Manipularea prin sondaje: Sunt romanii un popor de masochisti?

Probabil ca nu intamplator, in randuiala lucrurilor ultima luna din an este si una a cadourilor. Sarbatorile de iarna, care marcheaza despartirea de vechiul an si intampinarea unuia nou sunt si un timp de bilant, de proiecte si, nu in ultimul rand, de rasplata, motiv deopotriva religios si laic care se revendica de la credinta ca cine daruieste, primeste. Poate ca din aceasta lege a compensatiei izvora si o regula a antichitatii, care permitea sclavilor romani, in timpul sarbatorii Saturnaliilor, din luna decembrie, libertatea de a-si critica stapanii si chiar de a fi serviti de catre acestia – Age, libertate Decembri utere / Haide, foloseste-te de libertatea din Decembrie – de care romanii si-au amintit in Decembrie 1989, spulberand miturile propagandistice despre cel mai „iubit” si mamaliga care nu „explodeaza”.

 Bine, bine, ma veti interpela, dar ce legatura exista intre manipulare si masochism?! Ei bine, exista, si inca una foarte subtila, pe care va voi lasa sa o descoperiti singuri, din ceea ce urmeaza. Imaginati-va, in primul rand, un Zeus furios si disperat la gandul ca muritorii nu-i vor mai vota, la alegerile pentru dregatoriile pamantesti, pe semizeii care-i indeplinesc poruncile, amenintandu-l cu alungarea din Olimp. Observati, apoi, cum chipul Maritului se insenineaza, la auzul cuvantului „sondaj”, pe care i-l sopteste, viclean, unul dintre sfetnicii insarcinati cu cunoasterea sufletului omenesc. In continuare, va rog sa priviti cu atentie scena celei de-a treia zile de Craciun, cand aburii smereniei, ai oalelor cu sarmale si ai carafelor cu vin ii fac pe romani amnezici, iertatori si dispusi sa accepte orice, facandu-i, pe moment, sa uite si sa nu simta grijile si frigurile care vin dinspre muntele de gheata al facturilor de plata… In sfarsit, ascultati vocea crainicului Imparatiei, a carei holograma ne patrunde in case prin teleportare si care ne da de veste ca iubirea fata de stapanire este in crestere in sectorul suflete, ca si cand, nu-i asa, biciuirile taierilor si inghetarilor de salarii, pensii, ajutoare, subventii etc. le-ar produce placere si fericire…

Daca vom parasi povestea si ne vom apropia de viata reala, vom constata ca exact aceleasi lucruri se intampla, cu personaje in carne si oase, cu nume si pronume ca Traian Basescu, Elena Udrea, Roberta Anastase, Vasile Blaga si altii din acelasi clan portocaliu al PDL, unit de aceeasi nesabuita vointa de putere si manipulare, impotriva oricui, chiar si a propriului popor, si cu orice cost, chiar si al impingerii Romaniei in prapastia crizei economice si a datoriilor suverane. Revenind la tema cadoului, zilele acestea a facut si IMAS-ul unul, un sondaj de opinie efectuat in perioada 9-17 decembrie, din care ar rezulta ca USL ar fi scazut sub 50% in intentiile de vot (49,2%), in timp ce PDL ar fi in crestere (21,5%), luand ca termen de comparatie scorurile din octombrie, cand prima formatiune avea 52%, iar cea de-a doua, 18%.

De ce sunt sceptic si rezervat fata de credibilitatea acestor procente? Din cel putin doua motive. Primul, pentru ca ele nu se intemeiaza pe schimbari in bine ale realitatii din campul social, asa cum incearca sa sugereze, austeritatea sociala amenintand sa se mentina sau chiar adanceasca si in 2012, ci incearca sa impinga sange in vene si sa insufleteasca o imagine moarta, sustinuta mediatic de catre Guvern, ori abaterea atentiei si judecatilor de la realitatile din teren catre un plan virtual, construit imagologic, este o tehnica de manipulare clasica.

