PSD si comunicarea politica online

21/03/2010

Un experiment de comunicare politica reusit, cu un impact de proportii, neasteptat. Si, pana in prezent, fara un rival comparabil in randurile celorlalte partide. Asa s-ar putea caracteriza, laconic, rezultatele implementarii si utilizarii crescande a comunicarii online in viata politica a PSD.

Extensia rapida a acestui tip de comunicare, de la varful partidului, incepand cu venerabilul octogenar Ion Iliescu si pana la cel mai tanar simpatizant PSD, s-a dovedit a fi o resursa de crestere pentru social-democratie.

Fie ca a fost vorba de campanii, proiecte alternative, re-branding, inscrierea online in partid, propuneri, adeziuni, sustineri etc. (intr-un cuvant, de feedback), interactiunea virtuala pe blogurile liderilor sau platforma electronica a partidului a captat interesul multor militanti si simpatizanti PSD, sporindu-i atat portofoliul de idei cat si numarul membrilor.

Recenta actiune initiata de Adrian Nastase (al carui blog a inregistrat, de curand, trei milioane de accesari), la sediul Consiliului National PSD, sub genericul Ziua Portilor Deschise la Departamente, de a comunica face-to-face cu bloggerii cu care interactioneaza pe blogul personal, s-a bucurat de o participare numeroasa, cuprinzand multi tineri.

Inscriindu-se in noua strategie de relansare de masa a PSD, prin intensificarea dialogului social si  multiplicarea conexiunilor in diverse medii si categorii socioprofesionale (sub forma de asociatii, forumuri etc.), evenimentul in cauza, ce pare a fi pus bazele unei comunitati a bloggerilor social-democrati, se anunta a deveni un club de idei constructive, de utilitate publica, prin identificarea de solutii viabile la problemele societatii romanesti, care ar putea fi articulate intr-un posibil proiect politic sau de guvernare. Scrieti, fete si baieti, numai scrieti !

Anunțuri

Convietuire versus exclusivism

18/03/2010

Este exclusivismul politic pe criterii etnice 0 boala incurabila a democratiei ? Intrebarea ar putea parea caduca sau retorica, pentru ca integrarea europeana si noua constructie politica a UE, de promovare a egalitatii in diversitate a cetatenilor, a pus sau ar trebui sa puna capat intolerantei, atatarii vrajbei intre popoare sau nationalitati conlocuitoare.

Din pacate, pentru cei care au fost martori la marsaluiri cu insemne naziste SS, discursuri autonomist-etniciste si pancarte cu mesaje cu substrat iredentist (” Tinutul Secuiesc nu-i Romania”), prilejuite de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, din 15 Martie, stiu ca aceasta infectie politica subzista in inima Europei (chiar daca intr-o forma mutanta, ascunsa inapoia sindromului minoritarist).

Poate ca un astfel de fenomen reminiscent nu ar fi greu de inteles daca s-ar realiza o radiografie comparata, in oglinda, punand fata in fata perspectivele europene asupra democratiei si statului de drept.

Pana atunci, daca cineva s-ar ingrijora de ceea ce vede si aude, trebuie sa se multumeasca cu o explicatie superflua, devenita standard, imbibata de obsesii minoritariste si asumptii discutabile sub raport democratic, prin pozitionarea invariabila in marginea unui exclusivism ce pare a refuza convietuirea.

 Cat de democratic este si pana unde poate merge acest exclusivism, care contrapune solidaritatea comunitara celei statal-nationale,  subminand convietuirea prin pretentii maximaliste si anticonstitutionale, ar trebui sa reprezinte o problema serioasa de reflectie pentru unii lideri politici care par sa nu fi observat ca, o data cu Tratatul de la Lisabona, am intrat ireversibil intr-o alta lume, conviviala, pe care ne-o dorim vindecata de sechelele trecutului.

Pot parea stupefiante pentru logica democratiei convietuirii, dar greseli politice de proportii, ce hranesc un astfel de exclusivism, au atras atentia opiniei publice in aceste zile.

Prezenta ministrului sanatatii printre participantii care au deturnat evenimentul aniversar mentionat de la rosturile sale firesti, democratice, de comemorare istorica, spre o mostra politizata de exclusivism etnic, ostil convietuirii, a fost interpretata de catre majoritatea observatorilor drept un inacceptabil semnal politic si, mai ales, guvernamental (sic !) de acceptare tacita si chiar incurajare a unor astfel de mesaje.

