Atacarea multilateralitatii comunitare cu “reciprocitatea bilaterala”: Marea Britanie vrea acorduri de reciprocitate cu ţări UE privind statutul cetăţenilor post-Brexit

Marea Britanie intenţionează să propuna tarilor din Uniunea Europeana semnarea de acorduri bilaterale de reciprocitate privind statutul cetăţenilor ţărilor lor după Brexit, potrivit unui purtător de cuvânt al premierului Theresa May, citat de Reuters. Este o noua tentativa de a ocoli sau incalca tratatele comunitare in privinta liberei circulatii a cetatenilor. Daca s-ar ajunge la asa ceva, valorile europene ar cadea in desuetudine si coeziunea integrarii ar slabi, sporind fortele centrifuge si incertitudinea cu privire la viitorul UE.

In opinia mea, insasi ideea de “statut al cetatenilor” post-Brexit este tendentioasa si inacceptabila, prin aducerea in discutie a posibilitatii contingentarii libertatii de circulatie. Daca va fi acceptata portita pe care expertii in chichite juridice de la Londra incearca sa o deschida, aceasta se va transforma rapid intr-o bresa, deoarece dincolo de ea stau la panda conditionarile politice si discriminarile etnice. Permisivitatea diferentierii libertatii de circulatie va desfiinta, practic, ideea si statutul de cetatean european. Va exista un “statut” pentru polonezi, unul pentru romani samd. Cetatenii europeni vor fi impartiti pe categorii.

Nici gaselnita avocateasca a celor de la British Influence nu ar avea alt scop, de disociere a drepturilor de obligatii, si alte consecinte, de slabire a UE. Avocaţii institutului susţin că la referendumul din 23 iunie publicul a fost întrebat dacă Marea Britanie trebuie să părăsească UE, dar întrebarea nu s-a referit şi la apartenenţa la Spaţiul Economic European (SEE). Sofistii juristi sustin ca Marea Britanie nu poate parasi automat piaţa unică prin decizia Brexit.

O astfel de situatie ar fi ca un adio, dar raman cu tine, cum suna titlul unui celebru film de comedie american (The Goodbye Girl, 1977). Adica, oficial Marea Britanie ar pleca din UE pentru a se deroba de obligatiile privind libera circulatie a persoanelor, contribuirea la bugetul UE si respectarea deciziilor Curtii Europene de Justitie, dar efectiv ar ramane pentru a beneficia de toate drepturile de care se bucura o tara membra UE. Fara obligatii, dar cu aceleasi drepturi, asa ceva ar fi incorect si inacceptabil.

Nu ar fi in interesul nimanui ca Marea Britanie sa plece din UE. Dar daca Brexitul a fost o decizie gresita, daca asteptarile nu se intrevad a fi cele scontate sau orice alt motiv de razgandire ar fi, nu ar fi cinstit ca Marea Britanie sa recunoasca ca vrea sa ramana in UE, pentru a beneficia de toate drepturile de tara comunitara, pe care in mod legic si logic nu le-ar mai avea daca ar pleca din UE?

 http://www.mediafax.ro/externe/marea-britanie-vrea-acorduri-de-reciprocitate-cu-tari-ue-privind-statutul-cetatenilor-post-brexit-un-grup-pro-ue-sustine-ca-nu-se-poate-parasi-automat-piata-unica-16008368

Epilogul din scandalul invitatiilor aprinde beculetul galben: Invitatia de drept. Ordinea de precadere si competenta teritoriala

Probabil ca explicatiile presedintelui Klaus Iohannis (PNL) privind cauza pentru care nu a invitat adversarii politici (PSD, ALDE) si primarul general al Capitalei (PSD) la parada militara de Ziua Nationala a Romaniei vor fi epilogul in scandalul invitatiilor. Un epilog politic si discutabil, fara indoiala, care aprinde insa intermitent un beculet galben. Cineva va trebui sa-l stinga.

Preşedintele Klaus Iohannis a explicat că nu a invitat politicieni cu probleme “penale” la parada militara de 1 Decembrie pentru a acoperi o „lacună cutumară” (corect este cutumiar/cutumiara, potrivit DEX). Despre neinvitarea de catre Presedintie a primarului general al Capitalei, Iohannsi a motivat ca acesta a primit o “invitatie speciala” de la Ministerul Apararii, pentru că “a ajutat la deblocarea situaţiei de la Arcul de Triumf”

Aici apare o neregula, de nerespectare a ierarhiei demnitarilor alesi, al caror rang, spre deosebire de demnitarii numiti, este dat de forta votului, de numarul celor care i-au incredintat mandatul si pe care ii reprezinta. Votul este regula de aur a democratiei, care face ca la functii relativ egale, ca autoritate administrativa si arie teritoriala, functia aleasa sa prevaleze in fata functiei numite.