Al doilea, in acelasi registru, pentru ca rastoarna sau omit semnificatii politice majore, cu impact electoral. In fapt, punerea presupusei scaderi in sondaje a PSD pe seama episodului Mircea Geoana este o speculatie, pentru ca in urma demiterii acestuia din partid si de la sefia senatului social-democratii au iesit intariti, obtinand un dublu castig politic, de neutralizare a unor surse de subversiune si colaborationism, care pe termen lung se va transforma in puncte electorale. Cat priveste nemasurarea sociologica a infrangerilor umilitoare ale lui Traian Basescu in fata independentei justitiei si a achitarii lui Adrian Nastase, sunt omisiuni atat de flagrante incat orice comentariu ar fi de prisos.

Deocamdata, nu am observat comentarii semnificative pe rezultatele sondajului, cel mai probabil rolul lor nu este de a produce valuri acum, ci de a constitui pozitia de plecare la atac la inceputul anului, dar se poate estima ca intinzand pelteaua manipularii, cel mai „iubit” sau cei mai „iubiti” vor continua sa „creasca” in sondaje. Pana cand?! Pana la „explozia” electorala a mamaligii, din noiembrie 2012…

Criza, Euro si Constitutia

Summitul istoric de la Bruxelles, din 8-9 decembrie, pe tema salvarii euro si iesirii din criza datoriilor suverane, s-a incheiat cu un Acord interguvernamental pentru intarirea puternica a disciplinei fiscale la nivelul UE, agreat de tarile din Zona Euro si cele din afara acesteia, mai putin Marea Britanie. In urma summitului, pietele financiare s-au calmat, dar discursul politic romanesc ameninta sa dea in clocot.

Se pare ca si Traian Basescu si Victor Ponta au prins din zbor ideea ca in orice criza exista o oportunitate, dar fiecare o defineste in mod diferit, asa cum le-o dicteaza ideologiile si interesele politice care-i despart.

Punctul comun al celor doi, aderarea Romaniei la pactul de guvernanta fiscala al UE, se transforma intr-unul de divergenta cand vine vorba de modalitatea si pasii care ar trebui sa duca la consfintirea interna a  angajamentului pe pactul respectiv. In timp ce seful statului propune schimbarea rapida a Constitutiei, seful opozitiei social-democrate sustine devansarea, la fel de grabnica, a calendarului electoral din 2012.

Si una si alta sunt idei vechi si contradictorii, doar plaforma de relansare si argumentele sunt noi, in primul caz, de includere in Constitutie (sau “Echivalent”) a “regulii de aur” a echilibrului bugetului national, prin care deficitul structural sa nu depaseasca 0,5% din PIB-ul nominal, iar in al doilea, de legarea derularii demersului de un Parlament nou, cel actual devenind “ilegitim”.

In acest cadru, apare fireasca intrebarea cat de usor sau cat de mult ar putea fi schimbata Constitutia? Si intr-un caz si in celalalt raspunsurile nu sunt deloc simple, mai ales daca avem in vedere ca uneori schimbarile legilor fundamentale au fost atat de adanci si de neprevazute, ca si consecinte, incat acestea au fost percepute ca veritabile lovituri de stat constitutionale, rivalizand cu cele produse, in primul rand (dar nu si in ultimul), de catre revolutii.

Istoric, astfel de situatii nu sunt putine si, ceea ce este interesant, nu par a tine cont de natura regimului politic. Daca vom fi de acord ca in politica nimic nu este intamplator, ar trebui sa acceptam si ca politicienii, mai devreme sau mai tarziu, isi duc popoarele acolo unde vor, dar nu tinta si traseul ar fi o problema, atata timp cat acestea servesc cetateanului si interesului national, ci calitatea si responsabilitatea calauzelor.

In principiu, orice Constitutie ar trebui sa fie precum tablele legilor, ceea ce ne da o prima idee, de stabilitate puternica a acesteia. O Constitutie, daca e sa ma gandesc si la cea a Americii, nu se schimba o data cu perindarea partidelor si guvernelor pe scena politica. Si nici macar cu cea a presedintilor (sa ne reamintim unde a dus Constitutia lui Ceausescu), mai ales daca sunt semne ca unii au picat sau ar pica anumite “teste psihologice” privind exercitiul puterii…

In al doilea rand, Constitutia trebuie sa reflecte, in tipare juridice, spiritul si aspiratiile poporului, avand in avangarda libertatea si democratia, asa cum s-a intamplat cu cea de dupa Revolutie si care asa va trebui sa dainuie. Ori impotrivirea mai marilor Europei fata de cererea de referendum a Greciei pe tema pachetului de masuri de austeritate, impus de FMI, pune intr-o lumina proasta relatia dintre economia de piata si democratie.