Dar cea mai surprinzatoare declaratie, din punct de vedere al exclusivismului fata de convietuire, apartine vicepremierului, care a multumit maghiarilor care s-au batut in martie ’90 la Targu Mures, dand, prin aceasta, o idee despre o posibila recunoastere sau paternitate a „targmuresiadei”.

Atunci cand, prin astfel de mesaje, scoti politica de sub incidenta regulilor democratiei, cand o coagulezi in jurul unei strategii de escaladare (de la autonomia culturala la cea teritoriala, catre asaltul final), o plasezi intr-un mediu inflamant al unei false lupte si mandrii belicoase si o indrepti catre tinte false, exclusivismul nu poate fi decat indemnat sa ameninte convietuirea.

 Urmand noul spirit european, de deplasare crescanda a accentului de pe statusul etnic pe  cel de cetatean (dar si pe cel afro-american, evocat cu prilejul manifestarilor amintite, profund democratic prin asumarea dublei identitati), cea mai mare parte a minoritatii maghiare din Romania (ingloband, ea insasi, un anumit pluralism sub aspectul surselor de provenienta, cat si o minoritate romana in arealele unde este majoritara) probeaza ca respinge exclusivismul monoetnic, in favoarea convietuirii ca maghiaro-romani. De altfel, intr-o Europa fara granite interne si cu o circulatie libera a persoanelor, notiunile de majoritate si minoritate isi vor pierde treptat vechea semnificatie etnica, in favoarea celei cetatenesti.


Erectia extremismului maghiar

14/03/2010

Arogarea, de catre Adunarea Alesilor Locali din Secuime, a dreptului de oficializare a limbii maghiare in Tinutul Secuiesc si a declararii in cadrul acestuia a zilei de 15 martie, Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, drept zi libera reprezinta un nou atac al extremismului la democratie si statul de drept,

Un atac la Constitutia Romaniei, in care sunt stipulate organele imputernicite sa adopte acte de putere pe teritoriul national, precum cele referitoare, in cazul de fata, la limba oficiala si zilele libere,

Un atac la statalitate, prin stirbirea atributelor de independenta si suveranitate ale acesteia in organizarea administrativ-teritoriala a tarii,

Un atac la identitatea nationala a statului roman, prin eludarea/nesocotirea compozitiei covarsitor-majoritare romanesti a populatiei,

Un atac la unitatea statala, prin obstinatia politica de obtinere a autonomiei teritoriale pe criterii etnice.

Tendintelor minimalizatoare ale UDMR, potrivit careia acest fapt nu ar fi ceva nou, pentru ca Romania a semnat Carta Limbilor Regionale si Comunitare, iar legislatia interna a consacrat limba materna, trebuie sa li se raspunda foarte clar si cu toata hotararea ca nu folosirea limbii materne este problema, care a fost rezolvata in cel mai european mod posibil, ci atacul la democratia parlamentara, prin incercarea de substituire si uzurpare a rolului Parlamentului Romaniei, unica putere legiuitoare pe teritoriul national.

Extremismul care trebuie  denuntat si asupra caruia trebuie atrasa atentia nu se refera, in niciun caz, la drepturi si libertati ale omului, cetateanului sau minoritatilor, ci la tentativele ilegitime si nedemocratice ale unor factiuni de a-si autoatribui puteri si roluri politice in afara cadrului constitutional si legal.

Orice analiza releva ca rezultatul incercarilor extremiste de tribalizare politica pe criterii etnice, de politizare a diferentelor lingvistice si culturale intracomunitare nu poate fi decat sporirea artificiala a tensiunilor din sanul acestora, iar, in acest context, drumul autonomiei teritoriale a Tinutului Secuiesc nu poate duce decat la confruntare, potrivit semnalului de alarma tras de Forumul Civic al Romanilor.

Reactiile sporadice si relativ simbolice, cum ar fi cea a PDL Sfantu Gheorghe, potrivit caruia adunarea in cauza nu reprezinta intreaga comunitate maghiara sau protestul de la Cluj impotriva regionalizarii, al Noii Drepte, par a arata ca mediul politic si societatea civila nu dispun de modalitati democratice adecvate de combatere a extremismului (desi exista o experienta europeana semnificativa in materie), acestea fiind prea ocupate cu hartuielile interne, cat si faptul ca Puterea este total absorbita de satisfacerea intereselor personale si de grup, pierzand contactul cu viata reala si nevoile cetatenilor.

Ceea ce este insa cel mai ingrijorator este complicitatea tainuita a aliantei guvernamentale PDL-UDMR indreptata impotriva democratiei.  In timp ce s-au instapanit bine in scaunele Puterii, iar parlamentarii si europarlamentarii acestora peroreaza in mod fals despre democratie, UDMR orchestreaza dezbinarile din Secuime, iar PDL pe cele din intreaga Tara, punand la cale modificarea Constitutiei, pentru a le aduce si mai multa putere.


