De influenta normalitatii nu se poate fugi la nesfarsit: Dizidentii americani si rusi isi dau mana pentru refacerea relatiilor dintre SUA si Rusia

31/08/2018

Tot amestecul de evenimente din timpul si de dupa alegerile prezidentiale americane din 2016, despre care fostul regim Obama si chiar o parte din actuala administratie Trump acuza fara dovezi Rusia ca le-ar fi influentat, isi dezvaluie in mod neasteptat o alta fateta, diferita de versiunea bipartizana. Ea a fost revelata de moartea senatorului John McCain, al carui sicriu urmeaza sa fie depus sambata la Catedrala Nationala din Washington.

John McCain este apreciat unanim ca un erou al SUA in razboiul din Vietnam, unde a cazut prizonier de razboi si a stat cinci ani in inchisorile vietnameze. El a fost si un critic vehement si global al establishmentului american, ceea ce il situeaza la limita dizidentei. Atacurile lui McCain i-au tintit pe Obama si democrati, dar si pe Trump si republicani. Oricat ar parea de ciudat, criticilor lui John McCain, care tintesc politica oficiala, bipartizanismul complicitar si sistemul institutional, nu li se pot refuza definitia de dizidenta. A fost McCain un dizident?, iata o intrebare care da peste cap multe pozitii oficiale, analize si evaluari politice. Va intra el in istorie ca un patriot dizident?

Dizidenta este o insotitoare fireasca a democratiei. Uneori mai subtila, alteori mai ascutita. Nu ar trebui prin urmare ca foarte probabila dizidenta americana a lui John McCain sa fie ascunsa sau respinsa. De altfel, nu ar fi singura. Ea se adauga unui sir lung de nume americane, dintre care cel mai de rezonanta internationala, din istoria foarte recenta a SUA, este Edward Joseph Snowden, fost agent CIA si NSA, care a denuntat cu o deosebita forta morala sistemul american.

In urma acesor critici si de pe o asemenea pozitie, Snowden a inceput sa fie vanat de serviciile secrete americane, motiv pentru care a fost nevoit sa ia calea exilului, in Rusia. Multi americani vad in reformele radicale din Rusia ultimelor trei decenii un exemplu de normalitate, de a carei influenta pozitiva SUA nu pot fugi la nesfarsit. Un alt dizident, de aceasta data rus, Vladimir Kara-Murza, critic inversunat al Kremlinului, care isi imparte timpul intre Washington si Moscova, a fost inclus de catre organizatorii funeraliilor lui McCain pe lista celor care ii vor duce sicriul.

Unii comentatori americani cred că dizidentul rus Vladimir Kara-Murza ar fi fost ales ca un ultim mesaj critic pe care senatorul John McCain îl transmite liderului de la Kremlin.  Intr-un fel, se “personalizeaza” in mod discutabil o relatie intre cei doi, care, prin pozitiile detinute si lipsa de contacte, nu avea cum sa fie una “personala”. Desigur, este o presupunere care merita sa fie intoarsa pe toate fetele, McCain nemaiputand sa o confirme sau sa o infirme. Insa daca gestul a fost gandit sa ingroase antirusimul politic visceral american, asa cum pare sa fie la prima vedere, sansele lui de veridicitate si de contagiune prin imitare sunt minime. Pentru un politician american nu este ceva iesit din comun sa critice Rusia, ca adversara a SUA. Ceva a scapat totusi calculelor planificatorilor funeraliilor. Un dizident rus la Washington, un dizident american la Moscova. Intre ei, o punte pe care, vrand-nevrand, dizidentul John McCain a creat-o, din eternitate, intre SUA si Rusia, ale caror relatii foarte proaste curg in defavoarea ambelor tari. Simbolistic, dizidentii americani si rusi par sa-si fi dat mana pentru a reface relatiile de normalitate dintre SUA si Rusia.