A nu se intelege ca as fi impotriva unor amendamente, dar in niciun caz nu as achiesa la ridicarea la rang de principiu constitutional a unor reguli conjuncturale, in curs de fundamentare sau cu o dinamica incerta (ori chiar cu iz ideologic, de PPE), asa cum se intampla cu cele bugetare si fiscale, pentru ca asta ar insemna relativizarea si vulnerabilizarea Legii Fundamentale, sporindu-i, insidios, rata de vremelnicie sau caducitate…

Dimpotriva, Constitutia, ca suma de atribute ale statului si de drepturi ale cetateanului, trebuie sa ramana deasupra vartejurilor pietei, sa fie punctul stabil de care aceasta sa isi agate colacul de salvare… Mai concret, Constitutia nu trebuie sa preia principiul supranationalismului (imaginati-va ce s-ar intampla cu articolul 1!), repetand greseala trecutului, cand a fost angrenata in jocul internationalismului…

In plus, ar trebui sa avem in vedere ca “regula de aur”, pentru ca la ea ma refer, nu face parte (si nu se stie daca va face parte vreodata din “Constitutia Europeana”, respectiv din Tratatul de la Lisabona), motiv pentru care nu vad nicio explicatie rationala, ci doar una politicianista in excesul de zel al presedintelui Basescu de a o introduce  in Constitutia Romaniei! (cu atat mai mult cu cat regula prevede si exceptii, ceea ce alimenteaza relativizarea de care am amintit mai sus).

De fapt, in interiorul termenelor avansate pentru Tratatul fiscal (de incheiere, in martie, si de aplicare, incepand cu iulie 2012), fizic nu exista timp decat pentru alegeri parlamentare, daca va fi vointa politica, dar de o eventuala revizuire constitutionala nici nu poate fi vorba, avand in vedere complexitatea si durata procedurilor…

Pentru depasirea inconvenientelor, exista o solutie constitutionala, semnalata de profesorul de drept international public Adrian Nastase (http://nastase.wordpress.com/2011/12/10/marile-probleme-europene-si-micile-smecherii-romanesti/), stipulata la articolul 148 (si din a carui initiativa a si fost introdusa in Constitutie), care consta in adoptarea respectivei “reguli” printr-o Lege de ratificare speciala, de acelasi rang, adoptata cu majoritate de 2/3 din voturi: ”Aderarea Romaniei la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, in scopul transferarii unor atributii catre institutiile comunitare, precum si al exercitarii in comun cu celelalte state membre a competentelor prevazute in aceste tratate, se face prin lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor”.  

Dobandalism si exsurectie

In articolul „Rezistenta la opresiune si dreptul la insurectie” (http://nastase.wordpress.com/2011/12/04/rezistenta-la-opresiune-si-dreptul-la-insurectie/), profesorul de drept international public Adrian Nastase readuce in atentie o serie de contributii doctorale ale lui Grigore Geamanu, publicate in 1933, la Paris (“La resistance a l’oppression et le droit a l’insurrection”). Lansarea acestei dezbateri are meritul de a indemna le regandiri si reconexiuni ale unor idei mai vechi intr-un context nou, intr-un mod pragmatic, fara prejudecati. De altfel, pentru o pozitionare corecta a cititorului, liderul social-democrat are grija sa foloseasca semnele de citare in titlu si sa afirme, da capo, fara echivoc: „Statul de drept are regulile sale pentru schimbarea regimurilor politice.”

