Relansarea pe alte baze

25/06/2010

Cine observa ca solutiile vehiculate pentru iesirea din criza se bat cap in cap isi da seama ca ceea ce numim economie tine mai mult de politica decat de stiinta.

Consecinta cea mai ingrijoratoare a acestui tip deconstructiv de abordare este ca dezbaterile treneaza in jurul unor asa-zise cauze, care nu sunt decat derivate si secundare in raport cu cele primare, ceea ce da slabe sanse unei solutionari globale durabile a crizei.

In primul rand, se trece cu usurinta condamnabila peste faptul ca originea crizei se afla in sectorul privat si ca transmiterea acesteia si contagiunea economiei mondiale s-au facut prin relee si retele private. 

In al doilea rand, mergand regresiv pe acest fir, se ajunge la adevarata sursa a dezechilibrelor, care vine pe doua filiere, respectiv din domnia tiranica a pietei (de sorginte neoliberala), pe de o parte, si din slabiciunea bolnavicioasa a statului capitalist (nascuta din fobia etatist-totalitara comunista), pe de cealalta parte.

In mod practic, ruperea relatiei parteneriale dintre public si privat a reprezentat dezechilibrul fundamental care a dus, printr-un proces cumulativ, la declansarea crizei (un rol neluat deloc in calcul l-a avut si slabiciunea extrema a statelor noilor democratii post-comuniste, care au permis expansiunea falsului liberalism).

Cum totalitarismul comunist s-a prabusit iar economia capitalista (aproape) s-a generalizat, refacerea echilibrului public-privat (sub forma de parteneriat) este imperios necesara pentru sanatatea economiilor nationale si a celei mondiale.

Cine crede ca economia va putea fi repornita pe vechile baze face o greseala strategica al carei cost nu va fi altul decat reactivarea acelorasi mecanisme care au alimentat fluxurile financiare destabilizatoare care au stat la originea crizei. A face un stil de viata din traiul la nesfarsit pe datorie (prin perpetuarea si acumularea dezechilibrelor bugetare) sau din venituri necuvenite, deconectate de economia reala (prin indemnizatii si bonusuri excesive, acordate de catre banci) inseamna a consuma din resursele altora, fara a pune nimic material in loc, ceea ce echivaleaza cu a produce adevarate „gauri negre” economiei.

Economia nu poate fi reanimata prin miracole dupa modelul celui christic, de a i se spune pur si simplu, precum lui Lazar, „Scoala-te si umbla !”, ci, pentru a reveni pe o crestere sanatoasa si a evita recaderea  trebuie operate reajustari care sa tinteasca extirparea tuturor surselor de dezechilibre si reasezarea acesteia pe alte baze. Lucru care se asteapta de la reuniunea G 20 de la Toronto.

Anunțuri

La multi ani, Adrian Nastase !

22/06/2010

Imi plac Tigrii din imagine (nastase.wordpress.com/2010/06/22/tigrul-de-la-baneasa/#comments). Apropo de zodia Tigrului de Metal (17 feb 1950-5 feb 1951), care (fiindu-i nativ) imi este extrem de cunoscuta. Politic, cei nascuti in aceasta zodie sunt considerati a intruchipa tipul revolutionarului de profesie (motiv pentru care astrologii spun ca putini dintre acestia sfarsesc in patul lor, cei mai multi cazand in lupta). Avand in vedere ca si acest AN este unul al Tigrului de Metal (14 feb 2010-2 feb 2011), este de asteptat ca acesta sa fie unul de exceptie pentru nativii zodiei (inregistrand un varf energetic). Mergand pe firul acestei predictii, cred ca si pentru politicienii-tigru ar trebui sa se intample acelasi lucru (cu atat mai mult cu cat politica presupune prin excelenta lupta), respectiv sa atinga, asemanator zenitului, cel mai inalt punct posibil pe bolta politica. Dar, atentie, pentru ca aceasta potentialitate sa devina realitate, ar trebui sa se tina cont de cel putin doua lucruri: primul, sa se produca inauntrul intervalului in care te poti bucura de gratia astrelor (adica pana pe 2 feb 2011) si, al doilea, sa nu se uite avertismentul evocat. Daca, intamplator sau nu, adversarul este nascut pe 4 nov 1951, in zodia Iepurelui sau a Pisicii (prefer a doua denumire, pentru agilitate si viclenie), nu ar trebui in niciun fel subestimat, ci dimpotriva, avand in vedere ca e conservator si nu-i plac schimbarile, tinand de Putere cu “ghearele” (mai cu seama cand acestea din urma se numesc DNA, SRI etc.). La multi ani, AN 60 !