Despre stanga si gestul „Nobel” al lui Obama

12/03/2010

Ca om de stanga, presedintele american, Barack Obama, se afla angajat intr-un razboi politic inversunat cu o dreapta lacoma si abuziva, care si-a dus falsa „revolutie” pana aproape de ultimele ei consecinte: taxe si impozite pentru cei bogati din ce in ce mai mici, reglementari ale pietei cat mai putine, asistenta sociala cat mai slaba. Analizele sale lucide releva ca programele New Deal din anii treizeci, a carui filosofie sociala o sintetizeaza in „Toti facem parte din sistem”, au fost invinse de cele ale Societatii Proprietatii de azi, despre a carei filosofie de excluziune sociala spune, sarcastic, ca pare a fi „Sunteti pe cont propriu”. Risipirea „magiei” pietei, criza Societatii Proprietatii si amenintarea prabusirii contractului social impun reintoarcerea la valorile stangii. In aceasta lupta, democratul Obama incearca reabilitarea colaborarii public-privat (ghidandu-se, potrivit propriei marturisiri, dupa maxima simpla a lui Lincoln, care spunea ca americanii trebuie sa faca impreuna, prin guvernul lor, numai ceea ce nu pot face la fel de bine sau deloc in mod individual sau privat), cat si redistribuirea echitabila a riscurilor si recompenselor sociale. Dar, pentru a preveni orice rastalmaciri populiste, tanarul presedinte american avertizeaza: numai daca muncesti din greu si iti asumi responsabilitati, ai sansa sa traiesti mai bine. Un recent gest, cu adevarat nobil, vine sa confirme, o data in plus, aceasta pozitie consecventa de stanga. Casa Alba a anuntat ca Barack Obama a donat suma de 1,4 milioane de dolari, acordată odată cu Premiul Nobel pentru Pace, in folosul unor oameni nevoiasi sau batuti de soarta, respectiv unui număr de zece organizaţii care militează pentru familiile militarilor, pentru Haiti sau pentru educaţia minorităţilor defavorizate. După patru luni de la primirea prestigiosului premiu, preşedintele Statelor Unite şi-a respectat promisiunea privind efectuarea donatiei respective.


„Lovitura din dosare”, ultimul episod ?

10/03/2010

Pericolul vine din stanga

Desi la Kiev portocaliul nu se mai poarta, la Bucuresti acestuia ii merge bine-mersi, mai ales asortat cu mov. Ultima inovatie pare sa fi ajutat regimul lui Traian Basescu sa inteleaga ca se poate domni mult si bine agitand sperietoarea cu pericolul restauratiei comuniste de catre social-democrati. De doua ori acestia i-au suflat in ceafa, o data Adrian Nastase, alta data Mircea Geoana, si de tot atatea ori a scapat, ca prin urechile acului, cu ajutorul magiei anticomuniste. Dar, precum in povestera cu urciorul care nu merge de multe ori la apa, Traian Basescu stie, chiar fara sa fi consultat vreun oracol, ca, daca nu-l va contracara, sfarsitul politic i se va trage de la PSD, singura forta ideologica si politica din opozitie care, intr-o buna zi, il poate infunda.

Cosmarul care naste monstri

Tocmai spaima de o asemenea probabilitate este cea care-l indeamna sa puna la cale, impreuna cu apropiatii Puterii, o noua lovitura anti-stanga, urzita din dosarele Revolutiei si indreptata impotriva liderului social-democrat Ion Iliescu, conceputa ca un fel de solutie finala care sa-l scape pentru totdeauna de cosmarul social-democrat. Numai ca, de aceasta data, vicleanul si abilul exponent al dreptei democrat-liberale si-a luat o serie de masuri in plus, atragand in ecuatia anti-Iliescu noi variabile (tismanenizarea, burakowskizarea, opreaizarea etc).

„Dovezile ” care nu exista

Asa-zisele piese de rezistenta ale planului-diversiune, aflat, dupa cate se pare, in plina desfasurare, sunt pretinse dovezi-bomba, extrase din arhive, care l-ar incrimina pe Ion Iliescu de  solicitarea, in zilele Revolutiei, de sprijin militar sovietic si de declararea vasalitatii fata de Moscova. Subiectul este, de departe, rasuflat si lipsit de orice veridicitate istorica. In cei peste douazeci de ani de la Revolutie nu s-a descoperit nici cel mai mic indiciu in sensul acuzatiilor formulate, ceea ce ar fi fost absolut imposibil, cu atatia martori oculari, daca astfel de fapte ar fi existat. Dimpotriva, marturiile istorice dovedesc patriotismul si luciditatea omului politic Ion Iliescu, care, intelegand ca miza evenimentelor nu era puterea sa personala (care nu l-a corupt niciodata) ci insasi soarta tarii, constientiza pe deplin pericolul unor diversiuni pe tema unei „interventii straine”. Pe de alta parte, Iliescu era pe deplin conectat la miscarea de idei eurocomunista si noua politica a lui Mihail Gorbaciov, de „glasnost” si „perestroika”, care se declarase public adversar al brejnevismului si interventionismului (motive pentru care, fara indoiala, orice cerere contrara adresata Moscovei nu ar fi fost calificata decat o gafa sau, si mai rau, o provocare politica).  

 O „cerere” rastalmacita

In realitate, unele afirmatii ale lui Ion Iliescu din timpul evenimentelor sangeroase ale vremii au fost scoase din context si rastalmacite cu rea credinta, in scopuri politice. Sa ne apropiem putin de spiritul si situatia de atunci si sa incercam sa le judecam in mod obiectiv si fara patima politica. Romania apartinea lagarului comunist (membra CAER si a Tratatului de la Varsovia), iar dincolo de Prut se intindea imperiul URSS, al carui lider novator nutrea ideea, dovedita utopica, de reformare a comunismului, dar cu pastrarea rolului conducator al Partidelor Comuniste. In aceste conditii, primul lucru pe care trebuia sa-l faca, la Revolutie, orice om politic responsabil si cu simtul realitatii era sa-i menajeze susceptibilitatile si sa-i dea asigurari vecinului de la Rasarit ca Revolutia Romana nu era o „defectiune” anticomunista si antisovietica, adica exact lucrul care s-a straduit sa-l faca experimentatul om politic Ion Iliescu si care, spre cinstea lui si recunostinta noastra, i-a reusit. Romania nu putea sa dea altfel de semnale Moscovei, fara riscul de a fi perceputa ca fiind ostila sovietismului si comunismului. Acesta-i marele adevar istoric, distorsionat si maltratat de catre cei obsedati de puterea absoluta, care corupe in mod absolut. „Cererea de sprijin de la Moscova”, din 23 decembrie 1989, era, de fapt, una care tinea de uzantele diplomatice si politice in astfel de cazuri, care se adresa comunitatii internationale pentru recunoastere si sprijin politic, economic, umanitar si moral, pe de o parte, dar si pentru a nu starni nelinistea si mania ursului sovietic, printr-o miscare necugetata care ar fi putut fi interpretata ca o incercare de a i se lua prada, pe de alta parte.

Diplomatia echilibrului

In acelasi concept strategic, de prevenire a neincrederii si de castigare a bunavointei sovietice (fara de care ar fi putut aparea tensiuni si frictiuni contraproductive) s-a inscris si intalnirea cu ambasadorul URSS la Bucuresti, din 27 decembrie, in cadrul careia Ion Iliescu a facut o serie de declaratii de conjunctura, privind „franarea elementelor de dreapta”, respingerea „partidelor pe interese, sectare” si altele asemanatoare, care tinteau convingerea Moscovei ca evenimentele nu se indreptau catre o ruptura anticomunista, implicit antisovietica. Toate aceste acte au tinut de firesc, de normalitate, de ceea ce expertii numesc marea diplomatie sau marea politica, precautiuni care trebuiau sa lucreze pentru tara, intr-un moment de mare slabiciune, specific marilor schimbari. Valul istoriei care a maturat ulterior bastionul comunismului, schimband in mod pasnic fata Europei si a Lumii, a fost in beneficiul marii noastre schimbari politice de la 22 Decembrie 1989 si o confirmare a justetei prudentialitatii si a intelepciunii liderilor Revolutiei.

Ultimele dosare, alte mistificari

Dar marea diversiune anti-Iliescu, inspirata, intr-o prima faza, de scotocirea speculativa a arhivelor, nu se va opri aici. Mutarile tactice facute de catre Putere pana in prezent si perspectiva schimbarii raportului de forte la Curtea Constitutionala fac posibila jucarea ultimei carti (creditata deja cu cea mai mare miza), respectiv cea a rascolirii ultimelor dosare ale Armatei despre Revolutie, desecretizate cu „operativitate” de catre ministrul „independent” al Apararii, la cererea Guvernului, in speranta desarta de a gasi „probe” incriminatoare irefutabile.