Reclame

Scrisoare de sfârşit de august

31/08/2018

Nu, draga ZeV. Raspunsul meu e categoric nu. Monarhia este in general o institutie politica anacronica. Acolo unde monarhia mai subzista (reminiscenta cea mai proeminenta este UK; altele, pe continentul negru), ea este nedemocratica pe fond, pentru ca se sustrage votului popular, si desueta in forme. Limitele ei cele mai vizibile s-au vazut la revolutii, cand i-au lipsit resursele politice de schimbare (de viziune, de concept si programe innoitoare, de flexibilitate etc.) pentru a preveni colapsurile statelor monarhice si tragediile popoarelor lor (v. 1789, 1917 scl), acele “crize majore” pe care oculta mondiala “Illuminati” a cautat si urmareste mereu sa le provoace pretutindeni in lume, pentru a prelua controlul global (v. tentativele in acest sens care au fost cele doua razboaie mondiale).

Monarhiile au adus cu ele dinastiile profitoare si dispretuitoare de popoare, cu accidentele lor ereditare de succesiune – Dumnezeu nu da cu parul! –  exprimate in lipsa urmasilor sau in tarele fizice ori mentale ale acestora, care deveneau vulnerabilitati pentru tarile si popoarele respective, dar si posibilitati mai mari pentru coruptie generalizata si coruperea varfului (aurul strain a cumparat regi si dinastii, lucru relativ usor de obtinut cand e vorba doar de o persoana sau familie decidenta). Monarhiile au proliferat camarilele si au adus cu ele interesele straine si chiar tradarea.

Din pacate pentru Romania, acel “Aiasta nu se poate, Majestate!”, care le-a fost impus lui Carol I si Ferdinand, in situatii diferite (v. detaliile istorice), nu i s-a opus nici destrabalatului Carol al II-lea, care s-a inhaitat cu Lupeasca, inapoia careia era o haita straina de pradatori, care a impins-o in patul regal, nici lasului Mihai I, la 23 august 1944. In ultimul caz, lui Mihai I i-au lipsit taria de caracter si de vointa politica de a initia un Consiliu de Coroana precum cel al strabunului sau Carol I, in 1914, la Sinaia, cand membrii Consiliului au votat impotriva dorintei regale ca Romania sa intre imediat in razboi, de partea Puterilor Centrale, iar suveranul a avut decenta sa se supuna unei decizii colegiale, luate in mod democratic si in interes romanesc.

Dar…, exista si un mic dar. Nu tot ce a fost la sistemele politice istorice precedente este perimat sau de dezavuat in totalitate. Cand am folosit metaforic sintagma “monarhul” presedinte, am avut in vedere ca stabilitatea si respectul care se datorau odinioara monarhului ar putea sa fie datorate si presedintelui din zilele noastre. Cred ca cea mai nimerita sursa de inspiratie este traditionalismul simbolisticii monarhice japoneze, care este cu totul altceva, in primul rand prin autenticitatea reprezentarii, din punct de vedere etnic si rasial (isi poate imagina cineva un “imparat’ japonez negru sau de o alta natie?!; in cel mai bun caz, o astfel de imaginare bolnava poate fi considerata doar o gluma proasta). In sistemele moderne republicane, stabilitatea institutiilor si respectul fata de cea prezidentiala pot fi de necontestat, pe deplin meritate, daca se intrunesc cel putin patru conditii.

Prima, alegerea presedintelui sa fie in totalitate libera si cinstita. Sa fie, adica, rezultatul vointei populare, neviciate de amestecul politic strain sau presiunile geopolitice, prin sustineri financiare ilegale si campanii ale unor ONG-uri subversive, asa cum s-a intamplat din 2004 incoace, din partea Occidentului, de parca o data cu intrarea in NATO si  UE am fost incorporati intr-un imperiu, ca o colonie. A doua, echidistanta presedintelui in raport cu toate partidele politice sau alte grupuri de interese sau presiune, ca a unui “monarh”, fara parti-pris-uri de genul “guvernul meu”, “partidul meu “, ori altfel spus  “gasca mea”, care tradeaza spiritul electoral, al alegerii unui presedinte al tuturor romanilor. A treia, presedintele sa-si exercite mandatul in mod democratic, sa nu practice un stil de conducere unipersonal, ci participativ, prin consultari si dezbateri largi, democratice. Nicio conducere nu mai este azi unipersonala, nici macar in structurile cele mai ierarhizate, cele de forta, unde si acolo exista o conducere de echipa, de stat major, in primul rand pentru ca o decizie impune analize si expertize multidimensionale, pe care nu le poate face si nu le poate avea un singur om.