Crezul meu sau de ce am un blog politic

21/06/2010

In pofida unor aparente, scrierea unui blog nu este deloc o treaba usoara si la indemana oricui (asta in cazul in care ai ceva de spus), deoarece necesita idei, timp si efort, resurse care, trebuie sa recunoastem, nu ne sunt intotdeauna accesibile.

In plus (dar nu in ultimul rand), e nevoie de un anumit tip de bunavointa, care e musai, daca nu se confunda (ceea ce ar fi ideal), cel putin sa fie vecina cu pasiunea.

Iar daca vrei ca blogul sa fie si de utilitate publica, atunci lucrurile pot deveni de-a dreptul complicate…

Dar de ce un blog politic ?, ar putea veni intrebarea. I-am auzit pe unii comparandu-l cu a desena pe nisip, sugerand ca ar fi inutil. La polul opus, i-am auzit pe altii certandu-se online (ceea ce mi-a si inspirat aceasta tema), acuzandu-se ca urmaresc anumite foloase politice sau materiale.

In ceea ce ma priveste, nimic din toate acestea, scopul meu fiind unul dual si contradictoriu: pe de o parte, pentru a critica politica, spre a o dezbara de proaste purtari, vicii si naravuri, dar, mai ales, si pentru a o ajuta, pe de cealalta parte, pentru o buna guvernanta.

Cred ca politica poate mult, dar ea nu poate totul (1). Cred ca politica are nevoie de ajutorul cetatenilor (sub forma de observatii, propuneri, idei, proiecte, solutii, critici constructive etc.) fara de care poate putin sau chiar deloc (2). Cred ca cine are constiinta apartenentei la comunitatea nationala nu poate sa ramana nicicand indiferent la problemele cetatii, pe care alesi si alegatori sunt chemati, impreuna, sa le rezolve in mod democratic si durabil (3).


Metamorfoze politice de vara

21/06/2010

Victoria a la Phyrrus a Guvernului PDL-UDMR in fata motiunii de cenzura a PSD a adus raportul de forte dintre Putere si Opozitie intr-un punct sensibil, de relativa comparabilitate (care ar putea deveni si unul de rascruce), sub impactul careia se regandesc sau se cauta strategiile de basculare.

Desi nu Guvernul, ci motiunea a picat, daca ar fi sa spunem lucrurilor pe nume ar trebui sa recunoastem ca Boc a castigat, dar Basescu a pierdut. Nu atat de mult ca lucrurile sa se schimbe, dar nici atat de putin ca ele sa dureze. Suficient insa ca slabiciunea Puterii sa devina vizibila, iar mitul atotputerniciei acesteia sa inceapa sa se destrame. Chiar daca brodarea, pe asemenea perceptii, a unor asteptari privind modificarea structurii de putere ar putea fi un scenariu optimist pentru unii sau unul pesimist pentru altii, este in afara de orice indoiala ca timpul a inceput sa curga invers pentru Putere, tinzand sa-i devina unul dintre cei mai inversunati adversari. Cresterea presiunii sociale si reducerea continua a spatiului de manevra vor face ca decontarea crizei si austeritatii pe seama presedintelui-jucator (titularul de facto al guvernarii portocalii) sa fie de neocolit.