Revenind la firul rosu al conceptelor vehiculate, as observa mai intai ca stanga, spre deosebire de dreapta, priveste austeritatea ca pe o forma de opresiune. De ce nu si dreapta?! Simplu, pentru ca dreapta se afla la originea impasului economic si financiar mondial. Este deja un prim punct serios de divergenta intre cele doua laturi ale esichierului politic. Pentru a ne pronunta asupra acestei perceptii, ar trebui sa privim ceva mai departe, in amonte, adica la recesiune. Aparent, intre recesiune si opresiune nu exista nicio legatura, in afara celei de rima. Plecand insa de la impactul social genocidar, recesiunea ar putea fi privita si ca o forma de opresiune exercitata de catre cei care au declansat criza. Cel putin asa ne-o spun, fiecaruia dintre noi, senzorii biologici care detecteaza vectorii care vin din spatiul economic si financiar si care ne tintesc functii vitale, prin foame, sete, frig, boala etc.    Imi imaginez ca intr-o astfel de speta cei mai nominalizati pentru a lua loc pe banca vinovatilor ar fi sistemul financiar mondial si bancile, in timp ce impricinatii ar plange pe umerii saracilor, aratand cu degetul in alta parte, asa cum, de exemplu, face seful Bancii Mondiale, Robert Zoellick, ori de cate ori vine vorba de recesiune si austeritate.

Un al doilea punct de divergenta este in privinta solutiilor pentru depasirea impasului. Cele mai multe, via FMI, privesc tot adancirea austeritatii, adica a opresiunii sociale, dar ocolesc ceea ce este evident pentru bunul simt si ceea ce pana si un „orb” ar vedea: reformarea sistemului financiar. Nu lipsesc insa nici cele care fac aluzie la razboi (Paul Krugman, Nouriel Roubini etc.). „Cand castigam razboaie, spunea miliardarul american Donald Trump, luam prada, iar acest fapt ar trebui sa ne indemne sa confiscam campurile petrolifere ale Irakului si ale Libiei…”. Dar si in Europa, esecurile americanizarii si dolarizarii in materie de federalizare, euroizare, bugetare ori fiscalizare se pun sub acelasi semn … Bun, dar ce spune Ludwig von Mises despre teoria economica a razboiului?! Ca razboiul si capitalismul sunt incompatibile! Corect, dar oare mai traim noi in capitalism?! Nu cumva traim in „dobandalism”, dobanda fiind cea care a ros capitalismul, precum viermele care roade la sicriu, aducandu-l la faliment?! Nu am un raspuns, este doar o intrebare pe care mi-o pun, un alt mod de a pune problema, gandindu-ma ca uriasele bonusuri fara nicio acoperire care s-au acordat functionarilor bancilor si care i-au stimulat sa acorde credite cu buletinul, dezechilibrand sistemul, nu ar fi fost posibile fara micul monstru ascuns in imprumuturi… Las insa subiectul pe seama analistilor economici si problema recesiune-opresiune in grija liber-cugetatorilor, pentru a ma apropia de alte aspecte politice si juridice ale temei.

„Obiectivul tiranicidului este schimbarea conducatorului si nu a regulilor cetatii”. Nu contest, au fost si vremuri cand acest principiu a fost valabil suta la suta. Ce ar spune profesorul Geamanu, astazi, despre aceasta idee?! Probabil ca ar relativiza-o sau ar insoti-o de niste explicatii contextuale, distingand intre „regulile cetatii” ca emanatie a institutiilor legiuitoare democratice, reprezentative  si cele ale regimurilor tiranice, in care parlamentele devin anexe ale unor astfel de puteri. Nu voi face nicio aluzie, ci voi intreba direct: ar fi trebuit sa ramanem cu legile ceausiste, dupa ceauscid sau chiar crede cineva ca toate legile regimului Basescu, adoptate fara opozitie, vor ramane in picioare in era postportocalie?!… In al doilea rand, si norma privind „dreptul la insurectie” este cu cantec, de multe ori aceasta avand o initializare externa, urmarile pentru „poporul suveran” fiind destul de proaste…  De aceea planul intern trebuie corelat cu cel extern, rezistenta la opresiune cu rezistenta la agresiune, dreptul la insurectie cu dreptul la aparare… Vazand ce se intampla in lume, cand insurectionarii sunt niste mercenari sau niste bande inarmate care numai de dragul intereselor poporului nu mai pot, nu cred ca “insurectia, ca sanctiune ultima a regulii de drept, ramane singura modalitate de constrangere juridica impotriva detinatorilor puterii politice, atunci cand acestia o incalca intr-un mod sistematic.” Dimpotriva, as spune ca in-surectia a devenit o ex-surectie, o cale exogena de dinamitare a unei natiuni, pentru a-i pune mana pe resurse…

Iarna politica

Democratia este un motor politic alternativ, in care puterea guverneaza si opozitia sanctioneaza, cu schimbari ciclice (si chiar intraciclice) de roluri. Caracteristic acestui tip de regim politic este capacitatea inalta de autoreglare si autoregenerare, care face ca, in situatii de criza, alternativa oferita de opozitie sa impiedice prabusirea societatii odata cu cea a puterii. Cine se dispenseaza de opozitie si concentreaza in mainile sale intreaga putere aseaza deasupra sa si a tarii o sabie a lui Damocles, care oricand, in absenta alternativei, poate creea o criza ireversibila.