Cu un alt cuvant, drag  occidentalilor, conducerea in zilele noastre este “plurala”  sau “pluralista”, care este acelasi lucru cu cea orientala denumita “colectiva”. Am vazut la TVR, in urma cu cateva zile, un ins inept, dar bine ideologizat si ostilizat, care se câcâia in mod jalnic sa ne “explice” ca psihologia poporului roman ar fi una “colectivista”, care ar apartine “Romaniei vechi”, pretins opusa autonomiei si diferentierii, pe care le supralicita ca apartinand “Romaniei noi”, ca protestele violente sunt “bune”, ca mandatul dat de alegeri ar fi ceva superfluu, ca nu ar fi nevoie de un proiect de tara etc. Doamne Dumnezeule!, am exclamat, asta e o adevarata propaganda a dezbinarii in anul centenarului unirii!  De unde au iesit frate agentii astia de influenta si cine ii plateste?! M-am simtit jignit, lezat ca niste neaveniti ne descriu, cu “caracteristici” atribuite defaimator, in carti pompos titulate ca fiind despre “psihologia poporului roman”.

Ceea ce este scanadalos este jonglarea cu dublul standard, rau intentionat doar cand e vorba de altii. De pilda, colectivitatea, unitatea si centralitatea sunt la mare pret la evrei, carora le sunt inoculate din leagan, iar politicul, etnicul si religiosul sunt adevarati co-dirijori ai indoctrinarii pe aceste teme, in timp ce la alte state si natiuni aceleasi teme sunt descurajate prin denumiri depreciative si prohibitive, de “colectivism”, “etnicism”, “nationalism”, “centralism” etc. Substratul este lesne de inteles, numai o aroganta nemasurata si dispretuitoare crede ca restul lumii ar fi subinteligenta pentru a le pricepe obiectivele, codurile, ezoterismul etc. (ultimul termen, preluat de la pitagoreici ca o spoiala, pentru a se impauna, ca si multe alte concepte sau teorii de la scolile greaca si romana, cu care isi garnisesc speculatiile, cu scopul de a impresiona). Socoteala gheșeftărească e simpla, pentru a-si atinge nebunescul vis mesianic de lume unipolara, cu un guvern mondial si  “o unica natiune indispensabila”, statele si natiunile trebuie slabite pana la disparitie.                                      

Tipul in cauza, caruia i s-a dat tribuna si statura prin apartia pe sticla, a perorat de pe o pozitie de “profesorat”, “invatamant superior” si “doctorat”, desi pe ultimul nu a fost in stare nici macar sa-l explice, sa-i arate specificitatea de creativitate, de valoare nou creata, nu de pozitie administrativa de promovare si/sau de putere, pe care in mod evident se straduia sa se pozitioneze. Pur si simplu imi venea sa-mi astup urechile cand incerca sa dea “lectii”, puerile si false, inclusiv Academiei Romane, de parca ar fi avut-o la “degetul mic”. Unde esti tu, Nae Ionescu, geniul intelectual al generatiei interbelice, sa-i explici acestui plin de ifose si strecurat pe usa din dos in elita, ce inseamna cu adevarat un intelectual de valoare si un doctorat creativ, nu un biet tavistock comportamentalist, deja decodat si “fumat” de inteligentele autentice si inalte?!

A patra, bineinteles, alegerea periodica, pentru un mandat determinat, prin vot universal, egal, direct si secret al capului republicii, ceea ce in cazul capului monarhiei nu se intampla, de unde si caracterul sau profund nedemocratic. Niciun mandat de putere nu poate fi ereditar (regi, lorzi etc.), toate trebuie sa iasa din urna de vot. Conducatorul politic suprem al unui popor sa fie ales de catre cei condusi, de catre popor. Stiti ce forta de granit da puterii acest lucru? E forta legitimitatii, a autenticitatii reprezentarii. Un presedinte poate fi respectat si “domni” ca un monarh, desigur fara sa si guverneze, dar trebuie ales de popor si “ingradit”, limitat la meritele personale si serviciile pe care le-a adus poporului sau, fara prerogativa de a-si transmite ereditar puterea. Agreez mai mult exprimarea de a fi in slujba poporului tau, decat cea in slujba tarii tale, deoarece am constata cu stupoare ca pentru unii tara poate fi si fara popor, dar si pentru ca mi se pare absolut adevarul potrivit caruia tara ta este unde este neamul tau. Am scris aceste randuri in ultima zi din august. Dupa lovitura de stat esuata din 10 august (care ca ecou antistatal este comparabila cu atentatele din 9/11 impotriva statalitatii SUA), la care statul de drept inca nu a reactionat potrivit legilor sale, pe scena politica este inca o acalmie de vacanta. Simt insa miros de furtuni politice in septembrie. Despre perspectiva ramanerii nepedepsite a tentativei de lovitura de stat din 8/10, nu pot decat sa parafrazez remarca amintita mai sus: Apoi, aiasta nu se poate, Majestatea Voastra Stat de Drept!


катюша Katyusha كاتيوشا 喀秋莎 song

29/08/2018


Goran Bregović: Kalashnikov

29/08/2018


 Donald Trump isi trage singur clopotele politice

29/08/2018

John McCain/ Foto: Flickr/ Gage Skidmore

Am prognozat, cu putin timp in urma, ca Donald Trump va intra in istorie drept presedintele american care a facut cel mai mare rău Statelor Unite. Doua dintre cauze, strans legate intre ele, se refera la instrainarea prin evreizare a nationalismului lui Trump si expunerea coloniala a SUA intereselor Israelului. Povara sustinerii pana la secatuire de catre SUA a unui stat mic, aproape artificial, dar supermilitarist, care terorizeaza Orientul Mijlociu, a devenit insuportabila pentru contribuabilii americani, care mai trebuie sa-si trimita si fii sa moara pentru Israel. Daca SUA nu ar mai fi aservita Israelului si si-ar folosi resursele pentru propria dezvoltare, multe din problemele sale ar fi solutionate sau ameliorate.

Confirmarile la enunturile cauzale mentionate au  inceput deja sa curga in valuri, care se adauga la cele deja existente. Una dintre acestea, printre cele mai recente, se refera la continuarea suprainarmarii Israelului, care antreneaza consumuri extrem de costisitoare pentru o tara care nu are resurse si productie pe masura. Potrivit unor susrse critice si inchise, resursele exorbitante consumate de Israel pentru suprainarmare provin de la Washington, al carui buget militar incorporeaza un capitol secret de alocari pentru Tel Aviv, de care cetatenii americani habar nu au, cat si din reducerea ajutorului acordat de SUA palestinienilor, care este redirectionat spre israelieni, cea mai recenta reducere fiind din urma cu cateva zile, in valoare de 200 de milioane de dolari.      

Scopul expansiv al acestei suprainarmari a fost facut cunoscut, luni, de catre ministrul israelian al apararii, Avigdor Lieberman, care in comunicatul dat publicitatii a specificat ca Israelul se dotează cu rachete de precizie care vor putea atinge ţinte din “întreaga regiune”. “Dobândim şi dezvoltăm o putere de foc precisă care ne va permite să concentrăm capacităţile noastre ofensive (deci expansive, n.m.) şi să acoperim în câţiva ani ansamblul regiunii “, a transmis comunicatul militar de la Tel Aviv.

