Substantieri ale ideilor social-democrate (I)

31/01/2010

Cauzele esecului in alegerile prezidentiale si clarificarile ideologice si organizatorice care vor face obiectul apropiatului Congres al PSD au generat o ampla dezbatere premergatoare (polarizata in special de tezele lansate de grupul de reflectie condus de Adrian Nastase), avand in vedere ca de lamuririle care vor fi aduse va depinde in mod hotarator soarta viitoarelor confruntari politice.

Asumarea istoriei proprii. Trecutul istoric al social-democratiei romanesti trebuie asumat in integralitatea sa, inclusiv cel din perioada totalitarismului comunist, acesta reprezentand piatra de temelie fara de care nu va putea fi construit, in mod trainic,viitorul PSD. Chiar daca nasterea comunismului a insemnat, institutional, sfarsitul multipartidismului, ideile social-democrate nu au putut fi incatusate, intemnitate sau exterminate, asa cum s-a intamplat cu militantii acestora, ideile neputand fi ucise. In virtutea acestor premise, ideile social-democrate au continuat sa subziste si sa se opuna dictaturii, transmitandu-se, de la o generatie la alta, sub cele mai diverse intruchipari (legale, prin specularea slabiciunilor sistemului, semilegale sau ilegale, formale sau informale, pe filiera interna sau externa etc., multe dintre acestea fiind deja aduse la lumina de cercetarile istorice). De aceea, asa cum s-a intamplat si in alte domenii de manifestare a libertatii spiritului uman (cultura, arta etc.), istoria social-democratiei din perioada comunista trebuie vazuta ca fiind una de rezistenta, fapt probat de victoria Revolutiei din Decembrie 1989, care nu ar fi fost posibila daca nu s-ar fi sprijinit pe o asemenea sustinere politica, venita din zona gri sau din cea nevazuta a rezistentei anticomuniste. Ceea ce s-a intamplat dupa revolutie, respectiv ca acest act popular de stanga a fost confiscat de fortele politice de dreapta, reprezinta o alta problema care va trebui sa faca obiectul cercetarilor istorice.

Valori fundamentale. Social-democratia trebuie sa-si recupereze si revigoreze valorile traditionale, sa le aduca pe terenul realitatilor din zilele noastre si sa le imbogateasca cu altele noi. Liantul tuturor valorilor social-democrate ar trebui sa fie echilibrul social, care, precum o ancora de stabilitate, sa fereasca societatea de dezechilibre si crize. Dintre valorile social-democrate fundamentale nu ar trebui sa lipseasca cele referitoare la economia sociala de piata, dezvoltarea durabila, distributia sociala, etica si echitatea sociale, solidaritatea sociala (o singura Romanie), democratia sociala, statul social, justitia sociala, libertatea sociala (vazuta in contextul drepturilor si obligatiilor sociale), securitate prin respectarea drepturilor omului, demnitatea umana etc. Operationalizarea acestor valori trebuie intotdeauna contextualizata si raportata la axul axiologic reprezentat de echilibrul social, prin punerea in balanta a nevoilor si resurselor, pentru a evita orice derapaj politicianist pe panta populismului, dusmanul primordial al oricarei politici sociale. Determinantul „social” semnifica sau ar trebui sa exprime de-clasializarea valorilor/normelor in cauza, care ar trebui sa fie in beneficiul intregii societati, nu doar in cel al „paturii suprapuse” a celor bogati si privilegiati.


O altfel de extrema dreapta

29/01/2010

Extremismul este, dupa cum ne-a dovedit in doua randuri secolul trecut, o ideologie subversiva si un regim „politically incorrect”, care tinteste echilibrul social si global, producand efecte devastatoare. Iata insa ca secolul XXI ne releva un alt soi de maleficitate ideologica, ascunsa in forme „politically correct” de aceasta data, dar „economically incorect”, care a generat consecinte la fel de catastrofale: criza economica mondiala. Numele acestei ideologii economice care profetea fals si tentant (asemanator suratelor ei mai varstnice) pretentia edificarii unei „alte lumi”, care ar fi insemnat finalul evolutiilor ideologice si universalizarea democratiei si prosperitatii, este neoliberalismul, care, neindoielnic, prin urmarile sale destabilizatoare reprezinta o altfel de extrema dreapta.