Pentru liberali, motiunea social-democrata pare sa fi reprezentat sau ar putea sa reprezinte, judecand dupa anumite tensiuni si conflicte din sanul opozitiei, un moment de falsa decantare ideologica si, in aceeasi nota, de revectorizare politica. Prin imensul suport social de care s-a bucurat, motiunea de cenzura impotriva asumarii raspunderii guvernamentale pe legile austeritatii a capatat, prin „identificarea” Presedintelui cu Primul-Ministru si a amandurora cu Dreapta, proportiile unui blam popular anti-prezidential si anti-guvernamental, implicit Anti-Dreapta (cred ca in acest ultim fapt ar trebui cautata si cheia evolutiilor viitoare).

Simtindu-se, probabil, vizat sau prins la mijloc, ca partid de centru-dreapta (ori poate ca a fost influentat in acest sens), PNL pare a fi pe cale de a savarsi o mare greseala strategica, nu numai pentru viitorul opozitiei, cat si, mai ales, pentru cel propriu. Alegand sa-i atace ideologic pe social-democrati (desi acestia din urma si-au dezideologizat motiunea tocmai pentru a-si feri colegii de opozitie liberali de a cadea intr-o astfel de capcana), PNL se va distanta de PSD si de obiectivele luptei comune impotriva Puterii, pe care le va pune sub semnul intrebarii.

Dar cea mai mare eroare posibila, pentru parcursul sau ca partid, ar fi ca reapropierea de Traian Basescu si de PDL (prin punerea de surdina discursului antibasescianist si oferirea serviciilor pentru guvernare) va face ca, in mod inevitabil, sa imparta cu acestia raspunderea pentru dezastrul economic si social si, pe cale de consecinta, sa le impartaseasca destinul politic, care, istoric, nu va fi unul de invidiat (comparabil cu cel taranist ar fi putin spus). O astfel de metamorfoza ciudata (in curs de initializare, potrivit unor indicii) ar fi dovada indubitabila ca PNL pur si simplu nu vede (sau nu vrea sa vada, din false ratiuni de solidaritate ideologica) ca bumerangul anatemei sociale este aruncat asupra dreptei de insusi Basescu, prin desantata-i politica ce musteste de abuzuri, coruptie si incompetenta, prin decuplarea statului de la rostul sau social firesc si subjugarea acestuia unor interese clientelare, in beneficiul unei paturi „superpuse” si in dauna marii majoritati a societatii. Daca-si va face uitate declaratiile si angajamentele ce anuntau a fi inceputul unei noi politici, social-liberale, PNL va rata, cu siguranta, sansa situarii de partea buna, sociala, a istoriei.

Cat priveste PSD, daca apelul lui Adrian Nastase la unitatea opozitiei, pentru oprirea genocidului social si scoaterea tarii din criza, va ramane un strigat in pustiu, cel mai probabil acest fapt va fi de natura sa ii sporeasca si mai mult responsabilitatea sociala, din perspectiva singurului partid care apara si promoveaza interesele celor multi si obiditi…


In cautarea drumului pierdut

12/06/2010

Starea economico-sociala dezastruoasa, crescanda si fara precedent, in care se zbate in prezent Natiunea si, mai ales, inexistenta unei alternative reale a Guvernului Boc 4 pentru depasirea acesteia arata criza modelului de dreapta si faptul ca Romania merge pe un drum gresit. In mod evident, Romania a pierdut calea echilibrului.

O asemenea situatie face ca un model explicativ pentru Starea Natiunii sa fie absolut necesar. Acesta nu ar trebui insa construit mergand pe ideea gasirii unor vinovati sau a unor vinovatii. Desi tentanta politic, o astfel de abordare ar fi contraproductiva, nu numai pentru ca ar putea conduce la acte punitive ce ar putea fi contrare democratiei constitutionale si ar putea crea un precedent periculos, generator de blocaje in asumarea puterii si in exercitiul guvernamental, ci si pentru ca solutia biblica a tapului ispasitor este una emotionala si amagitoare.