Potrivit legii privind ceremoniile oficiale, primarul general al Capitalei se situeaza dupa rangul de ministru (v. Anexa, pct. 19). Dar, in aceeasi lege, la art. 5, se arata fara echivoc ca primarul localitatii unde se desfasoara ceremonia se situeaza dupa pozitiile 1-4 (presedinte, premier si sefii celor doua camere). Este cazul primarului general al Capitalei, Gabriela Firea, avand in vedere ca ceremonia are loc in Bucuresti.

Ce inseamna, practic, acest lucru? Ca invitatia “speciala” din partea Ministerului Apararii, insinuata de Iohannis ca o recompensa sau o onoare, facuta cu “stiinta” domniei sale, care, deci, ar fi lipsit daca Gabriela Firea nu ar fi facut “serviciul” pentru care si-a datorat-o, se substituie invitatiei de drept, pe care presedintele ar fi trebuit sa o adreseze primarului general al Capitalei, potrivit legii.

Presedintele nu a facut-o, asa cum cere legea, desi ceremonia se desfasoara pe teritoriul unitatii administrativ-teritoriale care este condusa de Gabriela Firea. Cum acest abuz in serviciu al “cutumarului” presedinte nu se mai poate ascunde sau reinterpreta, faptul e public, legea e clara, singura sansa de reparatie ar fi ca Iohannis sa-i adreseze in mod direct Gabrielei Firea invitatia, care nu e facultativa sau un favor, si nici nu poate fi intermediata, ci este o invitatie de drept. Ca presedinte, nu ca agent electoral al PNL. Dupa lege.

Va puteti imagina o situatie in care presedintele american sau rus nu ar adresa invitatia de drept primarului Washingtonului sau primarului Moscovei sa participe la ceremonia Zilei Nationale? Categoric, nu! Am participat la multe parade militare, am vazut si multe din strainatate la televizor, in toate primarul era in suita sau la tribuna presedintelui. In plus, sa nu uitam, Primaria generala a Capitalei mai este numita si “Presedintia Mica”, in administratia ei intra o zecime din populatia Romaniei. Un exercitu administrativ la acest nivel, ca primar general al Capitaliei, recomanda oricand o candidatura pentru presedintia Romaniei.

Un obiectiv de tara primordial: Readaptarea strategiei Reunificarii la mesajul rezultatului alegerilor prezidentiale din Basarabia

Am fost bucuros sa constat in discursul despre Reunificare al fostului presedinte Traian Basescu, principalul politician, ca sa nu spun singurul, care face ceva concret in aceasta directie, o abordare mai riguroasa si mai aplicata.

De pilda, in ultimul timp, Basescu vorbeste despre Reunificare ca despre un obiectiv de tara. E o diferentiere, din cate inteleg, si corecta dupa parerea mea, intre proiect de tara si obiectiv de tara. Un proiect de tara este ceva mai laborios si pe termen lung, care poate cuprinde mai multe obiective de tara, care pot avea o anumita ierarhie sau succesiune, cu grade diferite de complexitate.

Poate fi un obiectiv primordial, pot fi obiective principale sau secundare. Integrarea in UE si NATO, de pilda, a fost un proiect de tara, definit printr-o procesualitate cu mai multe obiective si etape, spre deosebire de un obiectiv care poate fi evenimential, care se considera indeplinit o data cu consumarea evenimentului. Adoptarea euro poate fi, de asemenea, un proiect de tara. La fel, o reinscriere geopolitica, de tip integrare, alianta, asociere etc.

Am aflat de vizita de sambata la Chisinau a fostului presedinte Basescu, prima dupa ce a obtinut cetatenia acestei tari, si de mesajul pe care i l-a transmis presedintelui ales moldovean Igor Dodon: “Nu mai pierde vremea, ia-o spre vest că asta-i direcţia!”. Se pare insa ca de la Chisinau Vestul si Romania vestica se vad altfel de catre Ales si Alegatori.

Problema ar fi sa aflam ce vad ei la noi si nu vedem noi la noi? Partial, aflam chiar de la Dodon, atunci cand se refera la la FMI si la reformele pe care acesta le cere Republicii Moldova sa le implementeze. Cerintele Fondului, de majorare a vârstei de pensionare, de majorare a tarifelor, de reducere a cheltuielilor în agricultură, de majorare a impozitelor etc., fac ca popularitatea politicienilor moldoveni care sustin asa ceva sa pice ca un avion fara combustibil, iar alipirea teritoriului moldovean la o patrie mama aflata sub controlul FMI sa fie perceputa ca o cadere intr-o capcana.