Nu asi dori sa ma ocup aici de anatomia acestei teorii maligne. Au facut-o pe larg reputati specialisti, laureati ai Premiului Nobel, cum ar fi Joseph Stiglitz sau Paul Krugman, care au criticat pertinent neoliberalismul, dezvaluind prevalenta egoismului si lacomiei in logica profitului, „depravarea” bancherilor, vinovatia economistilor etc., care au impus popoarelor si natiunilor lor costuri sociale exorbitante. Au facut-o alti critici, care au descris impactul dezastruos al dominatiei corporatiilor asupra vietii cotidiene a oamenilor, cum ar fi Sue L.T. McGregor, Janice Doull & Larry Fisk atunci cand vorbesc despre „microbii neoliberali” care produc boli in randul populatiilor (Neoliberalism, Microbes, and Peace: A Human Ecological Perspective), Michael Moore care analizeaza cum „povestea de dragoste” a Americii fata de capitalism, candva inocenta, a transformat acum visul american intr-un cosmar (Film-Capitalismul-o-poveste-de-dragoste/) sau Thomas Wieczorek care face raspunzator neoliberalismul pentru raspandirea unor clisee si false imperative care viciaza esenta democratiei (“Republica scoasă din minţi”) etc.,  lista fiind extrem de lunga…

Asi vrea insa sa atrag atentia asupra unor probleme care tin de atitudinea si asumarea transante a responsabilitatii fata de devastarile produse economiei mondiale (1), cat si fata de masurile asiguratorii post-criza, care trebuie sa fie clare si ferme (2). Orice tendinte de eludare sau minimalizare in acest sens nu ar face decat sa conserve germenii si riscurile (re)producerii in viitor a unor crize asemanatoare. Daca bogatii lumii, reuniti in aceste zile la Davos, vor reusi sa escamoteze aceste probleme, prin alte „inginerii” teoretice, in genul celor prin care „baietii destepti” ne-au sucit mintile in ultimile decenii, ducandu-ne pe caile pierzaniei, inseamna ca teoria luptei de clasa nu a „murit” decat pentru clasele populare (ceea ce le explica slabiciunea si dezbinarea), nu si pentru cea dominanta, nemilos de unita in a le constrange pe celelalte la o concurenta inegala, prin impunerea logicii profitului. Intr-o lume in miscare, raspunderea istorica a neoliberalismului pentru criza mondiala este indubitabila, dupa cum la fel ar trebui sa fie si condamnarea acestuia.


Addenda la un proiect social-democrat

26/01/2010

Citind si recitind, critic si comparativ, ideile-proiect ale unor lideri ai PSD privind reconstructia ideologica a acestei formatiuni politice, mi-au atras atentia, prin viziune si substanta, cele ale lui Adrian Nastase. In aceeasi nota (la care se adauga si cea de concretete), initiativa de lansare a unui nou brainstorming, sub forma tezelor pe aceasta tema, nu poate fi decat salutara, deoarece efortul de echipa (una din valorile social-democrate pe care observ ca Nastase o promoveaza cu asiduitate) este, intotdeauna, constructiv. Poate, in felul acesta, vor fi depasite unele abordari prea conventionale si nenuantate, in favoarea unei mai bune apropieri a acestora de realitatile zilelor noastre. Una dintre aceste abordari inadecvate mi se pare a fi cea legata de problemele securitatii si ale drepturilor omului. Nu cred ca abordarea ierarhica sau dihotomica a acestora s-ar putea dovedi operanta. Un efect foarte simplu al unei astfel de inabilitati de abordare ar putea fi ca unii ar putea intelege, in mod gresit, ca una dintre probleme ar fi privilegiata in defavoarea alteia. Nimic mai fals si mai inoportun pentru actiunea practica, deoarece ambele sunt extrem de importante in secolul XXl. Cred ca o abordare corelata si chiar inclusiva poate depasi aceste dificultati. Securitatea nu mai este de mult una exclusiv militara, desi apostolii razboiului continua sa speculeze o astfel de abordare unilaterala si anacronica. In afara securitatii militare (si a celorlalte componente cunoscute), securitatea are si o dimensiune civila, din perspectiva apararii drepturilor omului. Mai precis, apararea drepturilor omului ar trebui conceputa nu in afara securitatii, ci in interiorul acesteia: securitatea drepturilor omului. O alta idee care ar putea beneficia de un mai bun suport argumentativ se refera la raporturile dintre munca si capital. Este vorba de raspunderea sociala a corporatiilor (problema dezvoltata si sustinuta teoretic prin conceptul CSR). Istoria recenta ne-a demonstrat ca am permis corporatiilor ca, in goana lor nesabuita de obtinere a profitului cu orice pret, sa ne controleze vietile si sa ne distruga mediul. Ultimul aspect ar trebui sa largeasca raspunderea agentilor profitului si fata de mediu, sub forma raspunderii sociale si ecologice a corporatiilor (CSR devenind astfel CESR). Un asemenea obiectiv, deopotriva strategic si stringent, nu se va putea bucura de un succes real decat daca va fi fi inscris pe stindardele de lupta politica ale stangii.