Un demers explicativ in termeni de cauzalitate, care ar merge dinspre input-urile mediului international catre output-urile celui intern ar avea mai multe sanse de a ajunge la radacina lucrurilor si de a dezvalui ce se ascunde in blackbox-ul numit criza si managementul politic al acesteia.

Orice analiza de esec ar trebui sa porneasca de la un adevar cardinal, mai putin evocat si acceptat, respectiv ca din 22 Decembrie 1989 Romania a inceput un mars fortat spre dreapta, pentru a se desprinde si distanta de totalitarismul de stanga si a reveni pe o dezvoltare democrata si echilibrata. 

Toate guvernele postrevolutionare au inscris Romania pe un continuum de dreapta, fapt ce explica si aparentul paradox ca guverne de stanga au promovat politici de dreapta (obiectiv necesare pentru tranzitia la economia de piata), dar nu explica in niciun fel unele masuri excesiv de stanga ale guvernelor de dreapta (motivate exclusiv electoral). Prin urmare, analiza de criza ar trebui extinsa la intreaga perioada a ultimilor douazeci de ani.

Romaniei i-au trebuit in jur de cinsprezece ani (1990-2004) sa-si reconstruiasca fundamentele economice de piata si sa revina pe un curs de echilibru (spre sfarsitul anului 2004, autoritatile comunitare i-au recunoscut statutul de economie functionala de piata, iar cele romane au declarat incheierea tranzitiei post-comuniste).

Probleme de parcurs au inceput sa apara dupa aceasta perioada, in urma asa-zisei revolutii portocalii, prin castigarea alegerilor prezidentiale si parlamentare din 2004 de catre dreapta politica (Traian Basescu-PDL si, respectiv, Alianta „D.A.”, PNL-PDL), cat si a celor din 2009 (acelasi Presedinte) si 2008 (coalitia PDL-UDMR). 

Supralicitand consonanta ideologica cu dreapta internationala, cea romaneasca s-a simtit „obligata”, ajungand la putere, sa preia modelul economic atlantist si, implicit, vectorul sau neoliberal, permitand acumularea unor elemente de dezechilibru specifice (migratia capitalurilor speculative, structura speculativa a investitiilor straine directe, cresterea nesanatoasa, traiul pe datorie etc.).

Statisticile si prognozele arata ca, dupa sase ani de suprematie neintrerupta (2004-2010), puterea portocalie a adus tara in pragul falimentului. Pentru prima data de la smulgerea din extrema stanga, de tiranie a statului asupra cetateanului si a economiei, Romania se confrunta, probabil mai mult decat oricare alta tara a UE afectata de criza mondiala, cu riscul caderii in extrema dreapta, de dominatie a pietei asupra cetateanului si a statului.

Sursele acestei vulnerabilitati vin, in principal, dintr-un management politic al crizei preponderent ideologic, si mai putin economic si social, prin de-constructia si aservirea statului pietei si clientelei (rezultand o combinatie ciudata, dar perfect damboviteana, de stat minimal-clientelar) si cautarea solutiilor anticriza aproape exclusiv in zona sociala, ocolind-o pe cea fiscala (unde se mentine inghetata cota unica si se respinge impozitarea progresiva), pentru a conserva interese de grup pe seama celor multi. Coruptia si incompetenta sunt, evident, implicite.

Intr-un climat politic si social extrem de tensionat, marcat de ample si virulente  proteste si contestari ale opozitiei si sindicatelor fata de masurile guvernamentale anticriza  privind reducerea salariilor bugetarilor cu 25% si a pensiilor cu 15%, motiunea de cenzura depusa de PSD impotriva asumarii raspunderii pe aceste legi se anunta a fi pentru Guvernul Boc 4 un examen greu de trecut. Poate chiar imposibil.