Cea mai noua dovada de instrăinare a lui Donald Trump de patriotismul american, care poate fi interpretata ca un act prin care presedintele american isi trage singur clopotele politice, este refuzul acestuia de a publica un comunicat oficial al Casei Albe pentru omagierea senatorului John McCain, decedat sambata, conform Washington Post. Analizele politice americane care pun acest gest reprobabil al lui Trump pe seama fostei rivalitati cu McCain sunt prost inspirate sau premeditat minimalizatoare. In ultimul caz, ele abat atentia de la semnificatia principala spre una secundara, un fapt relativ surprinzator pentru inteligenta scrutatoare a mass-media americane.

Pentru militari cel putin, actul ireverentios fata de memoria lui McCain poate sugera un mod nociv de gandire, de demotivare si dezangajare, de genul: „De ce sa fiu loial si patriot, cand neloialitatea si nepatriotismul sunt la varf?”. Ca parteneri strategici si aliati nu putem sa fim decat ingrijorati de aceasta posibilitate. John McCain este un erou popular al Americii si un erou militar al Armatei SUA, iar cand Donald Trump refuza sa-i acorde onorurile postume cuvenite inseamna, fara echivoc, ca liderul de la Casa Alba se situeaza la antipod, unde se situeaza orice dusman al Americii. Daunele imense pe care  Donald Trump le aduce patriotismului american nu vor intarzia sa starneasca reactii politice, civile si militare reparatorii, de reabilitare si renationalizare a patriotismului american, care vor face imposibila ramanerea lui Trump la Casa Alba.


România: Valoarea și Utilitatea Diplomației

28/08/2018

Calin Popescu Tariceanu: Discurs la reuniunea anuala a diplomatilor

Remarcabila si roditoare initiativa Guvernului Nastase de a organiza Reuniuni anuale ale Diplomatiei Române. Aceasta idée intreprinzatoare, care cu fiecare materializare poate deveni o forta materiala crescanda pentru binele Romaniei, care poate veni din politica externa si din relatiile internationale, este fara indoiala pe masura anvergurii neobisnuite a personalitatii politice si diplomatice a fostului premier si lider politic Adrian Nastase. Ea a fost zamislita si probata in anii greu incercati de uriasele schimbari internationale si nationale de dupa Razboiul Rece.

Speta mentionata ne aduce in atentie adevarul ca liderii si elita sunt modelate de mediu, de achizitii, de exercitiu, de incercari, de rezultate. Pentru a culege mereu fructele binefacatoare ale ratiunii si a le distinge de cele ale emotiilor toxice, nu trebuie sa mai uitam vreodata ca, asa cum intelepciunea se masoara prin numarul anilor, valoarea si valoarea de intrebuintare se masoara prin fapte, prin actiuni de evitare sau depasire a unor situatii grele, prin acte de performanta. Aceste criterii sunt si trebuie sa fie probatorii de neinlocuit in validarea calitatii de utilitate a liderilor politici si elitei culturale, care sa ne directioneze preferintele si alegerile. Valoarea fara utilitate inseamna sterilitate, utilitatea fara valoare tangenteaza incapacitatea.

In acest format special al reuniunilor diplomatice anuale, nu s-a turnat de fiecare data un continut la fel de special, dupa cum, din pacate, s-a vazut in regimul Basescu si se poate constata in regimul Iohannis. Oamenii marunti, ajunsi conjunctural in pozitii inalte, cu ajutorul unor malversatiuni, dinafară si/sau dinăúntru, sponsorizate de “banii blestemati”, carora si-au vandut sufletul, si al unor minciuni propagandistice cu care au narcotizat poporul, nici nu au cum sa produca acel elixir de gandire, luciditate si viziune care hraneste o natiune, ii dau robustete si ii inspira creatia. Ei sunt rosi doar de invidii, ambitii si interese personale si de grup inchis, ca de haita. Prin ziceri manipulatoare si deziceri de soarta romanilor si de contractul electoral, acesti trepadusi ai intereselor neromanesti nu fac decat sa otraveasca spiritul si fibra natiunii.