Avatarurile dreptei (l)

23/01/2010

PDL in Anul Tigrului Alb

Nici nu au scapat bine de Flacara Violet, despre care se spune ca a fost aliatul energetic subtil cu ajutorul caruia Traian Basescu a invins tot ce se putea invinge in 2009, ca o alta sursa de putere, venita din astral, sporeste „agitatia”  politicienilor (care, iata, nu e numai a multimilor !), cuprinsi de febra reformelor, in 2010: Anul Tigrului Alb (de Metal).

 In favoarea cui va inclina balanta zodia acestui pradator (de metal prin ferocitate si alb prin intelepciune, care aduce insufletire, dramatism, indrazneala si maretie), intr-un an care, politic, se anunta a fi dominat de multiple riscuri si schimbari ? E o intrebare care preocupa deopotriva puterea si opozitia, care incearca sa dea cele mai bune raspunsuri adaptative (doctrinar, ideologic, politic si organizatoric) noilor provocari ce izvorasc dintr-un mediu deosebit de fluid.

 Intr-un context care-i devine din ce in ce mai ostil, atat national (adancirea crizei economice si sociale), cat si international (amurgul revolutiilor portocalii), amenintand sa devina bulversant, PDL este nevoit, impins de binecunoscuta-i instinctualitate politica ce nu l-a inselat niciodata, sa-si caute un nou raspuns identitar (1).

Nascut ca partid democrat in stanga esichierului politic si renascut ca partid democrat-liberal in dreapta acestuia, PDL se prezinta astazi ca un mix genetic, respins de ambele familii politice, ceea ce genereaza confuzii si controverse (2).

Un element de slabiciune potentiala il reprezinta si faptul ca PDL se coaguleaza in jurul unei singure personalitati politice puternice, Traian Basescu, motiv pentru care se spune, nu fara indreptatire, ca PDL este o persoana, ceea ce s-ar putea transforma intr-un handicap de regenerare in cazul unei crize de leadership (3).

Tectonica interna de partid, care opune trioul Theodor Stolojan, Cristian Preda si Sever Voinescu triumviratului format de Vasile Blaga, Radu Berceanu si Adrian Videanu, pe tema acuzelor de oligarhizare a partidului, a devenit, in ultimul timp, un factor de presiune in directia unei redefiniri (4).

Nu in ultimul rand, afilierea internationala a PDL la PPE, de centru-dreapta, reprezinta un imbold determinant spre o mai buna segmentare si pliere neechivoca pe valorile dreptei (5).

Plecand de la asemenea imperative de reorientare, care sa-i mareasca aderenta la scena politica romaneasca si europeana, optiunea pentru doctrina crestin-democrata, evocata de surse interne, pare a fi una demna de luat in seama. Din capul locului, trebuie spus ca respingerea unei asemenea reinventari pe presupunerea ca ar fi o inchidere si o ingustare a bazei politice, care ar contraveni, chipurile, trendurilor proprii ale PPE, este absolut falsa, facandu-se atat confuzii doctrinare, cat si de planuri (respectiv intre cel national si cel supranational).

Fundamentul originar al PPE il reprezinta crestin-democratia, care a aparut ca o reactie moderatoare intre liberalism (individualism) si socialism (colectivism) ce a adus elemente noi precum morala crestina si subsidiaritatea. Ulterior, Helmut Kohl, unificatorul Germaniei si artizanul PPE de astazi, a insistat ca acesta din urma sa se deschida si catre formatiunile conservatoare din UE (care sunt reactii la liberalism), cu care se intersecteaza in puncte fundamentale ale ideologiei, precum respectul fata de valorile traditionale, credinta si familia (in multe tari europene crestin-democratia este considerata drept o forma de neoconservatorism).