La un moment dat, Dodon a afirmat chiar ca Republica Moldova ar fi fost “distrusa” daca s-ar fi unit cu Romania. Cine sau ce ar fi “distrus-o”? Poate unionismul care ar fi adus Transnistria in componenta Romaniei, pe care el il considera responsabil de izbucnirea in aceasta regiune a conflictului de la inceputul anilor ’90? Ori de pericolul antirusismului occidental, care a distrus si divizat Ucraina?

Oricare ar fi motivul de opozitie fata de Reunificare, este limpede ca Igor Dodon nu este anti-roman. Nici anti-european nu as baga mana in foc ca ar fi, din moment ca va pastra acordul de asociere cu UE, care, dupa parerea mea, este necesar in primul rand pentru a evita o noua falie geopolitca Est-Vest, institutional vorbind, pentru ca una artificiala si temporara exista, sub forma sanctiunilor antirusesti. Alta pare sa fie cauza, care pare sa vina mai de departe.

Daca Igor Dodon nu este restrictionat de corectitudinea politica, el ar putea sa vada Reunificarea intr-un alt context sau intr-o alta abordare, care, daca exista, ar trebui sa  ne preocupe sa o aflam si sa o discutam. Cred ca bocetul nostru ca a iesit Dodon presedinte ar trebui sa inceteze si sa privim si partea plina a paharului, care exista. De pilda, ne-am putea folosi de Dodon, in virtutea originii si istoriei comune, ca de un vector pentru interesele Romaniei in raporturile cu Rusia.

Vom gresi daca vom ramane in continuare inflexibili si inadaptabili, in loc sa fim pragmatici, sa ne pliem pe noua realitate, cu Igor Dodon sef al statului moldovean. Trebuie sa vedem dincolo de pro-rusul Dodon, care fara indoiala este si pro-roman, sa vedem masa critica a celor care l-au votat, al caror numar, dupa toate probabilitatile, va creste, daca vor fi alegeri anticipate.

Ce ar trebui sa faca de urgenta Romania, ca un obiectiv de tara primordial si imediat, ar fi sa-si readapteze Strategia de Reunificare la mesajul rezultatului alegerilor prezidentiale din Republica Moldova. In primul rand, pentru a relansa propriile noastre relatii, de accelerare a convergentei catre Reunificare, in al doilea rand, pentru a reinnoda relatiile romano-ruse, a caror ruptura si racire au fost paguboase de ambele parti.

In opinia mea, nu numai istoria ne face neamuri, ci si geografia. Folosindu-ne cu intelepciune de inrudirea istorica, putem transforma in inrudire si apropierea geografica. Ca apropierea dintre oamenii care sunt vecini, care, cum se intampla in viata reala, cand dau de necaz intai striga “vecine!”, apoi “mama!”. Aceasta este o binecuvantare a geografiei, pe care va trebui sa o redescoperim. In acest sens va trebui sa intoarcem definitiv pagina istoriei despre asa-zisa “razbunare a geografiei”.

Lectura carteziana: “Lucian Boia și glonțul dulce al patriei” (Gabriel Liiceanu)

Folosirea metaforei este una dintre cele mai soft metode de sensibilizare. Este motivul pentru care toti am iubit basmele copilariei, cu zmei si feti frumosi. Metaforele sunt folosite cu mare arta de scriitori si filosofi, fapt pentru care, adulti fiind, ii citim cu admiratie, ca pe niste provocatori ai gandirii si dezvoltatori ai inteligentei.

In politica, sensibilizarea prin apelul la metafore se numeste manipulare. Insa in acest domeniu ar trebui sa fim foarte circumspecti cu apetitul pentru metafore, pentru ca printre cele balsamice se pot ascunde si unele otravitoare.

Revenind la povestea pe care cu elevatie o deapana distinsul filosof Gabriel Liiceanu, pe Contributors, care poate fi citita accesand link-ul din final, indraznesc sa imprumut putin din cartezianismul profesional al domniei sale.

O fi fost „glontul” ala unul fizic, sau doar o metafora? O fi fost Radu Tinu cel real sau un pseudonim? In societatea tuturor posibilitatilor, oamenii vii ai vremurilor moarte nu au dreptul la existenta fizica si recunoastere sociala? Povestea asta cu fantomele ar putea fi un mcchartyism reinventat sau readaptat? O varianta sofisticata de culpabilizare, foarte profitabila politic?