Scenarii post-motiune (2)

04/06/2010

Ultimile manevre din tabara Puterii arata ca aceasta a inceput sa se teama de motiunea de cenzura. Mai precis, este vorba despre fluturarea, de catre vicepresedintele PDL Ioan Oltean, a unei asa-zise promisiuni a premierului Emil Boc de remaniere a Guvernului, dupa aplicarea masurilor de austeritate. Cum opozitia nu este incalzita cu nimic de o asemenea posibilitate, care nu ar schimba cu nimic lucrurile, cel mai probabil aceasta se adreseaza nemultumitilor din propriile randuri, in incercarea de a le opri disidenta si a le forta votul impotriva motiunii.

O propunere venita din aceeasi zona se refera la inghetarea pensiilor pe o durata de 16 luni (Gyorgy Frunda, UDMR), iar unele zvonuri vorbesc chiar de renuntarea taierii acestora cu 15%. O asemenea strategie invaluitoare este menita, ca si in primul caz, a starni confuzie si o falsa perceptie de moderare, cu scopul nedeclarat de a influenta intentiile de vot pe motiune ale parlamentarilor nedecisi, din intregul spectru politic. In realitate, Puterea se teme, dar nu cedeaza, ci manipuleaza, pentru ca este lucru dovedit ca lectia compromisului ii este straina (i s-a vazut inflexibilitatea, platita cu o alta criza politica, in cazul proiectului „Johannis”).

Mai mult, Puterea vegheaza si lucreaza, in stilul cunoscut, nu numai asupra oamenilor proprii, ci si asupra celor din opozitie. Si cum ar putea-o face mai bine decat spargand Alianta PSD-PC. Declaratia surprinzatoare, de ultima ora, a lui Dan Voiculescu, presedintele fondator al PC, prefigureaza un alt posibil scenariu post-motiune, cel al formarii unui nou Guvern prin racolarea conservatorilor. Iata ce spune Dan Voiculescu: ” Daca maine mi-ar spune Basescu sa fiu premier si mi-ar promite ca nu se amesteca, atunci m-as duce.” Asadar, se adevereste ca cine se aseamana, se aduna, de aceasta data sub lozinca „Securist cu securist, hai sa dam mana cu mana !”.

Oare ce-o mai pune la cale Puterea, pentru a ramane pe pozitii ? Ramane de vazut. Intre timp, curg stirile despre adancirea dezastrului din Romania: reforma esuata (cheltuielile statului cu salariatii din sectorul public au crescut in  primul trimestrul 2010 cu 9% fata de cel anterior, INS), Romania, a cincea contractie economica din UE (de minus 0,3%, Eurostat) si asa mai departe…

Deh, daca Krugman si Roubini ne-ar intreba „unde se duce capitalismul cand se duce”, nu le-am putea raspunde decat ca in Romania capitalismul nu e capitalism, ci spe-cu-la-tism…


Scenarii post-motiune

04/06/2010

Starea dubitativ-interogativa, in asteptarea motiunii de cenzura, surprinsa de liderul social-democrat Adrian Nastase in colegiul sau este emblematica in acest moment pentru Romania politica si sociala. Oamenii, pe buna dreptate, isi exprima ingrijorari si isi pun intrebari privind viitorul, respectiv daca va „cadea” Guvernul sau Presedintele sau daca e bine sa se intample unul sau altul din aceste lucruri. „E rau cu rau, dar uneori e mai rau fara rau”, se spune cu intelepciune in popor, iar atunci cand e vorba de Tara trebuie evitat, pe cat posibil, ca aceasta sa fie luata in stapanire de catre neprevazut.