Asadar, PPE nu e un supraordonator al dreptei si nici echivalentul fuzionismului american, identitatea sa populara fiind, supranational, una europeana, dar nationala e crestin-democrata. Faptul ca, azi, PPE este identificat cu dreapta europeana reprezinta cu totul altceva, respectiv recunoasterea pozitiei sale dominante in principalele institutii comunitare. Deasemenea, criticile privind „disparitia aripei liberale” din PDL, in urma revendicarii de catre acesta a unei pozitii crestin-democrate in spectrul politic romanesc (perfect naturala, de altfel) sunt complet nefondate (daca nu chiar diversioniste), deoarece liberalismul respectiv nu are nimic de-a face cu cel de partid, doctrinar si ideologic, ci cu libertatea ca valoare cardinala a democratiei.

Ca sa o spunem pe-aia dreapta, pana la capat, PDL actioneaza, deja, de facto, dupa o doctrina crestin-democrata. Asa se explica de ce multe din actele sale politice contrariaza pe cei care-l judeca dupa anacronica particula „L” din denumirea partidului (probabil, aici ar trebui cautata motivatia refuzului ferm al presedintelui Traian Basescu de a aduce in fruntea Guvernului un prim-ministru PNL sau apropiat pozitiilor liberale, cat si cea a atacurilor necrutatoare ale lui Crin Antonescu la adresa sefului statului si a PDL, fiind vorba, mai degraba, de un razboi doctrinar si ideologic, decat de unul politic).

Chiar daca nu exista un loc gol, ideile crestin-democrate din Romania nu au acea forta reprezentativa, sub aspectul ponderii politice si sociale, menita sa le impuna in alegerile si institutiile nationale si comunitare intr-o maniera compatibila cu anvergura PPE, de prima forta politica a UE. Tocmai de aceea, orice mutatie compensativa in acest sens ar trebui sprijinita. In opinia noastra, unele procese si tendinte vizand condamnarea comunismului, sustinerea credintelor, valorilor si institutiilor religioase, scoaterea din adormire, prin fuziune, a crestin-democratiei taraniste si, prin modernizare, a bazei sale sociale, reformarea institutiilor statului, in care independenta justitiei este prioritara sau renasterea nationala ar putea reprezenta, chiar daca, fiind la inceput, rezultatele sunt firave, un bun pat germinativ politic din care sa se nasca un mare partid crestin-democrat.

Despartindu-se de un simbol portocaliu ofilit de instabilitate si de o zona politica ambigua, in care se calca pe picioare atat cu social-democratii, cat si cu liberalii, PDL ar raspunde, prin asumarea unei identitati crestin-democrate, unei imense asteptari si oportunitati istorice. Cat timp va fi pe val, riscurile si costurile schimbarii vor fi minime.

 

 

 


Va cadea un cap. Ce va urma ?

18/01/2010

Prea mic pentru un razboi atat de mare. Pe zi ce trece, semnele unei apropiate „executii” publice a invinsului Mircea Geoana se inmultesc. Printre acestea, lista lui Miron Mitrea (http://blog.mmitrea.ro/2010/01/12/greselile-facute-de-geoana-co-in-anul-electoral-2009/) si raportul ISD, condus de Adrian Severin (http://www.ziua.net/news.php?data=2010-01-18&id=49140) seamana foarte mult cu o cronica a unei „morti” anuntate. Multe dintre cele 12 capete de acuzare formulate de Mitrea sunt intemeiate. Ratarea stupida a victoriei in confruntarea finala, necuratele legaturi cu „Maleficul” (Vantu), prostescul episod „Timisoara”, inhaitarea electorala nefasta cu „Ezotericul” (Hrebenciuc) sau folosirea contraindicata a „Agramatului” (Vanghelie) in jucarea mizelor partidului sunt cateva dintre acestea. Dupa cum, la fel de corecta este si concluzia raportului ISD, care invedereaza responsabilitatea lui Mircea Geoana in pierderea alegerilor prezidentiale, acesta dovedindu-se incapabil sa valorifice uriasul avantaj strategic dat de sustinerea unei coalitii de proportii, care nu a existat la alegerile din 2004. In plus,  absenta unei sustineri interne, prin care tot mai multi lideri social-democrati se distanteaza de perdantul Geoana, face ca acesta sa se plaseze, inevitabil, in postura ingrata a unui general fara armata. Cum democratia este neiertatoare, cand ii sunt inselate asteptarile, singura solutie ramasa pentru Mircea Geoana este demisia de onoare.