Daca textul publicistic pe care l-am citit este un “clip” electoral, lucrurile devin clare si de inteles, dubitatia mea este fara rost. In campania electorala damboviteana se poate afirma orice, dupa exemplul potomac, fara probe.

http://www.contributors.ro/cultura/lucian-boia-%c8%99i-glon%c8%9bul-dulce-al-patriei/,

Ziua Nationala nu este Ziua Presedintelui: Klaus Iohannis risca sa se expuna Oprobriului

Neinvitandu-si adversarii politici la ceremoniile de Ziua Nationala a Romaniei, presedintele Klaus Iohannis face o gafa uriasa, expunandu-se unui oprobriu pe masura. Politicienii Liviu Dragnea, Calin Popescu Tariceanu si Victor Ponta nu se reprezinta in nume personal la sarbatoarea de 1 Decembrie. Ei au in spate partide politice puternice si un mare numar de cetateni. Ar putea reprezenta chiar majoritatea Romaniei sociale, dupa cum arata sondajele.

Iohannis dovedeste o crasa lipsa de respect fata de Ideea de Unitate Nationala, pe care o sarbatorim, transformand-o in Dezbinare Nationala, prin reactualizarea a Doua Romanii. Macar in aceasta zi, o data intr-un an, ar fi trebuit sa fi fost o singura Romanie. Ziua Nationala a Romaniei nu este ziua de nastere sau onomastica a sefului statului, la care sa invite dupa criterii personale, de simpatie sau interese. Iohannis da un prost semnal de dezbinare natiunii, dar si pentru ambasadorii straini (sper ca nu i-a invitat numai pe cel american si pe cel german). Daca a dat curs unor sfatuitori din umbra, acestia au fost rau intentionati. Nu poti cere altora sa-ti respecte tara daca tu, presedinte, nu ti-o respecti.

Nu pot sa cred si sa accept ca Dragnea, Tariceanu si Ponta vor vedea parada militara si receptia oficiala la televizor, ca vor sarbatori Ziua Nationala a Romaniei stand in fata televizoarelor. Ceva ar trebui sa faca, sa mearga in capitalele de provincii, de judete, sa sarbatoreasca cu romanii, cu poporul, care peste zece zile va fi chemat la urne. Daca Iohannis a decis sa incalce regulile de protocol, in care la o sarbatoare oficiala de o asemenea importanta istorica si anvergura publica este obligatorie invitarea sefilor de partide si de institutii ale statului, societatea civila, veterani, alti cetateni, reprezentanti diplomatici etc., acesti lideri politici si intelectuali critici interzisi nu ar trebui sa ramana pasivi, sa se lasa prada pasiunilor politice oarbe ale unui presedinte care a incetat sa mai fie al tuturor romanilor. Daca a fost vreodata, desi ma indoiesc. Neinvitand reprezentanii poporului, sarbatoarea risca sa nu fie populara. Va fi o aniversare administrativa, a presedintelui Iohannis cu “partidul meu”, cu “guvernul meu”, cu “consilierii mei” si alti invitati “ai mei”. Va avea oare aceasta petrecere exclusivista a puterii executive de dreapta un cost electoral?

In memoria lui Fidel Castro, un erou al Libertatii: “Până la victorie, întotdeauna!” (“Hasta la victoria, siempre!”)

Am aflat cu mahnire de moartea lui Fidel Castro, “El Comandante” sau “El Lider Maximo”, cum a ramas pentru nemurire in mintile si inimile oamenilor adevarati, ale patriotilor de pretutindeni. La aflarea acestei vesti triste, mari personalitati ale lumii, care s-au simtit energizate de exemplul celui care si-a transformat providentialul prenume intr-un maret si iubit simbol al libertatii, au exprimat sentimente pioase, de apreciere si regrete.

Chiar si presedintele ales al SUA, ai carei presedinti au fost fara exceptie dusmani de moarte ai liderului istoric cubanez si ai revolutiei cubaneze, doar au fost nevoiti sa-si ia talpasita din Cuba, a reactionat, initial, cu o anumita prudenta si descumpanire, ca cineva care nu avea cuvintele la el, scriind cu un laconism de gheata, pe Twitter: “Fidel Castro a murit!”. Ulterior a fost repus de masinaria de propaganda pe sinele dublului limbaj orwellian, devenit de lemn la Casa Alba. Nimeni nu a ramas indiferent, si tacerile au transmis un mesaj, pentru nimeni Fidel Castro nu a fost un necunoscut. Daca s-ar fi putut, Planeta intreaga s-ar fi oprit, pentru a face o reverenta si a murmura aceleasi cuvinte.

Desi a mimat o destindere si o apropiere diplomatica si politica de Havana, probabil pentru a adormi si insela instinctele de aparare ale insulei, despre care Fidel Castro a spus repetat si apasat ca “insula nu se vinde”, presedintele inca in exercitiu de la Casa Alba, Barack Obama, nu a avut nicio reactie la stirea mortii fostului conducator cubanez si aparator al independentei si suveranitatii Cubei. Alergie la suveranitate sau proba de sinceritate?