1. Una din urmarile probabile ale motiunii de cenzura ar putea fi ca aceasta sa fie respinsa, iar Guvernul Boc 4 sa nu fie demis, reusind astfel sa supravietuiasca si sa-si angajeze raspunderea pe legile austeritatii. In acest caz, va pierde Romania sociala si va castiga cea clientelara. Chiar daca testul turnesolului politic va iesi tot portocaliu, reactia va fi una destul de palida, ceea ce nu va garanta o supravietuire indelungata. Situatia ar putea fi intoarsa de catre opozitie prin CCR (prin denuntarea de catre PSD a „angajarii raspunderii”) sau suspendarea Presedintelui (initiata de catre PNL).

2. O a doua situatie probabila ar putea fi ca Parlamentul sa adopte motiunea de cenzura si Guvernul Boc 4 sa fie demis. Paleta solutiilor si consecintele unei astfel de variante este mult mai larga, acestea putand fi grupate in cel putin patru subvariante.

3. O prima subvarianta ar putea fi foarte usor descrisa prin expresia „Aceeasi Marie cu alta palarie”, adica formarea unui nou Guvern pe acelasi canevas al Puterii (PDL, UDMR, „independenti”), dar cu un alt prim-ministru, ceea ce, in linii mari, ar insemna o translatare, sub aspectul tipurilor de efecte, in conditiile mentinerii establishmentului.

4. O a doua subvarianta ar putea fi generata de realizarea unui nou Executiv pe baza unei coalitii largite, care sa includa si PNL. Mentinerea cotei unice, cerute de catre liberali, nu va rezolva insa criza deficitului bugetar si, pe cale de consecinta, nici nu va reusi sa imblanzeasca austeritatea sociala, oricat ar dori PNL acest lucru. Pe de alta parte, limitele ideologice ale dreptei, consolidate prin cooptarea liberalilor la guvernare, vor obtura cautarea si gasirea unor solutii active de relansare a cresterii exact in zonele responsabile de declansarea actualei crize economice si financiare. Cu alte cuvinte, combinatia dintre portocaliu si galben nu va duce la un efect de contrast in ceea ce priveste rezultatele unei astfel de guvernari, ci doar la adancirea celui dintre putere si opozitie (ultima devenind exclusiv de stanga).

5. A treia subvarianta ar aparea in cazul prelungirii crizei politice si incapacitatii constituirii unui nou Guvern in termenul si in conditiile prevazute de Constitutie (Art. 89), ceea ce ar duce la dizolvarea Parlamentului si alegeri anticipate. Acest lucru ar insemna falimentul dreptei democrat-liberale (strivita de minciuni, coruptie, incompetenta si clientelism), costuri economice si sociale mari (incluzandu-le atat pe cele electorale cat si pe cele date de amanarea solutiilor politice pana catre toamna) si, poate, chiar falimentul Romaniei. In acelasi timp, alegerile anticipate ar putea configura o noua majoritate parlamentara, ceea ce ar conduce la o noua structura si compozitie de putere, care ne-ar putea aduce o noua sansa si un nou inceput, respectiv schimbarea atat de necesara.

6. A patra subvarianta ar putea fi una de tip german sau japonez (in primul caz presedintele si-a prezentat demisia, in cel de-al doilea, primul ministru), respectiv de demisie a Presedintelui, ca o recunoastere a esecului alternativelor actualei puteri de scoatere a tarii din criza. De fapt, ar trebui spus ca uriasul val de nemultumire sociala din aceste zile, determinat de masurile guvernamentale anticriza, va face ca motiunea de cenzura sa fie un test de (ne)incredere nu atat pentru Guvernul Boc (care in ochii electoratului si-a pierdut credibilitatea  de mult), cat, mai ales, pentru Traian Basescu, presedintele-jucator sau presedintele-prim-ministru, care a facut din Guvern o „jucarie”.

Dupa cum este cunoscut, Adrian Nastase a anuntat, ieri, intr-un interviu la Antena 3, ca PSD nu va participa la nicio formula de guvernare sub „regimul Basescu”, ci numai in urma unui mandat popular (obtinut prin alegeri anticipate sau la alegerile din 2012).