In aceasta atmosfera viciata politic, am luat act cu satisfactie si speranta de discursul presedintelui Senatului, Calin Popescu Tariceanu. Este o lumina politica puternica, de patriotism, care ne arata calea. Este cu adevarat ceva special turnat intr-un format special. Liberalul pur sange Tariceanu, care a denuntat esuarea dramatica a liberalismului clasic, international si romanesc, in neoliberalism pradator si nedemocratic, a adus in discutie un principiu politic si diplomatic director, care ne poate salva ca natiune si stat. Nu numai pe noi, si aceasta este o sursa de solidaritate internationala invincibila, ci toate natiunile si statele iubitoare de libertate si democratie, in termeni reali, nu falsificati, care sunt mituri fondatoare ale neoliberalismului, fratele geaman al neocomunismului. Ambele curente politice bantuie agresiv Vestul, dupa ce Estul s-a eliberat de iudeo-comunism. 

In ordinea plina de capcane de vanatoare si de inselaciuni pentru state si natiuni, instaurata de iudeo-neoliberalism, nu doar “tehnicile” de politica externa si de relatii internationale sunt necesare, ci si, mai ales, in ultima instanta, lucru care face diferenta, “Capacitatea de discernământ a fiecăruia în parte, tăria sa de caracter şi forţa convingerilor personale” (Tariceanu). Discursul lui Tariceanu, dar nu numai, ci intregul sau parcus politic, fara compromisuri, deziceri si abdicari, prefigureaza, cel putin pana in momentul de fata, un profil de prezidentiabil valid, pro-romanism, pentru alegerile prezidentiale la termen, din 2019.

Chiar daca inca nu s-a exprimat in privinta candidaturii, Calin Popescu Tariceanu este, neindoielnic, in fruntea listei populare nescrise de prezidentiabili dezirabili, la mare distanta de Klaus Iohannis. Absenta artificiala, fortata din aceasta cursa a lui Adrian Nastase, social-democrat autentic, pro social si pro roman, este o mare pierdere pentru Romania. In opinia mea, mai important chiar si decat coalitia PSD-ALDE este cine va castiga urmatoarele alegeri prezidentiale. Nu stiu daca este bine sau rau, dar statistica de pana acum arata ca intr-un ciclu electoral se succed mai multe guverne. Cred ca stabilitatea ciclic-electorala  a “monarhului” presedinte este buna, ca necesar punct fix din care sa fie gestionata orice dinamica de schimbare, dar primordiala este loialitatea fata de interesele Romaniei.

Ati observat? Desi, in proportii diferite, au fost si sunt supusi prigoanei sistemului neoliberal, Nastase si Tariceanu au un punct comun: nedezicerile si necompromisurile privind interesele romanilor. Plecand de aici, o potentiala confruntare prezidentiala intre cele doua personalitati politice mi s-ar parea extrordinar de benefica pentru  Romania. Stiu, in aceasta clipa sunt utopic, sistemul neoliberal este infricosat de aceasta perspectiva, de aceea vegheaza ca acest lucru sa nu se intample. Dar, sper ca ceea ce, deocamdata, la mine este doar o pulsiune individuala, sa devina, in cele din urma, o constienta irepresibila in mentalul colectiv. Ceea ce aduce ceasul, nu aduce anul, spune o vorba romaneasca…   

Reuniunea anuala a diplomatilor, 27 august 2018


BZN: DANCE, DANCE

27/08/2018

Get out of my life
I beg you to go now
For I can no longer stand your face
You’re cold as ice and so frustrated
Now I get on my feet again
There’s nothing more to say

You’re out of your mind
You’re losing control now
I’ve never mistreated you before
You slammed the door, while I was waiting
Remember how it was before
„Les nuits, l’amour, Paris”

Dance, dance, dance dance
‘Till the night has gone
Dance, dance, dance dance
‘Till the night has gone

Dance, dance, dance dance
‘Till the night has gone
Dance, dance, dance dance
‘Till the night has gone

You blow hot and cold
I’ll put it aside now
Consider the better part of me
Before you go, I will be waiting
Remember how it was before
„Les nuits, l’amour, Paris”

Dance, dance, dance dance
‘Till the night has gone
Dance, dance, dance dance
‘Till the night has gone

Dance, dance, dance dance
‘Till the night has gone
Dance, dance, dance dance
‘Till the night has gone