Acapararea de catre regimul Basescu si a functiei de presedinte al Senatului a declansat o iarna politica, care ameninta cu inghetul democratiei. In mod practic, prin controlul asupra celor patru varfuri de putere executiva si legislativa, cu Traian Basescu-sef al Statului, Emil Boc-sef al Guvernului, Vasile Blaga-presedinte al Senatului si Roberta Anastase-presedinte al Camerei Deputatilor, PDL, partidul prezidential, isi merita pe deplin denumirea de partid-stat, cu toate riscurile amintite pentru democratie. Regimul Basescu a ajuns exact in situatia pe care o anticipam dupa alegerile prezidentiale din 2009, cand, pe baza vointei absolute de putere si a modului cum si-a adjudecat cel de-al doilea mandat, spuneam, mai ironic mai in serios, ca acesta va evolua inevitabil catre un „prezidentialism guvernamentalist-parlamentarist„:https://fragmentariumpolitic.wordpress.com/2009/12/23/exercitii-imaginare-de-admiratie/. Daca am presupune ca eroul acestei epopei politically incorrect ar urma indeaproape instructiunile unei falacioase agentii de rating, care, prin absurd, ar exista si ar incuraja astfel de piete politice, probabil ca aceasta i-ar rasplati sarguinta cu calificativul maxim…

Ceea ce este ingrijorator pentru democratie este ca sunt incercari de reproducere a regimului si dupa 2012, miza ascunsa a comasarii alegerilor fiind, potrivit multor analize, tocmai perpetuarea sistemului instapanit de PDL. Copresedintele USL, Crin Antonescu, a evocat deja posibilitatea ca, in fata pericolului comasarii, Opozitia sa se retraga in bloc din Parlament si sa ceara convocarea alegerilor. Aici as face observatia ca temerile legate de reactiile speculative ale Puterii nu sunt intrutotul justificate. In primul rand, pentru ca intr-un an electoral nu se mai poate vorbi de alegeri anticipate (implicit de pretinsul antireformism al acestora), posibilitate consumata in 2011, ci doar de devansarea calendarului electoral. Nu vad niciun obstacol, in afara celui care tine de vointa, ca alegerile comasate, de exemplu, sa fie aduse din toamna in primavara, ceea ce ar raspunde si argumentelor economice ale Puterii (de economii etc.), dar si celor de ordin social ale Opozitiei (de a scurta suferintele populatiei). Cerintele partilor, fiind simetrice, s-ar compensa reciproc, iar neintelegerea s-ar stinge…

Jucand o asemenea tactica, Opozitia va fi in castig in oricare din situatiile de raspuns ale Puterii, chiar fara a se retrage din Parlament: in caz afirmativ, ii va creste capitalul electoral, in cel negativ, va devoala intentiile ascunse ale regimului, care va pica testul credibilitatii… Efectele vor fi oarecum similare si in cazul de-comasarii, dar, evident, pe un calendar devansat… Contraargumentul sezonului rece pica de la sine, fiind destule precedente in materie (si mai apropiate, si mai indepartate), oricum inghetul fizic nu se poate compara cu cel democratic. Arma tactica a devansarii alegerilor ar merita sa fie folosita cel putin ca mijloc de presiune si slabire a pretentiilor regimului (si, de ce nu, chiar pentru obtinerea unor concesii in contrapartida, la capitolul social).

