar nu-i mai putin adevarat ca si multe dintre cele care au avut au fost ingropate din cauza punerii in circulatie a soparlitei ca n-ar avea, ceea ce le obtura perspectiva perceputa. Ideea ca miscarea din Piata Universitatii ar fi anti-ideologica exprima mai degraba o dorinta decat o realitate sau, si mai bine spus, teama de o anumita realitate miscatoare. Care este ideologia noii miscari protestatare? Concluzia care se desprinde din examinarea obiectivelor este ca acestea descriu o ideologie a interesului national.

Nu neg ca revolutiile secolului XXI ar putea avea, dupa un anumit stadiu de dezvoltare globala, mai degraba cauze culturale decat economice. Ideea este discutabila, probabil ca daca toate neamurile pamantului ar fi cuprinse de starea paradisiaca a imbelsugarii, si-ar putea permite, pentru a nu se plictisi, si nu stiu ce revolutii pe criterii culturale (ma infiorez insa daca acestea vor fi de genul unor incercari, de astazi, de schimbare a locurilor intre normal si anormal, intre sanatos si patologic!). Insa pana cand nu se vor reduce decalajele dintre bogatii si saracii lumii, fie ca e vorba de tari sau de persoane, vor mai curge multe vremuri peste pamanteni! In mod explicit, miscarea „Resources” are cauze economice, si prin aceasta isi defineste principala nota de originalitate, aceea de a fi o miscare economica, nu politica.

Alte doua caracteristici, pereche am putea spune, judecand dupa dihotomia traditionala guvernamental-neguvernamental, sunt ca protestele nu par a fi nici anti-guvernamentale, nici ale societatii civile. In primul caz, nu s-a mai auzit sloganul „Jos!” (poate doar cu totul accidental), ca in ianuarie 2012, iar tineretea premierului, care-l apropie de generatia protestatarilor, se poate presupune ca a fost un argument puternic de comunicare si intelegere, din moment ce preceptul „Cere si ti se va da!” a functionat, ce-i drept, cu intarziere (probabil, Ponta a vrut sa arate ca un lucru bun se poate face si la noua zile!). Cat priveste absenta de la proteste a reprezentantilor societatii civile (nu am cunostinta decat de o tentativa esuata, respinsa de Piata Universitatii), ma surprinde mai putin decat „sponsorizarea” oengista din cazul televiziunii publice, chiar incep sa cred ca descurcareata societate civila merge in paradis, din moment ce, daca nu e rece, este paralela cu terestra clasa de mijloc (in statu nascendi, ce-mi place savantlacul, cand nu exprima nimic!).

In loc de concluzii, nu stiu daca aceasta miscare, tanara si la propriu si la figurat, economica si anti-sistem, pentru ca anti-sistem este o miscare care nu se lasa sedusa de culorile politice si rotativele guvernamentale conventionale, intre limitele carora nu se schimba nimic si establishmentul ramane acelasi, dar este animata de o ideologie a interesului national, va reusi o schimbare de directie sau de statut de tara. Fara un cap politic, care a existat dar a fost temporar neutralizat de catre sistem, va fi greu, daca nu chiar imposibil, ca miscarea protestatara studenteasca sa se transforme intr-o revolutie a patriotismului economic.


Canibalizarea civilizatiilor

04/09/2013

Razboaiele din Afganistan, Irak si Libia au fost tot atatea ruguri umane aprinse, care inca mai fumega. Cel mai probabil, si cel sirian va arde in curand. De ce aceasta „antropofagie implicita” in Orientul Mijlociu? Cel mai scurt raspuns ar fi pentru ca este o zona bogata, ravnita de cei care traiesc din prazile de razboi. Sunt insa si alte raspunsuri mai lungi, care vin din istorie si din mituri, cele ale „alesilor” si ale „visului” fiind cele mai cunoscute. Nu nominalizarile sunt insa cele mai importante, ci trimiterile la fapte si principii, incriminarea nu schimba lucrurile,  dar luminarea o poate face.

La intrebarea legata de „antropofagia implicita” a razboaielor din Orientul Mijlociu exista si o explicatie care tine de o anumita psihologie pradatoare, de o politica instinctualista. Pe o scala a instinctualitatii si rationalitatii, acest tip de psihologie politica se plaseaza in zona inferioara a primeia, care priveste umanitatea prin prisma troficitatii, ca pe o sursa de nutritie, din care isi asigura necesarul pentru existenta prin intermediul violentei. Este un fenomen care nu creeaza civilizatie, in sensul aplicabilitatii valorilor utilitare totalitatii speciei umane, ci distruge si consuma civilizatii, pentru satisfaceri extrem de restranse (unele statistici vorbesc de 1% din populatia lumii), pe care l-as numi de canibalizare a civilizatiilor.

Este suficient sa privim fie si numai la pregatirea rugului pentru civilizatia siriana si la ritualurile politicii fricii, care o insotesc si tintesc intreaga zona geopolitica, pentru a ne da seama de actualitatea canibalismului si canibalizarii, care nu mai tin doar de istorie sau de literatura. O aceeasi vocalitate a atribuirii, antepronuntarii si deciziei unilaterale, pe baza propriilor anchete si informatii, pretinse infailibile, functioneaza la cote maxime in toate cazurile de acest gen, este firul rosu, sangeriu care le marcheaza, venind dinspre cei care se concep varful unui „lant trofic”, pe care si pentru care l-ar reprezenta civilizatiile.

Canibalizarea civilizatiilor nu este un produs etnic sau rasial, ci unul sectar, care imprima o anumita religiozitate politicii de canibalizare. Urmarind cum retorica belicoasa, de pe vremea invadarii Irakului, a trecut de la un partid la altul, pentru fortarea interventiei militare in Siria, se poate spune ca fenomenul de canibalizare este unul transpartinic, ceea ce descrie un anumit profil al organizarii statale.

Vorbesc de religiozitate pentru ca tocmai religia este cea care, in hermeneutica justificativa, pusa la dispozitie de unele inrolari academice, stabileste liniile de bataie, asa cum, intr-o tentativa esuata, a facut-o Samuel Huntington, in „Ciocnirea civilizatiilor”. Folosesc sintagma de organizare statala si nu termenul de stat pentru a atrage atentia asupra prapastiei care exista intre caracterul ingust, de grup al constructiei din primul caz si cel larg, social, al tuturor cetatenilor, al celei din al doilea caz.

Oricat de departe ar fi sau ar veni canibalizarea, globalizarea poate face ca aceasta sa dea peste cap viata oricarei natiuni sau chiar sa se confrunte cu un asemenea viitor, cu atat mai mult cu cat pentru canibalii civilizatiilor nu exista decat teritorii-tinta. Cine se amageste ca notiunile de aliat sau partener l-ar pune la adapost, se inseala amarnic. Spionajul global, deopotriva a aliatilor si inamicilor, tine loc de cea mai buna explicatie.

Pe ulii razboiului perpetuu, pentru ca perpetue le sunt si nevoile trofice, nu-i intereseaza legile civilizatiei, ei au propria lege, credinta utopica in exclusivismul armelor si in mistica milenarista sau, atunci cand o fac, urmaresc sa-si impuna propria vointa ca sursa de drept international. Ei invoca interese de securitate cand ii ataca pe altii sau cand vor sa impuna o ordine de comanda, desi nicio parte a intregului nu-i poate pune in pericol in afara legitimei aparari sau a dreptului international, intr-o civilizatie in care democratia, dreptul si morala impun armonizarea majoritatii vointelor statelor in cadrul ONU.

Cum violenta atrage violenta, intre canibalii civilizatiilor si necrofagii secundari, care sunt extremistii si radicalii, reuniti in opozitii inarmate, se naste o simbioza, prin care impreuna sapa la temelia oricarei natiuni si a oricarei civilizatii. Nu pot sa nu remarc diferenta de filosofie dintre a uni oameni si a dezbina oameni, care sta la baza a doua proiecte geopolitice pe care va las sa le identificati singuri.

Canibalizarea civilizatiilor nu poate fi respinsa decat de ansamblul civilizatiilor, impreuna cu excizia, oricat de dureroasa, a terorismului din tesutul social. In anul 342 i.e.n., generalul chinez Liu Feng spunea: „Este intotdeauna mai usor sa pacalesti o lume intreaga decat un singur om.” Cred ca a venit timpul cand aceste cuvinte pot fi intoarse, cand adevarul global poate opri inselarea globala.