Am inceput sa-l iubesc pe Fidel din clipa in care am inceput sa inteleg strambatatea conceptuala a lumii in care suntem obligati sa traim. Sa nu fiti mirati, manipularea si luarea in stapanire a vointelor noastre prin strambatatea turnata in concepte este cea mai precisa arma politica a stapanirii globale, care si-a construit pe un petec de hartie domnia globala, asupra oamenilor liberi globali, pe care i-a transformat in sclavi globali.

„Nu m-am născut politician. Dar, încă din tinereţe, am observat lucruri care mi-au rămas în minte, care m-au ajutat să înţeleg realităţile din jurul meu”, nota la un moment dat Fidel Castro, potrivit dezvaluirilor BBC. Era limpede ca Fidel era un vizionar politic si un cunoscator patrunzator al esentei mecanismului capitalist de expansiune, praduire si imbogatire a unei tagme autolegendate milenarist ca “aleasa”, a smecherimii pe seama “prostimii”, cum, comparativ cu “exceptionalismul” lor autoatribuit, sunt dispretuite toate celelalte popoare. Nu aveai cum sa nu-l iubesti pe Fidel, simteai ca nu se lasa prostit, ca este determinat, ca poate sa mearga pana la capat si ca poate sa invinga, ca el considera viata lui misiunea lui, in slujba suveranitatii, libertatii si demnitatii poporului lui.

Fidel Castro se comporta ca egalul camarazilor sai, se considera un om care avea sa sfarseasca precum toti ceilalti, el insusi se autoironiza pentru o longevitate neasteptata, pentru care nu facuse nimic, dimpotriva, fusese tinta a peste 600 de atentate, dar fusese iubit si urmat, singurele lucruri care il facusera sa nu cada prada uneltirilor, comploturilor si sa scape din ghearele agentilor straini, trimisilor sa-i ia viata. În luna aprilie, într-o rară apariţie publică, Fidel Castro declara, parca stingherit sau vinovat ca inca mai traieste: „În curând voi împlini 90 de ani. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte această idee. Nu am făcut niciun efort pentru asta, este ironia sorţii. În curând, voi fi ca toţi ceilalţi”. Astfel cunoscandu-l, nu ai fi avut cum sa nu-l iubesti pe Fidel, cum sa nu-i raspunzi la celebrul salut “Până la victorie, întotdeauna!” (“Hasta la victoria, siempre!”).

In fond, in limbajul rasturnat, din codul orwelian, “dictator” inseamna orice conducator care mobilizeaza si concentreaza energiile poporului sau pentru a se impotrivi agresiunii si asediului, pentru a rezista si a ramane liberi, pentru a fi stapani la ei acasa, pe bogatiile lor si pe destinele lor. In situatii de necesitate, care iti pun in pericol fiinta nationala, nu se poate rezista cu democratia, de aceea se adopta vremelnic organizarea si conducerea ierarhica, centralizata. De aceea SUA au reusit, pentru ca pe fond, in spatele usilor inchise ale administratiei sunt un singur partid, pluralismul este doar un spectacol pentru public. Dictator la propriu este cel care isi mana poporul in razboaie, care cucereste alte tari si popoare, care creeaza si intretine conflicte, care dicteaza in relatiile internationale. In acelasi cod orwellian, “democratia” inseamna a te lasa cucerit, supus, inrobit, a nu te opune agresiunii, a-ti pune bogatiile tarii in maini straine, a-ti lasa sa-ti fie modelate identitatea si interesele de o vointa externa. La plecarea lui El Comandante, cel mai mare omagiu ar fi sa-i insotim trecerea spiritului in eternitate cu acelasi cantec spaniol, “Hasta Siempre, Comandante”, din 1965, al compozitorului cubanez Carlos Puebla, care insoteste memoria eterna a lui Che Guevara:

Adio, Comandante!

Am învăţat să te iubim

Din înălţimea istorică

Unde soarele vitejiei tale

A asediat moartea.

Refren:

Aici se află clara

Şi profunda transparenţă

A scumpei tale prezenţe,

Comandante Che Guevara.

Mâna ta victorioasă şi puternică

Trage deasupra istoriei

Când toată Santa Clara

Se trezeşte pentru a te vedea.

Refren

Tu vii arzând briza

Cu sorii primăverii

Pentru a înfige steagul

Cu lumina surâsului tău.

Refren

Iubirea ta revoluţionară

Te conduce către o nouă întreprindere

Unde aşteptăm tăria

Braţului tău eliberator.

Refren

Vom continua să înaintăm

Ca şi cum tu ai fi mereu alături de noi

Şi cu Fidel îţi spunem:

Adio, Comandante!

Dezastruoasa reindoctrinare cu resentimente si sofisme politice: “O judecătoare de la ÎCCJ nu e convinsă că regimul comunist a fost represiv”

O autoare vrea sa “convinga” justitia de ce ar trebui sa faca procedural si rechizitorial intr-un dosar neclar si complicat de dinainte de Revolutie, incercand sa o atraga in spirala propriilor resentimente si sofisme politice si folosind citate politice din CNSAS si din Raportul Final Tismaneanu:

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/o-judecatoare-de-la-iccj-nu-e-convinsa-ca-regimul-comunist-a-fost-represiv/

Justitia nu se face dupa rapoarte politice sau arhive politice, si nici nu judeca trecutul dupa legile prezentului. Despre cat de false, stupide sau extremiste pot fi acuzatiile pe care regimurile politice si le arunca unele altora sa luam aminte la recentele alegeri anti-sistem americane, in care nicio acuzatie nu a ramas nespusa, infamiile fiind fara limite. Aceasta speta electorala americana ar trebui sa ne urmareasca mult timp de acum incolo, in judecatile noastre despre sistemul care a fost invins si inlaturat in 22 decembrie 1989.

Ramane de vazut daca sistemul obamist, teoretic invins in 8 noiembrie 2016, va fi si efectiv inlaturat. In rotativa guvernamentala americana, democrati-republicani, nu exista represiune politica. Oricate tipete politice ar fi (ceea ce arata o mare capacitate de disimulare si ipocrizie) sau oricata violenta civila interna ori violenta militara externa ar fi, succedarea sistemelor se face fara represiune.

Donald Trump, inchizitorul sistemului Obama, si-a invins contracandidata obamista, urmand totusi sa nu-i clinteasca niciun fir de par din cap, dupa cum a anuntat, desi promisese electoratului s-o articuleze cu ani grei de puscarie, fapt pentru care a si fost ales, pentru ca ar fi fost o sanctionare simbolica a sistemului. Donald Trump a intors-o insa ca la Ploiesti, motivand ca scopul (politic) scuza mijloacele (demonizarii). Sa nu uitam, chiar in ziua alegerilor au murit oameni pe motive politice.

Formal, dupa 1965 in Romania nu mai erau detinuti politici, deci, tot formal, nu mai era nici represiune politica. Judecatorii, care, in general vorbind, sunt niste virtuozi ai formalului, stiu foarte bine acest lucru. Un accident nefericit nu poate fi abuzat drept represiune politica. De ce sa facem din minunata si toleranta noastra democratie capitalista un regim represiv, confirmand post-mortem spusele din ultimele clipe de viata ale fostului presedinte Nicolae Ceausescu, potrivit carora cine da o lovitura de stat poate acuza, condamna sau impusca pe oricine?

Dupa atatia ani de la abandonarea fostului sistem politic comunist, nicio pedeapsa retroactiva pentru acuzatii mai mult sau mai putin politice privind acele vremuri nu si-ar mai atinge scopul. In schimb, o amnistie si o gratiere ar spala multe din pacatele capitalismului succesor, l-ar face mai putin resentimentar si represiv, ceea ce ar consolida democratia capitalista romaneasca, ar face-o mai coeziva si mai durabila.

Insa o societate sau o oranduire, pentru a folosi terminologia istoristilor, nu se poate considera superioara celei trecute daca ii va folosi metodele, ci, dimpotriva, ar furniza aceleasi argumente pentru a fi la randul ei depasita. De ce capitalismul isi da “silinta” sa semene semintele propriei sale negari?

Mirosul urat al caracterului lui Ciolos si al dezastrului PNL: Versatilul tehnocrat isi creeaza varianta de rezerva. Ce va face Iohannis?

Subtire la imaginea publica si gros la pretentiile de putere, asa cum a dovedit-o de cand se afla la Palatul Victoria, Dacian Ciolos, premierul ultimelor zile ale Guvernului tehnocrat si candidatul de premier al PNL, face, aproape in ultimul moment, o figura de o lasitate incalificabila si un politicianism veros, de ultima speta, care va ramane in analele campaniilor electorale de dupa 1989.

Simtind dezastrul PNL in alegerile parlamentare de peste doua saptamani, Ciolos isi creeaza practic o varianta de rezerva, de distantare calculata de tabara liberalilor, tactica e stravezie, pentru a putea spune ca nu el a pierdut alegerile, ci liberalii. Intrebat, intr-un interviu pentru Ziare.com, daca le-a cerut liberalilor sa ii elimine poza de pe afise, premierul a raspuns afirmativ, adaugand insa ca liberalii i-au explicat ca e vorba de o poza publica, folosita pentru Platforma Romania 100. „Da, am avut o discutie pe aceasta tema. Dar mi-au zis ca era o poza publica pe care am pus-o pe acea platforma, asa ca nu cred ca mai are rost sa continuam dezbaterea pe acest subiect. Nu acesta este elementul esential in relatia dintre mine si partidele care ma sustin” a spus Ciolos.

Nu poti sa mergi la victorie fara sa te pui in fata sustinatorilor, sa-i conduci ca pe o armata, sa-i mobilizezi, lucruri de care Ciolos pare sa se dezica, punand din nou placa neimplicarii, dupa ce si-a asumat nominalizarea si a participat la mitingul PNL. „Eu sunt implicat? Intrebati-i pe ei. Cat timp ei au propus sa ma sustina ca si candidat la prim-ministru dupa alegeri, probabil simt nevoia sa spuna lucrul acesta. Dar o campanie trebuie sa merga dincolo de cel propus premier. Trebuie sa insisti pe dezbaterile de continut. Ce anume vrei sa faci, cu un premier sau cu altul” a mai spus Ciolos.

Dupa ce sondajele au aratat caderea PNL de pe locul 2 pe locul 3, pentru Ciolos liberalii au devenit subit “Ei”, ei, liberalii sunt vinovati ca l-au propus candidatul lor de premier, nu el ca a acceptat. Deruta si demobilizarea din PNL pe acest episod de dezertare a liderului electoral sunt dificil de exprimat, dar si mai greu de evaluat sunt consecintele asupra rezultatelor alegerilor. PSD, despre care sondajele au estimat ca va obtine peste 40% din voturi, ar putea obtine singur, in noua conjunctura de impas in care se afla si se afunda PNL, peste 50% din sufragii, majoritate absoluta care ii va da posibilitatea sa desemneze premierul si sa formeze guvernul. Nu sunt excluse nici aliante disperate pe partea dreapta a esichierului, care pana acum au fost respinse ca imposibile.

Insa, analizand la rece si trecand peste greseala de evaluare a lui Ciolos, relativ surprinzatoare pentru un tehnocrat, dar de inteles pentru cineva care nu este politician de meserie, trebuie recunoscut ca Ciolos este un om inteligent si, cu toata lipsa lui de experienta politica, si-a dat seama de prostia liderilor PNL, de goliciunea lor de idei, proiecte si programe. In cele din urma Ciolos se va scoate, “Domnule, nu sunt politician, am fost victima unor lichele politicianiste”, se va scuza el, dar mai greu de cuantificat va fi impactul catastrofei PNL asupra presedintelui Iohannis.

Guvernul miliardarilor si marginalizarea clasei de mijloc: Donald Trump l-a nominalizat pe miliardarul Wilbur Ross pentru functia de secretar al Comertului

Un nou act al presedintelui ales al SUA, privind nominalizarile pentru viitorul Guvern, agita spiritele americanilor. De aceasta data, nemultumirile sunt ale clasei de mijloc, care se crede vizata de ceea ce resimte ca o incorectitudine politica (si economica) a magnatului imobiliar, Donald Trump, care urmeaza sa se instaleze la Casa Alba.

Miliardarul Wilbur Ross a fost nominalizat de Donald Trump pentru funcţia de secretar al Comerţului. Cu o avere evaluată de Forbes la aproape 3 miliarde de dolari, Ross ar urma să reprezinte interesele companiilor americane, atât în Statele Unite, cât şi în afara ţării.

Departamentul său ar urma să joace un rol cheie în îndeplinirea promisiunilor lui Trump în ceea ce priveşte protejarea angajaţilor americani şi confruntarea provocărilor globalizării, fenomen care a fost în special benefic corporaţiilor multinaţionale.

Aceasta este insa partea de vitrina a aducerii lui Wilbur Ross la Comert. Poreclit „Regele falimentelor”, Wilbur a profitat din plin de falimentele din clasa de mijloc, de pe urma carora si-a rotunjit substantial cifrele de afaceri.

Miliardarul Wilbur a spus despre colegul sau miliardar Trump ca acesta reprezintă o schimbare spre „o direcţie mai puţin politic corectă”, unul din motivele pentru care îl susţine fiind “nevoia de o abordare nouă, mai radicală, în ceea ce priveşte guvernarea”.

Timp de 24 de ani, Ross a lucrat la firma Rothschild, unde s-a specializat pe falimente şi restructurări corporative, iar în anul 2000, şi-a fondat propria firmă, W.L.Ross, investind în fabrici cu probleme din Vestul Mijlociu al Statelor Unite.

Nelinistile si frustrarile din middle class privind nominalizarea din high class pentru functia de secretar al Comertului au la baza diferentele antagonice dintre cele doua tipuri de gandire si de interese, dar si de marime dintre cele doua clase. Democratia politica si pluralismul economic ar fi recomandat ca, cel putin prin pozitia guvernamentala de la Comert, viitorul Guvern al SUA sa fie un Guvern al clasei de mijloc.

http://www.mediafax.ro/externe/wilbur-ross-a-fost-nominalizat-de-donald-trump-pentru-functia-de-secretar-al-comertului-16002918

“Diversitatea” necompetitiva si decaderea SUA: Testul “Hamilton”, esuat. Donald Trump reclama scuze. Necesitatea diferentierii imigratiei

Toata lumea vorbeste de decaderea SUA, dar prea putin despre cauzele acesteia. Exista o complicitate a celor doua partide, democrat si republican, si a mass-media mainstream in a eluda acest subiect. Ascunderea de ochii lumii a cauzelor decaderii Americii se vede cel mai bine in transferul de putere de la Casa Alba, fara un bilant critic al administratiei Obama, care a durat 8 ani, fara o predare si o descarcare a gestiunii guvernului, asa cum se obisnuieste in celelalte democratii mature, din Vest, dar si in cele mai tinere, din Est.

Washingtonul si-a facut un obicei din a se lauda ca este o tara de imigranti, care si-au adus inteligenta si contributia la cresterea Americii. Acest lucru a fost insa adevarat pana la un punct. Pana cand cele mai stralucite minti de imigranti din Est, stiintifice, tehnice, tehnologice, productive etc, si numai putin politice, apartinand in special culturii si civilizatiei iudeo-crestine, au inceput sa piarda teren, la propriu si la figurat, in fata unei imigratii mai putin educate si competitive, chiar necalificate, apartinand imigratiei economice, provenind din varii zone sarace si conflictuale, unele si tribale.

Cand imigrantii contributori din anii razboiului rece erau intrebati de ce doreau sa se stabileasca in SUA, ei raspundeau ca pentru a-si valorifica pe deplin cunostintele si experienta de cercetatori stiintifici, savanti, ingineri, matematicieni, fizicieni, chimisti, medici, biologi, lista este mult mai lunga, in slujba lumii libere, lucru pe care nu puteau sa-l faca in totalitarism, in care trebuiau sa se lase aserviti de ideologie si nu exista meritocratie. Daca imigrantii din ultimele valuri, mai mari cat a fost presedinte Barack Obama, el insusi imigrant, ar fi intrebati ce calificari ii recomanda pentru o societate competitiva si meritocratica sau pentru ce au venit in America, ar ridica probabil din umeri sau ar vocaliza cliseul speculativ al “democratiei” si “diversitatii”.

Raspunsul il vedem si singuri, pe strazi, la mitinguri politice si electorale, in sarje de intimidare politica a politiei, in violente civile si politice impotriva populatiei americane sadea, de-adevaratelea. Sau in manifestari festivaliste si petrecarete, provocatoare, santaziste si intimidante, pentru mentinerea unor privilegii politice parazitare (ca ale revolutionarilor nostri decembristi). Si daca au gustat ei din putere si au vazut ca este buna, au zis si au facut precum niste dumnezei ai facerii, au despartit puterea de munca si au oprit pentru ei puterea si au dat celorlalti munca. Aceasta este diversitatea sau imigratia necompetitiva si nereprezentativa, responsabila de decaderea Americii, care il ingrijoreaza pe cel care vrea sa o faca din nou mare.

Președintele ales, Donald Trump, a cerut sâmbătă scuze din partea actorilor din spectacolul propagandistic „Hamilton”, despre diversitatea și contribuția imigranților la societatea americană, care au vrut sa-l intimideze si sa-l descurajeze, cu o zi înainte, pe vicepreședintele ales, Mike Pence, în aplicarea planului noului guvern de diferentiere a imigrantilor si de expulzare a celor ilegali, dintre care cei mai multi sunt necompetitivi si neproductivi. Pence a fost primit la sosirea sa în sala new-yorkeză cu un amestec de aplauze și huiduieli.

Folosind generalizarea si minciuna prin omisiune, cum se intampla in cazurile de manipulare, unul dintre actori i s-a adresat cu emfaza, la sfârșitul spectacolului, vicepresedintelui ales: „Noi suntem, domnule, America diversității, care suntem alarmați și neliniștiți că noua dumneavoastră administrație nu ne va proteja, pe noi, planeta noastră, pe copiii noștri, părinții noștri și nu ne va apăra și susține drepturile noastre inalienabile”.

Donald Trump s-a grăbit să vină în ajutorul lui Mike Pence, afirmând sâmbătă într-un tweet: „Minunatul nostru viitor vicepreședinte, Mike Pence, a fost hărțuit, ieri, la teatru de echipa din „Hamilton”, în fața camerelor. Asta nu ar trebui să se întâmple”. In ciuda lucraturii artistice, testul “Hamilton” nu si-a atins tinta.

http://www.agerpres.ro/externe/2016/11/20/trump-reclama-scuze-din-partea-actorilor-din-hamilton-care-l-au-interpelat-la-spectacol-pe-pence-01-42-29