O antepronuntare mincinoasa

Ca un preambul la ceea ce se urmareste si se vrea prin jucarea cartii dosarelor Armatei sunt cuvintele procurorului Dan Voinea: „Imaginea lui Ion Iliescu ar putea fi afectata de ultimele dosare ale Revolutiei, declasificate de Armata, daca aceste noi documente vor demonstra ca fostul presedinte ar fi fost implicat in organizarea comandamentelor de actiune de dupa 22 decembrie1989.” Iar pentru a nu exista niciun dubiu pentru „scotocitori”, procurorul in cauza nu ezita sa se antepronunte: „Eu stiu ca este implicat.” S-ar putea spune ca si de aceasta data nimic nu ar trebui sa ne mai surprinda, pentru ca si aceasta asa-zisa speta este imbibata de aceeasi rastalmacire si tendentiozitate in scopuri politice, cliseul repetandu-se…

De ce, din nou, Ion Iliescu ?

Si totusi, pentru oamenii onesti, o intrebare ar putea fi irepresibila: de ce astfel de atacuri murdare, care-si itesc din nou capul had dupa douazeci de ani, sunt indreptate impotriva unui venerabil octogenar, care si-a inchinat intreaga viata idealurilor stangii, dar care in prezent nu mai detine niciun fel de functii in PSD sau in stat ? Motivatia tine de scopurile demolatoare ale atacurilor simbolistice si identitare: Ion Iliescu, ca fondator al partidului, este parintele intregului PSD… Nu in ultimul rand, asemenea scandaloase procese de intentie reprezinta o strategie de abatere a atentiei de la mocirla in care guvernarea de dreapta ne afunda, incet si sigur, zi de zi…


LA MULTI ANI, TUTUROR FEMEILOR DE 8 MARTIE!

08/03/2010

„Daca uneori m-ai intreba ce

mi-as dori cel mai mult sa fiu,

ti-as raspunde ca nu mi-as

dori sa fiu

decat ceea ce sunt; adica om

…mai precis femeie.

Si atunci vei intreba de ce ?

Simplu…

toate comorile ascunse si nevazute

ale acestui univers nu le gasesti

decat intr-un suflet de femeie…”

(by faxy 2007, on  vangelis rachel’s song)


Lectia liberala

07/03/2010

Congresul PNL pare a fi intrunit majoritatea ingredientelor care fac dintr-un eveniment de partid, de o asemenea anvergura, un moment de progres politic.

Reinvestirea lui Crin Antonescu la sefia partidului, prin mandatarea pe lista si la un scor net fata de contracandidatul Ludovic Orban (de aproape 3 la 1), cat si adoptarea unei ambitioase platforme-program reprezinta un pas important pe calea consolidarii ideologice si organizatorice a PNL.

Cel mai important semnal pe care l-a transmis Congresul PNL scenei politice este cel de unitate interna si determinare politica.

Prin „arderea” orgoliilor personale in favoarea intereselor de partid, liberalii par sa fi restabilit un echilibru sui-generis intre libertate si ordine, intre democratia interna si coeziunea partidului.

Civilitatea competitiei si atitudinea colegiala, de recunoastere a rezultatului alegerilor („Ludovic si Crin merg impreuna”), desi sunt si voci inconfundabile in concertul liberal (Tariceanu, Catarama), au contrastat izbitor cu certurile asurzitoare, loviturile sub centura si alte stridente de prost gust cu care clasa politica ne-a obisnuit. Acest fapt ar putea fi o dovada ca revolutia bunului simt, a carei continuare a fost reasumata, a inceput din interior.

Un posibil indiciu de crestere liberala pare a fi apropierea programatica de valorile crestin-democrate si conservatoare de dreapta. In acelasi timp, PNL isi trimite sagetile catre cele doua mari partide, pe care vrea sa le depaseasca la scor electoral (30%), respectiv PDL, calificat drept o „sinteza toxica”, si PSD, identificat ca „adversar fundamental” (inflexibilitatea ultimei asumptii s-ar putea dovedi totusi contraproductiva pentru opozitie, implicit pentru PNL, avand in vedere ca, istoric, diferentele ideologice nu au impiedicat aliantele politice impotriva unui adversar comun).

Cu un crez ideologic revigorat si o strategie politica de relansare adaptativa, PNL pare a fi primul actor politic care a depasit criza deontologica a partidelor. In mod clar, sageata liberala tinteste „SUS”, insa cat de mult va reusi sa urce ramane de vazut, pentru ca in strategia PNL exista o mica/mare inadvertenta: acesta nu se afla „singur” in fata masinariei enorme a PDL…