Suspiciuni, erori sau pericole ? Toate ar fi bune si frumoase in legatura cu documentele amintite, daca la o analiza mai amanuntita nu ar aparea si unele semne de intrebare. Un astfel de sambure al indoielii, existent in demersul lui Miron Mitrea, se refera la o incredibila tentativa de dezarmare a luptei antibasesciene, calificand atacarea lui Traian Basescu drept o idee exclusiva si gresita (?!). Hopa !!! Ce-i cu mesajul asta defensiv si capitulard, coane Mitrea ?! Pai din ce armata faci parte si in solda cui te afli ?!… Si, atunci, cum sa nu pleci urechea la banuielile zvonite cum ca Miron Mitrea , supranumit de unii „Uzurpatorul”, ar subordona PSD-ul lui Traian Basescu, in cazul in care ar fi ales presedinte al partidului ?!… O alta sursa de nedumerire se afla in raportul Severin, care incepe, nici mai mult, nici mai putin cu „Cezarul a invins !”, semanand cu un fel de laudatium sau o prosternare. Mai, sa fie !… Asa mostra licentioasa (chiar daca, probabil, involuntara), care ar putea parea unora a fi de obedienta slugarnica, mai rar ! Nu negam validitatea concluziilor, ci doar vrem sa reamintim ca, uneori, un cuprins bun poate avea, din graba sau neatentie, o introducere proasta.

Privind inainte cu speranta. Este absolut necesar ca perioada tanguirilor sa se termine cat mai curand posibil, pentru a se putea trece cu toate fortele la cea a regandirii, readaptarii si reconstructiei PSD, in raport cu noile conditii. Reforma trebuie astfel conceputa incat sa nu fie afectat in niciun fel echilibrul politic intern si, privind intr-un cadru mai larg, nici cel social (nu trebuie uitat nicio clipa ca ceea ce se intampla in PSD are puternice reverberatii sociale, oamenii percepandu-l ca pe un pol de speranta si schimbare). Este nevoie, mai mult ca oricand, de un nou PSD, puternic si aplicat, care nu va putea fi infaptuit decat de o noua echipa, avand in frunte un nou lider. Un lider puternic si combatant, calit in luptele politice, cu viziune strategica si idei de substanta, capabil sa uneasca, sa mobilizeze si, mai ales, sa fie urmat. Acesta nu poate fi decat Adrian Nastase, care, recent, declara ca ii este frică de Cel de Sus ca nu va avea suficienţi ani pentru a privi din perspectiva timpului la o Românie sigură si deplin echilibrată. Cu o astfel de minte si gandire inapoia faptelor, PSD va avea Calauza mult asteptata.


PSD – intre infrangere si victorie

16/01/2010

Daca electoral anul 2009 nu s-a dovedit, finalmente, a fi unul al PSD, ideologic si politic situatia a fost mai complexa si mai putin transanta. Din aceste ultime doua puncte de vedere, au existat cateva varfuri de imagine, care, chiar daca nu au fost suficiente pentru a castiga, au reprezentat, comparabil cu aliniamentele initiale, un avans notabil vizibil.

Practic, dupa multi ani de recul si stagnare, s-a inregistrat o revenire in forta a ideilor stangii, care au (re)sensibilizat o buna parte a electoratului, pregatind, cum nu se putea mai bine, pozitii inaintate pentru asaltul decisiv pentru o Romanie de stanga.

Mai plastic spus, PSD s-a situat undeva intre o infrangere si o victorie.  O infrangere care a fost una salvatoare (fapt care ar trebui recunoscut de catre PSD, daca ar fi cinstit cu el insusi), pentru ca social-democratii erau nepregatiti pentru victorie, atat datorita slabiciunilor interne, cat si conditiilor externe nefavorabile, care l-ar fi facut inapt pentru o exercitare stabila si indelungata a puterii (se stie ca, uneori, o victorie este mai greu de pastrat decat de castigat).

Orice proiectie cat de cat rationala ar dezvalui ca o victorie a unei stangi relativ slabite, precum PSD, impotriva unui adversar de talia PDL si intr-un context intern si extern potrivnic s-ar fi putut transforma cu usurinta intr-una a la Phyrus, ce ar fi redus-o din nou si pentru mult vreme la tacere, oricat de generoase i-ar fi fost ideile politice.

Care ar fi fost soarta programelor social-democrate daca acesta ar fi castigat alegerile prezidentiale de la finele lui 2009 ? In mod categoric, nu prea stralucita. Ceea ce nu ar fi reusit strategii lui Traian Basescu ar fi obtinut generalii „Criza” si „Iarna„, adversarii cei mai de temut ai oricarei puteri.

Fara a fi de acord cu criticile dreptei europene la adresa stangii privind acumularea-distribuirea (care au bantuit mai multe tari, inclusiv Franta postmitterrandista, cu accente sarkoziene indeosebi), pentru ca ambele procese au drept motor cresterea economica, care este obtinuta intr-un cadru si prin eforturi sociale (motiv pentru care trebuie sa existe o raspundere sociala a corporatiilor, iar limitele egoismului trebuie depasite in favoarea echitatii si solidaritati sociale), nu ar trebui subestimata insa nici relatia dintre acestea.

A simtit, oare, generalissimul Mircea Geoana aceste pericole care pandeau din umbra si care erau greu de perceput si de inteles in afara unui vizionarism propriu sau a unui ajutor venit din partea unui „ezoteric” (de care s-a vorbit) ? Nu si-a fortat norocul, simtind ca ar fi fost o victorie amagitoare si efemera ? Imi este greu sa cred contrariul, avand in vedere „softul” intelectual si strategic de care dispune si ezitarea de ultim moment (pana la proba contrarie, de dovedire a fraudei electorale, o asemenea ipoteza pare a fi la fel de posibila ca oricare alta care nu a fost infirmata, inclusiv ca cea a atacurilor energetice produse de „dracismele” lui Basescu, care a facut atatea valuri mediatice !).

 Ce-i drept, este greu sa patrunzi in mintea unui strateg care poarta povara raspunderii pentru decizii si consecinte si putini pot cunoaste ce gandeste acesta cu adevarat. Oricum, ceea ce au realizat Mircea Geoana si echipa sa in aceasta batalie pe care asi numi-o de etapa reprezinta o platforma robusta pentru cele care vor urma. Osana, Mircea Geoana ! Concluzia practica privind constructia PSD se refera la faptul ca masurile imediat urmatoare nu vor trebui sa fie grosiere si radicale, ci unele de finisare si stilizare ideologica, politica si organizatorica.


Circ fara paine

15/01/2010

Nu incape nicio indoiala, numirea unui derbedeu mediatic si a unui cantaret de petreceri la Ministerul Finantelor Publice este o culme a cinismului si grotescului. Este ca si cum la capataiul unui bolnav operabil ai aduce o echipa de zgomote pentru a acoperi vaierele unei chirurgii efectuate pe viu sau, si mai grav, daca acesta nu a supravietuit, a aduce  o echipa de streaperi sau streapteuse pentru a mai alina din jalea celor care-l conduc pe ultimul drum… Dincolo de indignarea publica, mai mult sau mai putin emotionala, exista insa si o nedumerire sa-i zicem rationala. Privit din interiorul unui domeniu atat de sofisticat cum este cel al finantelor, actul respectiv este total gratuit, pentru ca persoanele in cauza nu au nicio pregatire de specialitate, specifica unui astfel de subsistem cu un impact global atat de mare. Oricat de buni ar fi in domeniile lor, ce ar putea spune acesti oameni despre un domeniu in care sunt ignoranti, fara riscul unei decredibilizari ?!… Vazut din exterior, din randul celor carora li se adreseaza, „argumentul” ca cei doi reprezentanti ai MFP ii inteleg pentru ca au si ei trei sau patru copii nu poate fi decat nepotrivit pentru cineva care ar avea, sa zicem, zece guri la masa sau hilar pentru cine si-ar pune problema legitimitatii unui astfel de indicator de selectie… Probabil jurnalismul de specialitate e o necunoscuta (sau un pericol) pentru guvernanti. Si, atunci, daca reprezentativitate nu e, competenta nu e, ce poate fi altceva, in tara lui „Lacusta Voda ” si al sau „Petrecaret Vistiernic”, decat circ fara paine ?! O, tempora, o mores !