Casandra din PSD despre alegerile din 2012

Aflu dintr-o postare de pe blogul liderului social-democrat Adrian Nastase despre un Raport al ISD „Ovidiu Sincai„, intitulat „Perspective ale anului politic 2012. PDL nu mai poate câştiga, dar USL nu are garantată victoria”(http://nastase.wordpress.com/2011/12/02/raportul-isd-traducere-in-limba-romana/#comment-146198). Nu pun la indoiala concluziile Raportului ISD sau ipoteza din titlu. Si nici utilitatea acestui think tank. Si nici nu cred in victoria absoluta a USL, pe care nimeni si nimic nu o pot garanta, la fel cum se intampla in viata reala. Altceva ma surprinde si cred ca multi dintre cei care investesc asteptari intr-un partid sau o alianta, in general vorbind, vor fi de acord ca mesajele de dinaintea unei lupte vor trebui sa fie de un anumit tip (exista o tipologie a mesajelor pe tipuri de situatii). Daca Raportul ar fi fost al ISD-ului de pe vremea lui Adrian Severin, as fi inteles mesajul ca pe unul de inchinare, omul nostru il mai exersase intr-un alt raport, post-electoral pare-mi-se, cand sublinia, cu emfaza, ca trebuie dat Cezarului ce e al Cezarului (obedienta si tentativa de a-si creea o linie alternativa de credit la seful statului le-am vazut, toti, si ieri, la Cotroceni!). Daca Raportul ar fi fost de pe vremea ex-liderului PSD Mircea Geoana, iarasi as fi inteles, din motive care sunt prea proaspete pentru a le mai repeta. Dar nu ne aflam in niciuna dintre aceste situatii ! Si, atunci, ma intreb si intreb, retoric sau nu, are cineva cunostinta sa fi existat vreun caz in istorie in care, inaintea unei lupte, combatantilor sa nu li se fi cultivat increderea in victorie ? Nu ma refer, aici, evident, la misiunile gen kamikaze, in situatii asimetrice de forte, pentru ca nu este cazul USL, ci mai degraba al PDL (caruia Cristian Preda ii canta pe buna dreptate prohodul!). Dar, presupunand ca semnalul Casandrei din PSD ar avea o anumita temeinicie, cine ar trebui sa fie responsabil si ce ar trebui sa faca pentru ca o astfel de profetie electorala sa nu se indeplineasca? Si, in sfarsit, daca iscoadele USL ar fi aflat de nu stiu ce arma electorala secreta a lui Zeus, nu ar fi mai… polemologic, ca, in loc sa-si zanganeasca slabiciunile, asemenea posibile informatii sa fie tinute la top secret si adversarul sa fie „jucat” prin contramasuri care sa-i anuleze atuul „surprinderii”, eventual al „superioritatii„?!…

1 Decembrie 2011: La Multi Ani, Romania !

De Ziua Nationala, Ziua Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, urez tuturor Romanilor o sarbatoare fericita, in unitate si armonie, cu gandul la Tara, cu Steagul national arborat in fiecare casa si in acordurile Imnului national! La multi ani, Romania!

„Deșteaptă-te, române!” este, din 1990, imnul national al Romaniei, versurile apartinand lui Andrei Muresanu (1816-1863), iar muzica lui Anton Pannlui (sunt si surse care-i atribuie muzica lui Andrei Mureșanu sau care susțin că de fapt era o melodie cântată pe un text religios, de larga circulatie in epoca). Începând cu Revolutia din 1848, „Deșteaptă-te, române!” a fost un cântec de lupta pentru libertatea românilor, care i-a insotit si mobilizat în toate momentele cruciale ale istoriei. Pe 22 decembrie 1989, în timpul Revoluției anticomuniste, cantecul a izbucnit spontan din piepturile uriașelor mase de manifestanti, i-a unit si incurajat, cuprinzand toata tara, fapt care l-a impus ca Imn National.

Cand am dobandit constiinta a ceea ce inseamna Roman, Neamul Romanesc si Romania, imnul national era o varianta comunista a unui vechi cantec patriotic, „Trei Culori„, care, in 1848, circula in paralel cu un altul la fel de vibrant si de inaltator, „Desteapta-te Romane!”. Cum idealurile Revolutiei pasoptiste nu aveau cum sa aiba de-a face cu comunismul, iar „Tricolorul„, cum ii mai spuneam, l-am invatat de cand eram la gradinita, pastrez in minte si in suflet acest vechi cantec patriotic, in varianta lui originala, pe care il cant, astazi, fara niciun fel de complexe, si pe care l-as recomanda si altora, nu ca pe o nostalgie, ci, dimpotriva, ca pe un fel de terapie anticomunista si o recuperare a unui adevar istoric: