Coruptia personala si dezintegrarea institutionala: Incotro si ce-i de facut, PNL?

Foarte inspirata comparatia PNL si a celor doi lideri cu o floare si doi gradinari. Probabil, incercand s-o duc mai departe, Crin Antonescu si Calin Popescu Tariceanu ar putea fi comparati, dupa modul cum se raporteaza la „momentul” Basescu, si cu un coruptibil si un incoruptibil. Orice ar spune Crin, faptul ca a ales sa faca dintr-un elefantel un purice, sa-l scoata din zona de vizibilitate si stabilitate si sa-l duca intr-una obscura si dezintegrabila nu poate fi pus decat pe seama unei coruperi politice.

Nu stiu daca lupa cu care Departamentul de Stat al SUA a cautat coruptia in Romania s-a oprit si asupra sefului PNL, care a avut ministerele economice in Guvernul USL, cand a semnalat problema largii raspandiri a coruptiei institutionale. Cred insa ca atunci cand un partid este fara scrupule sacrificat de dragul unor avantaje individuale, coruptia nu este institutionala, ci una personala.

Sa spunem lucrurilor pe nume, PNL se confrunta cu distrugerea provocata de la varful sau. Este riscant de spus ca in mod constient, mai de graba de orgoliul inconstient, dar si de situatia de partid captiv. Explicatia cauzala a acestui orgoliu, dincolo de determinarile temperamentale, nu poate fi rupta de o anumita cazuistica politica, cu un precedent binecunoscut.

Mutarea anuntata de liderul PNL de afiliere la PPE si dezafiliere de la ALDE si Internationala Liberala este specifica crizelor de identitate, celor proaspeti recrutati (ideologic si politic) sau cu dorinte exacerbate de parvenire prin orice mijloace. Traseul de dezicere si instabilitate este identic cu al lui Basescu, inceput in 2005, cand a trecut PD-ul de pe stanga pe dreapta si l-a agatat de acelasi vector de propulsare.

Situatia PNL este insa cu totul diferita, este un brand istoric faurit cu multa truda si sacrificii, pe care nici macar comunismul nu a putut sa-l distruga. Asteptarile firesti ar fi debarasarea de Antonescu si continuarea brandului de partid national istoric. Atitudinile din teritoriu vor fi hotaratoare, posibilitatea ca PNL sa-si pastreze in unitatile administrativ-teritoriale pozitiile de influenta si putere dobandite cu ajutorul USL, prin ducerea mai departe a povestii de succes a USL, este foarte probabila.

Va fi insa nevoie de un nou lider, pentru o noua regrupare liberala, si altul mai potrivit ca Tariceanu nu se intrevede. Un Partid Reformator Liberal (PRL) nu cred ca va fi o optiune fezabila, cel mai probabil este o decizie tactica sau simbolica, care sa genereze reflectii si clarificari interne in PNL.

Probabil ca in acelasi registru se inscrie si demisia lui Tariceanu din PNL, dezamagitoare pentru seniorii liberali (Quintus), dar la care este greu, deocamdata, de gasit o manevra alternativa. Cheile solutionarii crizei PNL sunt realmente in mainile lui Tariceanu, care are ocazia sa-l infirme definitiv pe „Moliceanu” si sa-i faca pe liberali tot atat de „tari” pe cat de real ii este numele, care s-ar putea dovedi providential.

http://nastase.wordpress.com/2014/02/28/o-floare-si-doi-gradinari/

Criza etnicismului, lectia neinvatata de UDMR pentru negocierile de intrare la guvernare

Victor Ponta este pe punctul de a repeta in USD greseala pe care a facut-o in USL. Vrea sa semneze un pact cu UDMR, dupa cum a facut-o cu Basescu, in numele PSD, dar ocolind USD. Daca nu-l vor trage de maneca si nu-i vor cere sa participe la negocieri, degeaba colegii din USD se vor plange mai tarziu, cum s-a intamplat cu Crin Antonescu si cu PNL.

Dintr-o data, UDMR a devenit arbitrul stabilitatii guvernului, dintr-o data a devenit mai alba ca zapada, uitandu-se ca a facut parte din monstruoasa coalitie a guvernelor lui Basescu. Memoria cea mai scurta pare sa o aiba Marko Bela, cand afirma fara nicio jena ca „fara UDMR la guvernare nu e reforma in tara, nu exista progres”!

Dar ce este surprinzator de anacronic este ca UDMR vine cu conditii etnice intr-o negociere de guvernare care ar trebui sa fie exclusiv politica.

Conditiile, in numar de trei, se refera la renuntarea la procesele cu primarii maghiari care au arborat steagul secuiesc, adoptarea unui act normativ prin care sa li se permita autoritatilor locale sa adopte insemnele minoritatilor nationale si infiintarea facultatii cu predare in maghiara la Universitatea din Targu Mures.

Care va sa zica, conditiile etnice tintesc tot atatea lucruri care in loc sa intareasca statul unitar roman si integrarea europeana, le slabesc.

Oare cei care planuiesc asemenea lucruri inaceptabile de catre spiritul si litera Constitutiei Romaniei si valoarea cardinala a proiectului UE traiesc cu capul in nori? Nu vad ce se intampla in Ucraina, unde prin supralicitarea criteriului etnic s-a ajuns la o criza in care drepturile minoritatilor au suferit un recul major, in urma caruia etnicii romani si ungari de acolo vor avea de suferit?

Oare de cata miopie politica este nevoie pentru a nu observa ca Bruxellesul si Washingtonul au acceptat in mod tacit coborarea standardului in materie de drepturile minoritatilor, de dragul propriilor interese geopolitice si, mai ales, pentru ca „revolutia” ucraineana este anti-rusi?

Criza din Ucraina este o criza a abordarii etniciste a intereselor unei tari, din care au de pierdut toti cetatenii. Cei mai vulnerabili sunt si primii sacrificati, fie ca sunt saraci, fie ca sunt minoritari, a se vedea pericolele falimentului, austerizarii si indatorarii, prin tot felul de conditii politice, riscurile instabilitatii geopolitice, care dau peste cap vietile tuturor, ii lovesc pe toti la fel.

Daca tot ne-am ars inhibitiile ideologice privind alianta dintre social-democrati si liberali, acum, ca liberalii s-au cerut afara, de ce n-am incerca si o alianta dintre social-democrati si udemeristi ca populari, nu ca partid etnic?! Orice largire a bazei politice si sociale a guvernarii USD&Co este de salutat.

Nu ar fi mai cinstit si mai lautareste ca pactul dintre USD si UDMR sa fie despovarat de etnicism si sa fie politic, ca o Uniune Social-Populara?

Saltul din „martea oarba”: Alianta B.A.

Nimeni nu pune la indoiala karatele aliajului politic din care este alcatuit Crin Antonescu. Saltul pe care l-a facut, in 2011, prin proiectul USL, nu numai ca nu a fost mortal, asa cum se astepta intreaga dreapta, care i-a retras plasa de siguranta, ci l-a adus la zenitul electoral si de putere, necunoscut si nesperat de PNL.

Dupa un an si ceva de guvernare, Crin Antonescu a decis sa faca saltul inapoi, iesind din Guvern si USL. Decizia unilaterala, cu toate sfortarile tactice de a face sa se creada ca i-ar parea rau si ca ar fi fost scos de la guvernare, este una de iesire, si ii apartine in totalitate. Va fi acest al doilea salt la fel de inspirat si de succes ca si primul?

Momentul ales este cum nu se poate mai prost, regional si intern, dar se pare ca acest lucru nu a contat. Hannes Swoboda, liderul socialistilor din PE, a pus degetul exact pe rana: ieşirea PNL de la guvernare nu este un gest foarte responsabil şi nu ajută foarte mult ţara, decizia  liberala de marţi seară „e mai rea decât dacă ar fi stat în Guvern până la capăt”.

Crin Antonescu nu este insa omul care sa se arunce in gol. Mizeaza pe un calcul, pe care cel mai probabil nu l-a facut singur. Exista multe indicii ca omul care a surprins printr-o dezinhibare ideologica si un spirit manevrier cu totul deosebite incearca sa repete povestea, mergand, in 2014, ca si in urma cu trei ani, pe o carte care nu-i apartine, dar despre care probabil ca simtul politicianist si asigurarile primite ii spun ca ar fi castigatoare.

In opinia mea, sansele sunt minime ca noua carte pe care a ales sa mearga Antonescu sa iasa castigatoare dintr-o rejucare a meciului electoral, chiar daca tangential a evocat ideea de alegeri anticipate, dupa ruperea USL. O fortare a norocului nu va ramane nepedepsita de un electorat inselat.

Cu totul altfel ar sta lucrurile in cazul repetarii schemei speculative de castig cu desemnarea premierului, care dupa actuala Constitutie este la mana presedintelui. Cererea intempestiva de demisie a premierului Ponta, cu care Antonescu si-a insotit retragerea ministrilor liberali, si blocarea revizuirii prerogativelor constitutionale ale presedintelui sustin indiscutabil repetarea in orice conditii a acestei scheme. In consecinta, pe aceasta vulnerabilitate va veni lovitura, cu conditia obtinerii pe orice cale a unei crize de guvern.

Desigur, este prematur sa discutam despre o criza a Guvernului USD, dar nu si inutil, pentru ca jocul dintre stanga si dreapta va deveni tot mai disputat si mai lipsit de scrupule, victoria si infrangerea vor fi pentru cel putin zece ani. De o parte vor fi suportul popular, nevoia de stabilitate si raportul politic de forte, de cealalta, marotele coruptiei si statului de drept, sustinute de un presedinte expirat si detestat, cu aliati controversati si din ce in ce mai putini.

N-ar fi de mirare ca umbra degetului lui Basescu sa deseneze pe fata lui Ponta niste catuse, tot asa cum Netaniahu a desenat  pe fata lui Merkel mustata lui Hitler. Numai ca in contextul special al anilor de guvernorat basist n-ar fi exclus ca romanii se le perceapa ca pe catusele rupte de Romania pe Campia Libertatii! In fine, vom trai si vom vedea!

Cert este ca indiferent de cine va candida la prezidentiale de la PSD, candidatura lui Crin Antonescu va fi putin probabil sa se bucure de sustinerea intregii drepte. PDL nu-l va vota, Vasile Blaga a spus-o de nenumarate ori. PFC, prin vocea lui MRU, care si el vizeaza candidatura, ii pune serios la indoiala credibilitatea, ca urmare a iesirii de la guvernare intr-un moment critic pentru Romania, si chiar ramanerea in fruntea PNL. PNTCD este minuscul, iar de UDMR, careia i-a barat calea la guvernare, in 2012, nici vorba.

Singura sustinere certa va fi din partea noului copil de suflet al lui Basescu, Miscarea Populara, dar care este o minoritate politica necompetitiva pe dreapta si pe intregul esichier, cu atat mai putin pentru masa electorala. Oricat de mult se vor tine popularii cu plasa de siguranta dupa acrobatiile prin aer ale lui Antonescu, vor fi destul de putini sa o faca cum trebuie si sa nu le scape din maini. Evident, daca plasa insasi nu se va rupe sub greutatea politica si electorala a gestului riscant si impardonabil al lui Crin Antonescu.

Scenariul in derulare ucrainean, care pentru inspiratori pare a avea o valabilitate universala, ar mai putea fi o tentatie politica de dreapta, de reportocalizare (au fost doua invocatii de „aparare a statului de drept in strada”-Nuland&Basescu). Pentru marea majoritate sociala si reprezentarile sale politice, categoric, nu. Romania nu este Ucraina, nu geopolitic, ci ca  decalaj social-politic, de incercare dramatica pe propria piele a promisiunilor desarte ale unui sistem politic, economic si social nefunctional.

O Alianta B.A., Basescu-Antonescu, va fi fara indoiala un fapt extrem de nefericit pentru Romania. Consecinta va fi ca va narui totul in cale. Doi autocrati nu vor putea imparti niciodata puterea, doua pumnale nu pot incapea in aceeasi teaca. Temporar, Crin Antonescu pare sa fie cuprins de un sindrom mistic fata de cel in care vede un „principe” machiavellic. Ii va trece insa repede, dupa ce isi va atinge tinta. Un „Sa traiti bine!” nu va fi valabil pentru nimeni, nici macar pentru cei doi protagonisti. Aliantei B.A. ii va putea fi atasat, de pe acum, un „Sa traiti naspa!”, ca in argoul tinerilor postdecembristi.

Schimbarea puterii din Ucraina: Revolutie geopolitica, politica sau lovitura de stat?

Probabil ca in schimbarea iregulara de putere din Ucraina exista cate ceva din fiecare din posibilitatile enumerate in titlu. Riscul de secesiune si de modificare a hartii geopolitice a fost tot atat de real ca poporul sau violenta din rasturnarea de putere. Dar aceste lucruri nici nu mai conteaza cand UE si Rusia cer Ucrainei „sa formeze rapid un Guvern eficient” si sa fie „pastrata obligatoriu integritatea teritoriala a tarii.”

Evenimentele din Ucraina reconfirma, in opinia mea, ca popoarele fac regulile si dreptul, nu invers. In fata oricarui raport de forte in care un popor dicteaza, nu poti decat sa te inclini, adevar la care si orice putere din Romania ar trebui sa ia aminte. Chiar daca in Ucraina faptele curg in avalansa si fac dificile prognozele de curs, un lucru este sigur, schimbarea este ireversibila, cel putin pentru un ciclu electoral.

Un pericol major de secesiune nu mai exista si, sper sa nu exagerez, nici cel de instabilitate, acestea vor ramane subcritice, daca avem in vedere disolutia regimului Ianukovici, cu trecerile de partea poporului a institutiilor administrative si de forta, valul de demisii si dezertari, prabusirea piramidei partidului regiunilor, inclusiv in estul rusofon si fost fief.

De mare impact pentru evolutiile ulterioare este declaratia partidului regiunilor, prin care a tras in mod clar o linie despartitoare fata de trecut, cand l-a acuzat pe Ianukovici de tradarea Ucrainei, de luptele fratricide, de mortii din timpul ciocnirilor si de faptul ca „partidul a devenit ostatic al unei familii corupte” (observ din nou, pe spetele partidului ostatic si familiei corupte o similaritate de sistem cu Romania, difera doar culorile politice). Fara indoiala, va trebui sa treaca mult timp pana cand acest partid va putea sa mai nutreasca vreo speranta realizabila pentru a reveni la putere, ceea ce va face sa nu mai fie un adversar credibil pentru noua putere.

Manifestarile nationaliste se vor inaspri, de o parte sau de alta, cele mai recente dovezi sunt abrogarea de catre parlamentul redominat de catre nationalistii ucraineni a legii care permitea folosirea limbilor minoritatilor nationale (implicit a celei ruse in estul tarii) si arborarea de catre nationalistii rusi a drapelului rus pe primaria din Kerci si cererea de iesire a Crimeei din componenta Ucrainei. Nu cred insa ca nationalismul va deveni un arbitru central, banii si gazele o vor face mai bine si vor avea ultimul cuvant. Nationalistii ucraineni sunt prea saraci pentru a risca sanctiuni si izolarea, care-i vor face si mai saraci.

Imi dau insa seama, dupa cele intamplate dupa semnarea acordului, ca cineva din partile implicate in negociere joaca necinstit, mizand probabil pe inrautatirea relatiilor ruso-ucrainene si, eventual, pe fortarea unei mutari gresite din partea Rusiei. Pot spune cu certitudine, avand in vedere raul pe care l-a provocat nationalismul in Europa, ca UE nu poate fi suspectata de stimularea, oricat de discreta, a acestui fenomen-bumerang.

Am vazut, intre ultimele reactii internationale, unele temeri privind posibilitatea trimiterii de catre Rusia de trupe in Ucraina. Cred ca nici macar cei care pun intr-o ecuatie de forta relatiile ruso-ucrainene nu cred in asa ceva, cel mai probabil vor sa dea impresia ca ceea ce nu se va intampla li se datoreaza.

Este asteptata cu interes o alta reactie a lui Putin, despre care se crede ca ar fi pierdut batalia cu Euro-Maidanul, desi este evident pentru oricine ca nu ai cum sa pierzi o batalie la care nu participi, dar si ca ar avea de jucat o alta carte, pe care nu a jucat-o pana acum din cauza Olimpiadei de la Soci. Asemenea presupuneri de confruntare sunt rodul unei mentalitati de razboi rece, pe care Rusia a fost prima care a abandonat-o si pe care toti liderii ei o sanctioneaza cu orice prilej.

Rusia, Ucraina si celelalte tari ex-comuniste au acum acelasi dusman, coruptia. Mi s-a parut interesanta evaluarea pe care fostul presedinte al URSS, Mihail Sergheevici Gorbaciov, a facut-o crizei din Ucraina, ale carei cauze le-a identificat in derapajele de la democratie, in incapacitatea de negociere si in insuficientele luptei impotriva coruptiei. „Revoltele au izbucnit din cauza ca perestroika nu a fost dusa la bun sfarsit”, a punctat (sibilinic pentru mine), Gorbaciov.

Ce va urma? Cred ca Iulia Timosenko isi va vedea visul cu ochii, pentru care prin loctiitorul Iateniuk a tras unele dintre sforile urate ale crizei, si va fi urmatorul presedinte al Ucrainei, lupta interna pentru semnarea acordului de asociere la UE va fi relansata, desi cred ca, prin noile probleme pe care le va aduce noua putere, vest-europenii nu vor mai fi atat de incantati si de nerabdatori sa-si deschida usile. Socialistii europeni si mai putin, cu siguranta, daca vor castiga europarlamentarele din 25 mai. In rest, obisnuitele mizerii portocalii, care ne sunt atat de cunoscute.

Criza din Ucraina si identitatea Estului

Semnarea de catre putere si opozitie a acordului de iesire din criza, mediat de UE, a facut ca Ucraina sa evite ceea ce ar fi fost cel mai rau, razboiul civil si secesiunea. Aceasta, in cazul in care, foarte putin probabil, armata nu s-ar fi implicat. Faptul ca scenariul martial, mai putin apocaliptic, l-ar fi depasit cu siguranta pe cel egiptean, pentru tentativa de crima de secesiune, l-a facut pe ministrul polonez de externe, Radoslaw Sikorski, sa exclame, ingrozit, catre unul dintre liderii protestatarilor violenti: „Daca nu sustineti acest (acord), veti avea legea martiala, veti avea armata. Veti fi toti morti.” Perspectiva ca UE sa fi ramas fara principalii pioni din opozitia ucraineana ar fi fost, intr-adevar, dramatica, dupa anii de eforturi de a o modela.

Nici consecintele geopolitice nu ar fi fost mai putin rele, avand in vedere proeminenta actorilor politico-militari din vecinatatea nemijlocita a Ucrainei, NATO, de o parte, Rusia, de cealalta. Riscurile nu au trecut insa cu totul, vor mai exista hartuieli politice intre putere si opozitie, dar revenirea la constitutia din 2004, care reduce prerogativele prezidentiale, amendarea codului penal, care a facut posibila eliberarea Iuliei Timosenko, condamnata politic si convenirea de alegeri anticipate, in 2014, schimba semnificativ raportul de forte si perspectivele pe scena politica ucraineana.

Cred insa ca timpul unor intrebari, concluzii sau invataminte, chiar daca preliminare, nu mai poate astepta. De ce s-a ajuns la o asemenea cangrena geopolitica, cu spectrul unor amputari teritoriale?

Unul dintre raspunsuri ar trebui cautat dupa 1991, cand dezmembrarea URSS a provocat ceea ce rusii au numit cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut. Nu are importanta ca occidentalii nu o recunosc, cu adevarat notabil este ca in urma acelui eveniment se crease un vid geopolitic in Est, pentru a carui umplere Vestul s-a pus in miscare, din acel moment, pe doua directii. Prima, care a dat si cel mai repede roade, desi a fost in valuri, a fost absorbtia unei parti, a celei central-europene, din care face parte si Romania, sub forma integrarii in NATO si UE.

Absorbtia si a celeilalte parti, care cuprinde tarile ex-sovietice, a trenat din cauza conditionarii reformelor si deschiderii Rusiei catre Occident de neincalcarea a ceea ce Kremlinul a numit linia rosie a „vecinatatii apropiate.” Cum prioritar era sa fie sparta cea mai tare nuca a Estului, occidentalii au facut aceasta concesie Rusiei, sperand ca va fi una de scurta durata, si au pregatit un plan B, cunoscut sub numele de Parteneriatul Estic. La Vilnius, PaE a fost un esec, si asa s-a ajuns la o solutie de tip forceps, de extractie atlanto-europeana a Ucrainei, cea mai importanta piesa din puzzle-ul „vecinatatii apropiate”, dar pe un fundal total schimbat, de revenire in forta a Rusiei in randul puterilor mondiale.

O data cu renasterea Rusiei si cu proiectiile sale privind o integrare euro-asiatica, ca un al doilea mare plaman al economiei mondiale, a devenit limpede ca sferele de influenta nu au disparut si nu vor disparea, dar si, ceea ce este mai important, ca nu astfel de sfere in sine sunt un pericol, in afara carora s-a probat deja ca nu poti sa supravietuiesti, ci modul cum acestea sunt constituite.

Pana acum, s-a consumat un model, istoriceste depasit, cel al sferei de influenta obtinute pe cale militara, utilizat de fostul imperiu sovietic si de cel american, ale carui zvacniri, in ultimul caz, le-am vazut si in Ucraina. Este modelul colonial clasic, de impunere si subordonare totala. In Ucraina s-a urmarit, daca nu o sirianizare, datorita conditiilor diferite, un amestec intern, dupa un crochiu, cel putin mental, care a devenit cunoscut opiniei publice dupa o anumita interceptare (episodul Victoria Nuland: „F…k EU!”), dar si dupa descrierile unei reputate publicatii de analiza strategica (Stratfor), referitoare la subminarea constitutionalitatii, prin utilizarea demonstrantilor, si la operatiuni de subversiune.

Lasand interpretarile la o parte, care pot fi distorsionate de subiectivitate, intrebarile de maxima neutralitate, imediat urmatoare cand iei act de o „doctrina a subversiunii”, sunt cum ar trebui sa fie perceputa de catre state?, unde ar trebui sa fie locata in raport cu riscurile si amenintarile de securitate?, cui si cum i-ar trebui opuse solidaritatea si „cercul de izolare”, ca modalitati de prevenire sau contracarare? Cand democratia invinge, avertismentele raman, aceasta ar fi principala lectie ucraineana post-criza care se cere invatata si in Est.

Un al doilea model, partial erodat, este cel al integrarii economice de tip UE, care mai devreme sau mai tarziu va trebui ajustat, ca dimensiune si concept, altfel istoriceste va deveni la fel de depasit ca si primul. Este o integrare politizata (de aici si justitia politica), care urmareste scopuri de control si de putere, prin impunerea propriei legi, in detrimentul legii pamantului. De fapt, vechea teza, aroganta pentru unii, dispretuitoare pentru altii, privind „intrarea in Europa” a fost ideologica, deci partizana, pentru ca in realitate Vestul a intrat in Romania si in Est, este un exemplu de ce inseamna forta de propaganda si de manipulare.

Greseala acestui model, care ca punct de pornire a fost corect, dar care in perioada neoliberalismului a degenerat, consta in faptul ca se foloseste de integrarea economica pentru a obtine de la tarile membre transferuri de suveranitate, la finalul carora sa ajunga la supranationalism si la suprastat, sub forma Statelor Unite ale Europei. Criza de recrutare a Ucrainei a atras in mod negativ atentia unor state membre UE, si asa nemultumite de criza din spatiul comunitar si de lipsa progresului asteptat dupa integrare(Ungaria este deja o problema, la cedarea de suveranitate), dar si unor tari candidate (Islanda si-a retras candidatura de integrare in UE).

Incontestabil, modelul are virtuti, Romania a beneficiat de pe urma lui, la data aderarii era realmente unica alternativa, ca umbrela de intangibilitate. Dar unele tendinte si chiar schimbari de directie, destul de evocatoare pentru ce va urma, impun o renegociere de statut, de de-vasalizare si de obtinere a deplinatatii de stat membru, fara discriminari si conditionari politice.

Un al treilea model de integrare, in curs de proiectare, sub forma UEA, este cel pe principii pur economice, in care integrarea economica si suveranitatea politica nu vor fi in conflict, ci va fi o integrare in suveranizare, analog principiului de unitate in diversitate, in care tarile membre isi vor pastra suveranitatea politica, implicit diversitatea identitatilor, dar isi vor pune in comun resursele si pietele, pe obiective comune, prin negociere si pe principii de piata.

Piatra de incercare pentru acest model va fi data de baza pe care vor fi reasezate integrarea si suveranitatea, despre care pana acum s-a spus ca nu exista integrare fara cedare de suveranitate. Dupa parerea mea, lucrurile nu stau chiar asa, depinde de cata politica si cata putere se toarna in aceasta relatie sau, altfel spus, cand sunt inevitabile si se intampla, de echilibrul proportiilor. Am remarcat in ideea de integrare prin de-suveranizare, sustinuta de Vest, o ciudata haina noua a vechii teze brejneviste a suveranitatii limitate, al carei faliment a antrenat, de fapt, prabusirea imperiului sovietic.

Asezarea pe alte baze a integrarii si suveranitatii nu se poate face decat intr-un singur mod, prin implicarea consensului de vointe ale partilor, ceea ce presupune negociere si compromis, ca in orice schimb de piata. Consensul nu inseamna cedare de suveranitate, ci o functionare, o manifestare de suveranitate. De prisos sa mai adaugam ca monitorizarile, infrigementurile sau alte chestiuni care se impun unilateral ies din sfera consensului. Ceea ce se intampla, acum, la Kiev, cu ceea ce poate prematur numim „post-criza”, este practic o incalcare a spiritului de consens, pentru ca pe acordul putere-opozitie este si semnatura presedintelui tarii, fara de care, atentie, acordul risca sa nu mai fie acord! (transand, o semnatura a unui presedinte „ilegitim” nu devine si ea „ilegitima”?!).

O alta idee ar fi cea a atractivitatii unui model de integrare. Comparativ, apare limpede ca un model de integrare care respecta legea, morala si religia locului, care nu impune conditii politice, de preluari sau acceptari, care le slabesc sau le sunt potrivnice, apare ca un puternic element de atractivitate. Cel mai subtil mod de a distruge familia si religia, dau aceste exemple pentru ca sunt cele mai vizibile si mai de actualitate, dar sunt si alte institutii sau moduri de viata care pot fi la fel de bine distruse dupa acelasi scenariu politic, este de a le impune sa accepte, in sanul comunitatilor nationale sau pe teritoriul statelor lor, propaganda unor practici contrare, nefiresti sau ostile. Unele dintre elementele de atractivitate care pot coagula (sau recoagula) o identitate est-europeana puternica sunt valorile morale si religioase, crestin-ortodoxe.

De ce Estul nu are o identitate geopolitica la fel de puternica precum cea a Vestului? Cel mai simplu raspuns ar fi ca Estul nu dispune de nuclee de integrare, sub forma unor puteri globale sau regionale (ca SUA, Germania, Franta etc.) sau inca nu le constientizeaza, nu le sustine sau nu le graviteaza, prin integrari regionale cum ar fi NAFTA, UE sau, posibil, SUA-UE.  Consecinta directa este ca Estul este atomizat geopolitic, ceea ce le expune tarile si le face neputincioase.

O cauza ar putea fi si lipsa initiativei strategice in contracararea unor utilizari speculative ale unor teorii politice sau politico-juridice, cum ar fi cea privind drepturile omului. Istoria, cu deosebire a ultimelor decenii, a artat ca interventiile militare, amestecurile in treburile interne ori stimularile externe ale unor revolutii s-au facut prin invocarea falsa a drepturilor omului. Prin acest pretext s-a folosit o mica masa de oameni impotriva totalitatii oamenilor, raportabili la scara unui stat si unui popor, distrugand atat statul cat si poporul, cu gravele consecinte umanitare cunoscute, numite, uneori, cu ipocrizie si condamnabila minimalizare, drept „efecte colaterale”.

Revolutiile nu se castiga insa pe drepturile omului, care fac trimiteri la indivizi sau grupuri mici, adeseori unele dintre incalcarile acestor drepturi si ale unor astfel de oameni fiind puse in scena, ci pe drepturile popoarelor. In consecinta, drepturile popoarelor ar trebui sa se bucure de aceeasi consacrare politica si politico-juridica precum drepturile omului. Prin utilizarea corelata a celor doua categorii de drepturi (concepte) se va putea impiedica pretextarea unilaterala si disproportionata a folosirii drepturilor omului impotriva drepturilor popoarelor, se va putea realiza o echilibrare a actiunilor de raspuns.

Alte doua probleme de reflectie extrem de pretioase, ridicate de criza din Ucraina, se refera la statul de drept, care se intemeiaza pe dreptul constitutional si electoral, si la sanctiunile internationale sau ale unor terti. Acestea determina, la nivel principial, cateva intrebari, care-si asteapta raspunsurile. Suspendarea/demiterea de catre parlament (deci de catre un grup sau o gasca, in sociologia grupurilor) a unui presedinte ales democratic de milioane de oameni este sau nu un “puci parlamentar”? Este sau nu condamnabila apararea intregului (poporului) de actiunile distrugatoare ale unei parti (grup), cu institutiile, mijloacele si in conditiile legii? Cum ramane cu doctrina juridica a statului de drept, se poate marsalui cu ea pe strazile Kievului intr-un car alegoric de triumf sau intr-un sicriu? Sanctiunile pot fi in masa sau individuale?

http://romanian.ruvr.ru/2014_02_17/Stratfor-confirma-Ucraina-nu-reprezinta-pentru-SUA-decat-o-platforma-de-atac-impotriva-Rusiei-3253/

O repliere inteligenta: Crin Antonescu, prezidentiabil din Opozitie

Victor Ponta pare sa fi atins un punct sensibil la intalnirea informala cu liderii USD, cand le-a impartasit convingerea ca seful PNL va candida la prezidentiale din Opozitie, ceea ce ar obliga USD la un candidat propriu. Nu cred sa fi fost una din obisnuitele provocari sau hartuieli tactice, din ultimul timp. Mai degraba, a fost o evaluare si o pregatire de raspuns pentru ceea ce ar putea fi cel mai rau, ruperea USL.

Practic, Victor Ponta a ales sa dea la o parte panza care i-a acoperit piesele de pe tabla de sah si sa faca mutarile la vedere, gandind, cand e cazul, cu voce tare. De cealalta parte, panza galbena continua sa ascunda miscarile, dar dupa parerea mea nu pentru mult timp, simetria de atitudine se va impune.

Nu m-as opri la poza de prim-plan, cu rautacisme si reactii impulsive, prezente in orice arena politica. Desi nu cred ca ar da bine pe nicio carte de vizita de prezidentiabil, nemaivorbind de presedinte.

As privi ceva mai departe si, mai ales, as lua in seama o afirmatie a lui Crin Antonescu: „Eu de candidat voi candida, dacă partidul mă va sprijini”. Nu pot fi luate ca o confirmare a celor spuse de „obraznicul” si „mincinosul” de Ponta, dar ca o hotarare nestramutata, fara indoiala.

Sa facem, acum, un calcul politic simplu. Daca Antonescu s-a situat pe pozitii adverse si la europarlamentare si la prezidentiale, ultima, foarte recenta, cand a spus ca nu va fi sustinut de PSD, pentru ce ar candida din USL? Numai pentru „sprijinirea” de catre PNL, care este clar ca va exista, in urma mandatului de „fermitate”, pentru ultimatumul care va expira luni?!

Este limpede ca numai voturile si strategiile din Opozitie ii vor mari presedintelui PNL sansele la prezidentiale. Cu cat?, va ramane de vazut. Desi neasumata inca, replierea pe punctele de sprijin ale Opozitiei va fi nu numai oportuna, dar si o decizie inteligenta.

Ce va lasa Crin Antonescu in urma nu va fi de invidiat. Fara sprijinul PNL, cu un presedinte PSD uzat de guvernare si o constructie politica noua, va fi dificil ca USD sa-si gaseasca un prezidentiabil redutabil. Mai ales ca electoratul vrea o schimbare de profil prezidential, iar Basescu se vrea, daca nu premier, cel putin un crescator de partide.

Tehnica provocarii unei crize de Guvern: Cronica ruperii anuntate a USL

Crin Antonescu umbla de multa vreme cu certificatul de deces al USL in buzunar. Faptul ca nu l-a facut cunoscut pana acum tine atat de reactia publica, cat si de calculul politic. Consecintele pot fi deloc confortabile, cand intorci spatele electoratului si aliatilor, care au facut din PNL ceea ce este, un partid cu pozitie si responsabilitati nationale, care a beneficiat de incredere din mai multe surse si fata de care sunt asteptari pe masura.

Instabilitatea geopolitica din proximitate este un alt argument, care nu recomanda in niciun fel un nou focar de criza de guvern in regiune, refuz sa cred in lipsa de corelatie sau de luciditate. Este stiut, orice spatiu de stabilitate politica este o carantina de securitate, o bariera de contagiune.

Pe de alta parte, varsta de guvernare a USL, de un an si ceva, este foarte tanara pentru o criza ireversibila, dar si pentru o vitalitate de mandat de 70%, caracteristici care arata in mod clar ca o intrerupere de parcurs ar fi extrem de ciudata.

Ultimatumul de azi al lui Crin Antonescu, dat pana luni premierului Victor Ponta, de conditionare a USL si a Guvernului sau de desfiintarea urgenta a USD, de respingerea interimarilor si de acceptarea propunerilor PNL, ne arata ca liderul liberal s-a hotarat sa scoata din buzunar si sa puna pe masa actul de deces al aliantei. Calculul politic ne ramane deocamdata necunoscut, nu si strategia unilaterala, sub acoperirea autovictimizarii.

Cred ca ultimii pasi ai lui Antonescu in USL, care sunt si cei decisivi, pot fi considerati ca primii ai unei noi aliante, din afara celei a intelegerilor cu social-democratii si conservatorii, pentru ca numai o alianta ostila poate aplica o lovitura fatala unei alte aliante.

Crin Antonescu isi motiveaza gestul fatal printr-o pretinsa incalcare de catre PSD a protocolului USL, prin infiintarea interna a USD, pe care o catalogheaza ca inamicala. De fapt, daca observam ca Antonescu este proactiv si hiperactiv, provocator de cauze, iar Ponta reactiv, in lupta cu efectele, nu putem sa nu ne intrebam ce altceva ar fi putut face premierul, pentru a asigura stabilitatea Guvernului si a Romaniei?!

Totul a inceput cand Antonescu a anuntat ca merge pe liste separate la europarlamentare, ceea ce, implicit inseamna sa fi adus spiritul de confruntare in USL, care nu putea ramane fara o contrabalansare, mai ales dupa formarea ACD, careia PSD i-a raspuns prin infiintarea ACS. Pot fi considerati cei doi pasi pe linie electorala ai lui Antonescu drept incalcari ale protocolului electoral si de guvernare al USL? Raspunsul meu este negativ, desi in logica „ostilitatii” pe care a invocat-o seful PNL, la crearea aliantei USD, tot electorala si tot interna USL, lucrurile stau invers.

Al treilea pas de dezicere al lui Crin Antonescu de protocolul USL este cel de autosuspendare sau de renuntare la a candida pe liste comune la prezidentiale, pe motiv ca PSD nu l-ar sustine, si de insinuarea de pretentii pentru postul de premier, desi Victor Ponta a ramas loial obiectivului initial, cu Ponta premier si Antonescu presedinte. Aici este marea ruptura de USL, subiectiva si unilaterala, pentru ca Antonescu este, si in acest moment, candidatul unic si oficial al USL la prezidentiale, ceea ce face alianta perfect valida.

Urmatorii pasi, patru, cinci si sase ai lui Antonescu in directia ruperii USL sunt obligarea ministrilor liberali sa demisioneze, respingerea interimarilor de la PNL si impunerea unor propuneri inacceptabile, care i-ar aduce niste pozitii care ar putea fi obtinute numai prin consens si numai prin restructurare, in absenta carora, deci pe efecte de putere nemeritate, s-ar putea vorbi de un puci liberal in USL!

Nu avem de unde sa stim, asa cum crede Antonescu ca s-ar fi asteptat sau bucurat PSD (este o malitiozitate!), daca a fost sau nu un puci in PNL la sedinta BPN, unde totul a fost cu usile inchise si cu bruierea telefoanelor, dar in mod sigur asa ceva ar fi in USL pe „solutiile” (si aici se recunoaste o aroganta!) liberalilor care se legendeaza ca a fi „fermi”.

Am remarcat un cuvant magic in discursul lui Antonescu, cel de „demisie”, pe care i-o va cere luni premierului, daca nu-i vor fi satisfacute propunerile ultimative. Deci asta era, toata aceasta retorica politicianista impotriva USD si toate aceste sarje impotriva lui Victor Ponta urmaresc demisia acestuia din postul de sef al Guvernului, in urma careia s-ar deschide calea spre ceea ce inca nu a fost rostit, revendicarea postului!

Aventurierismul politic si lantul contradictiilor

Dupa reuniunea fara rezultat, de ieri, a USL, pe tema restructurarii Guvernului, conflictul dintre PNL si USD pare a mai ramane inghetat o vreme. Cred ca acest termen, de conflict, interpersonal, de orgolii, de influenta, cum vrem sa-i spunem, este mai sigur decat cel de “criza”, despre care Crin Antonescu spune ca e cand laie, cand balaie.

Joi, inainte de Valentine’s Day, Antonescu declara, intr-o interventie telefonica la B1 TV, ca “Nu-i nicio criza, Ponta are de raspuns luni daca doreste sa mai faca guvern cu PNL.” Luni, dupa ce, probabil, i s-au risipit sentimentele din ziua indragostitilor, a sustinut contrariul, ca “Victor Ponta trebuie sa ia o decizie mai repede, suntem intr-o criza de guvern.” Nu stim daca intre timp a primit vreun “biletel roz”, dar afirmatia de “criza” a devenit, intamplator sau nu, coincidenta cu a lui Traian Basescu.

Crin Antonescu si-a motivat respingerea unui nou post de vicepremier, care ar fi reparat o nedreptate facuta celui de-al treilea copresedinte al USL, Daniel Constantin, printr-un mandat de “fermitate”, primit din partea BPN al PNL, duminica seara. Este posibil sa fi fost un “vot coplesitor” al sedintei, cum spune Antonescu, numai ca acesta, indiferent cum a fost obtinut, contrasteaza puternic, prin inegalitarism, discriminare si elitism cu pozitia spre centru a dreptei liberale. Nu este corect ca un copresedinte al USL sa nu fie coegalul celorlalti doi copresedinti, ar fi, evident, un afront la adresa colegialitatii, spiritului de echipa si, in ultima instanta, aliantei insasi.

“Fermitatea”, cum si-a botezat batosenia, este opusul compromisului, despre care se spune ca este o arta a politicii. Mandatul de “fermitate” poate duce la ruperea USL, dar va crea probleme si pentru Crin Antonescu. Nu o fi Elena Udrea un oracol, dar s-ar putea sa fi anticipat bine cand a spus ca in urma despartirii de USL, PNL isi va schimba presedintele, pentru a se putea relationa credibil cu celelalte partide din familia dreptei, in primul rand cu PDL si PMP.

Acelasi mandat de “fermitate” intra in contradictie si cu “consensul foarte ferm de a continua USL”, de care ne-a asigurat Crin Antonescu, ceva este neclar in aceste improvizatii, cu atat mai mult cu cat seful PNL este cel care a izgonit PC-ul din ACD si l-a impins spre “asocierea”, cum o numeste sarcastic, dar in mod gratuit, cu PSD.

Prin ruperea USL, ingrijoratoare va fi nu soarta USD, ci a PNL, de care Basescu se declara scandalizat ca “are prea multi liberali de stanga”, cu “Tariceanu, Stroe, de stanga”, cu un Quintus care “s-ar fi pupat pe gura oricand cu Iliescu”. Aceasta inhibitie a lui Basescu, care este si a partidelor ori miscarilor de dreapta pe care le-a inspirat ori sunt mai distantate de centru, arata ca social-liberalismul este o realitate semnificativa, care adauga consistenta afirmatiei ca Romania este o tara de stanga.

In acest lant de contradictii, aventurierismul politic al lui Crin Antonescu este prins ca intr-o capcana, afirmatia sa ca “PNL este compact, nu se rupe”  nu exprima nici pe de parte o certitudine, ci o neliniste. Si mai agitat este Basescu, care simte mai bine pulsul politic din social, aratatul muschilor cu chemarea romanilor in strada este cel putin hazardant pentru o tara cu un popor de stanga. Pentru a ne convinge, ramane sa vedem cat de “mare” va fi mitingul PMP, din 16 martie, anuntat de Elena Udrea, impotriva USL si a accizei de 7 centi la combustibil.

Alba-Neagra: USL sau USD?

USL nu mai are nimic din spiritul de alianta de altadata, este bantuita de razboi rece, de repozitionari adverse si ultimatumuri reciproce, fara precedent. In timp ce PNL a ales sa ramana singur, distrugand Alianta de Centru-Dreapta (ACD), care il lega de PC, PSD si-a transformat Alianta de Centru-Stanga (ACS), pe care o forma cu UNPR, intr-o formula mai larga, Uniunea Sociala Democrata (USD), care integreaza si PC.

Ce asteapta cele doua tabere din USL, care, ca doua armate, stau fata in fata, asteptand sa rupa protocolul aliantei? Probabil, doar un motiv convenabil, pentru ca, nu-i asa, ca si in cazul desfacerii unei aliante matrimoniale, sunt importante consecintele, ce vor zice ceilalti, in functie de care se va face si partajul, de imagine si electoral, pe caz. Ce ar mai putea sa o tina unita, cand USD si PNL sunt de pe acum adversare la europarlamentare, iar la prezidentiale este limpede ca se va intampla acelasi lucru, dupa cum a recunoscut Crin Antonescu?

Un prim raspuns, probabil grabit, ar fi „Nimic!”, dar unele detalii pot conduce catre alte directii. Probabilitatea ca Antonescu sa aiba solutii compensatorii la confruntarea riscurilor scaderii in raportul de forte si izolarii nu ar trebui ignorata. Ca opozitia il curteaza de mult, pentru asa-zisa reunificare a dreptei, este un fapt recunoscut public, ca Basescu este suspectat de un pact secret cu liderul liberal, pentru ruperea USL, nu este un lucru nou.

„Rebrenduirea” de la Cluj a FMP si innalbirea de zilele trecute a lui Basescu, de catre verdictul CNSAS pentru necolaborare cu Securitatea, pot fi interpretate si ca manevre prefinale, de dinaintea aruncarii zarurilor, care ar obliga pe toti la atitudini si comportamente transante. Aceasta ipoteza ar putea explica sirul precipitat si ciudat de presiuni pe care Antonescu il pune pe USL si USD, inclusiv prin ultimatumul care expira luni, de renuntare de catre premierul Ponta la actiunea de echilibrare a Guvernului, prin infiintarea unui post de vicepremier, corespunzator celei de-a patra forte politice din alianta de guvernare, PC.

Unii politicieni sau analisti ar putea fi tentati sa-i reproseze lui Antonescu ca a transformat in ochii publicului temerea de nesustinere la prezidentiale de catre PSD intr-o certitudine, ceea ce nu se face, slabiciunile politice nu se etaleaza. Nu ar fi insa cazul daca ar face parte dintr-o strategie, de obtinere a rocadei in USL, cum a anuntat de alfel si Basescu, cu Ponta la prezidentiale si cu Antonescu premier.

Strategia rocadei ar putea duce USL pana in 2016, un orizont de continuitate evocat si dorit de premierul Victor Ponta, insa Crin Antonescu nu este in postura de a pretinde un castig sigur pe o pierdere la fel de sigura. Consecinta perversa a acestei manevre ar fi ca ajungerea in fruntea Guvernului a sefului dreptei liberale ar oferi intregii drepte o pozitie de brand si de influenta total nemeritata, prin ocolirea si in dispretul electoratului, in primul rand, dar ar afecta la fel de grav si de nejustificat pozitiile electorale, parlamentare si guvernamentale legitime ale stangii. In prezent, USD detine majoritatea absoluta in plenul reunit si in Camera Deputatilor.

Alte doua elemente, pe care le-as numi de prestigiu, tradeaza o preocupare neobisnuita, ca timp si modalitati, de redobandire a puterii de catre cei care au pierdut-o, in urma cu doar un an si cateva luni, la un scor electoral zdrobitor, pentru o guvernare dezastruoasa. Primul s-ar numi Iohannis, celalalt, Schengen.

Nu este nicio indoiala ca scoaterea la incalzire de catre Crin Antonescu a prim-vicepresedintelui PNL si primar al Sibiului, Klaus Iohannis, pentru postul de vicepremier si ministru de Interne este un motiv abil si de prestigiu, care daca ar fi respins ar da apa la moara propagandei anti-PSD. In aceeasi cheie de prestigiu, abilitate si propaganda ar trebui decriptata si declaratia lui Basescu, la intalnirea de la Bruxelles cu Barroso, cand afirma: „Ar fi un bun lucru daca as putea face echipa cu un ministru de Interne care s-ar numi Iohannis.”

Motivatia crizei „guvernamentale”, cum califica si Basescu si Johannis blocarea restructurarii Guvernului, este puerila, neacceptarea de catre PNL a unui vicepremier de la PC, pe fondul unei vechi rivalitati dintre Basescu si Voiculescu. Pretextul este insa important pentru decopertarea relatiei de influenta pe care Cotroceniul o are asupra lui Crin Antonescu si, prin acesta, asupra USL.

Probabil ca aceleasi mesaje de consum extern, privind stadiul si strategia de „deblocare”, livrate vineri in capitala europeana, s-au numarat si printre cele ale convorbirii transatlantice de joi. Important ar fi insa de stiut ce se afla in spatele mesajelor oficiale, pentru ca este clar ca se lucreaza de zor la acreditarea ideilor de „criza” si „uzura.” De pilda, pe ce a mizat Elena Udrea cand a cerut ca PMP sa vina la guvernare la sfarsitul lui 2014 si ce l-a apucat pe Basescu sa scoata pe gura acea broasca raioasa la adresa statului de drept, in emisiunea lui Turcescu, de la B1 TV?

Daca, asa cum se aude pe surse, PNL va iesi de la guvernare, Antonescu si Iohannis vor purta intreaga raspundere, indiferent in seama cui va fi pusa decizia sau cum va fi manevrata. Va fi o confirmare ca a fost o criza pusa la cale din afara USL, ca cei doi lideri liberali si-au subordonat deciziile de partid unei vointe politice ostile aliantei, ei insisi devenind parte a acestei ostilitati, ceea ce va face rau in primul rand PNL (drama PDL este inca vie).

Un lucru mi se pare cert, o criza a USL nu va fi o criza politica in sens traditional, nu va fi o criza nationala. USD are sustinerile parlamentare si resursele politice si de negociere pentru a controla rapid orice criza guvernamentala. Singurul lucru care conteaza si care iese din planurile crizatorilor de serviciu este economia, care in 2013 a inregistrat o performanta de crestere extraordinara, de 3,5%, peste estimarile initiale, de 1,6%, si care, pe proiectiile Guvernului Ponta, va avea o crestere de 3% in 2014-2015. In plus, noi clarificari politice ar putea face sa avem un an electoral mai scurt.

Coktailul Basescu: Anti-Electorat, Anti-Parlament, Anti-Guvern, Anti-Stat de Drept (Actualizat)

Nu de putine ori, calea spre suferinte nationale de neimaginat, care au urmat dupa prabusirea reazemelor statale ale unor natiuni, a fost deschisa de atacuri externe cu coktailuri politice mai explozive decat cele de tip Molotov. Acestea erau sau sunt preluate si amplificate din interior, pana la jonctiune.

Dovezi? Am fost si suntem martori neputinciosi si inselati ai unor evenimente externe devastatoare pentru statele popoarelor din Irak, Afganistan, Libia, Siria sau Ucraina (potrivit unor stiri recente, in vizorul vestic s-ar afla si Azerbaidjanul, pentru refuzul de a participa la programul Parteneriatul Estic).

De ce neputinciosi? Pentru ca am lasat ca astfel de acte ilegale si imorale sa se dezvolte in voie pe terenul minciunei, dezbinarii sau chiar pactizarii, sa provoace brese de solidaritate (intervalele 13, pour les connaisseurs), regionale sau internationale, in loc sa le fi prevenit, desfiintat sau redus la minim.

De ce inselati? Pentru ca de fiecare data am fost sau suntem indusi in eroare de aceeasi masinatiune manipulativa, de demonizare si instigare la ura si violenta, la crima organizata in masa, cum sunt razboaiele „preventive”, revolutiile „primavaratice” sau „colorate”. Nou poate fi doar pretextul, armele „nucleare” sau „chimice”, „euro-atlantizarea”, statul de „drept” etc.

Prin urmare, cred ca opinia publica nu poate inchide ochii la sinistrul cinism spre care se incearca sa se ajunga, de a transforma efectele unui pretext sau unei cauze de interventie ori de amestec intr-un nou pretext sau intr-o noua cauza de sporire a unor suferinte. Amenintarea din nou, din aceste zile, cu o lovitura din exterior asupra Siriei prin invocarea „ingrijorarii” in legatura cu „suferintele oamenilor din Siria” este atat de emblematica incat poate tine loc de orice cuvinte.

Pe cadrul nostru, este oare inspirat sau sugestionat Traian Basescu de aceasta viermuiala geopolitica, care tinteste sanatatea libertatii si democratiei unor state si popoare? Ar putea fi ispitit de ciorna unui lider de maidan, stipendiat cu bani straini, apropos de Ucraina, care sa-l scoata din punctul mort si sa-l readuca in zona activa a politicii, de facator in continuare al jocurilor la varf, cu pretul unui esichier si mai traumatizat, al instabilitatii si recaderii sine die a tarii in criza?

Daca vom concede ca cei treizeci de arginti pot fi nu numai cash sau in cont, ci si sub forma unor onoruri, obtinute pe criterii politice (nu numai ca pozitie in stat, ci in orice domeniu), care pot cumpara mandrii si orgolii bolnavicioase, si daca vom lua in calcul backgroundul politic al lui Basescu, incluzand aici si relatiile speciale cu o anumita ambasada si cu anumiti emisari, dar si o selectiva si directionata ostilitate geopolitica, raspunsul pare usor de dat. Cu atat mai mult cu cat, in vara anului 2012, Traian Basescu nu a ezitat sa atace din interior Romania cu coktailuri politice, sub forma explozivelor acuzatii de asa-zise „puci parlamentar” si „lovitura de stat”, pentru a-si securiza puterea impotriva referendumului de demitere, cu riscul unor grele si nedrepte consecinte politice si de imagine pentru tara.

Este cazul sa spunem lucrurilor pe nume, Traian Basescu nu a avut niciodata intentia de a consolida statul de drept. Daca ar fi avut-o, primul lucru pe care ar fi trebuit sa-l faca ar fi fost sa abandoneze controlul unipersonal al justitiei. Nu numai ca nu a facut-o, dar prin toate numirile in justitie si-a impus si intarit vointa personala asupra acestei puteri a statului de drept.

Ceea ce surprinde, in acest moment de izolare maxima a lui Basescu, nu este atat opozitia ideologica si politica la un parlament si un guvern dominat de stanga, la care-l obliga dreapta populara, desi si aici i-ar fi de discutat partizanatul care incalca echidistanta stipulata constitutional. Surprinzatoare si ingrijoratoare cu adevarat sunt noile sale atitudini, anti-electorat si anti-stat de drept, asemanatoare ultimelor convulsii ale unui bolnav violent si incurabil, cand poate percepe ca dusman si lovi pe oricine din preajma sa.

Traian Basescu a avut cele doua iesiri paradoxale marti seara, la B1 TV, la emisiunea „Sub semnul intrebarii”, moderata de Robert Turcescu. In prima, s-a dezlantutit impotriva „electoratei”, cum a denumit masura social-democrata in sprijinul celor cu venituri sub 1600 de lei pentru injumatatirea ratelor la credite, pentru care si-a varsat furia si asupra BNR, care si-a dat acordul, cerand acestei institutii publice independente, repet, independente, „sa paraseasca imediat linia de a fi controlata de un guvern corupt”! Politizarea fortata a unui organism tehnocrat, probabil ultimul de pe lista cu adversari inchipuiti de pe lista lui Basescu, dar si ultimul care s-ar putea inscrie in jocul politic al cuiva, este de un penibil de nedescris!

Al doilea moment, si cel mai grav, a fost cand, sustinand ca bugetul nu ar avea nevoie de acciza pe combustibil, ci „Dragnea si Ponta”, ca „bani pentru alegeri”, a explodat intr-o afirmatie naucitoare: „Ii voi chema pe romani sa se apere in strada de aceste abuzuri”! Asadar, statul de drept, al carui avocat mincinos a fost atata timp cat l-a putut implica in jocurile personale de putere, a devenit, subit, cand nu l-a mai putut folosi, tinta atacurilor sale distrugatoare!

Aceste doua coktailuri politice, pe care Basescu le-a folosit in disperare de cauza, ne dezvaluie un chip schimonosit si un comportament haotic ale unui bolnav de putere, care nu se da in laturi de la a distruge pana si pilonii Templului, Electoratul si Statul de Drept, cand considera ca ii stau in cale sau este instigat sa-i trateze ca dusmani.

Actualizare (15.02.2014). Inclin sa cred, acum, la cateva zile distanta, ca afirmatia de nedrept a lui Traian Basescu, de marti seara, de la B1 TV, ca-i va chema pe romani sa se apere in strada de acciza la combustibil, tine mai mult de o palavrageala confuza decat de o intentie reala.

Aceasta opinie imi este intarita de tacerea jenata a americanilor si europenilor, care probabil ca, prin telefonul de joi al lui Joe Biden si intalnirea de vineri cu Jose Manuel Barrosa, cei doi cerberi ai statului de drept i-au batut, in particular, obrazul lui Basescu. Dupa o „marte neagra”, in decembrie, a unui premier socialist, inca una din partea unui presedinte popular ar fi prea mult chiar si pentru SUA si UE, care si-ar vedea compromisa politica statului de drept chiar din propriile randuri, de unul dintre cei mai inveterati atlanto-europeni!

Ar mai putea fi insa vorba si de o alta ipoteza, ca, profitand de deruta lui Basescu, „ideea” sa-i fi fost sugerata sau strecurata pe agenda interviului (s-a vazut clar ca-si consulta mereu niste notite) de unii dintre apropiati, care nu-i exclus sa fi ajuns la concluzia ca reechilibrarea barcii dreptei s-ar putea realiza prin aruncarea peste bord a capitanului. Greselile fatale, cum s-au vazut si la altii, care au confundat 1989 cu 1968, pot rezulta numai dintr-o surescitare extrema, rezultata din iminenta prabusirii sistemului personal. In mod cert, pentru populatie si pentru multi politicieni lucizi de dreapta, anul 2014 nu mai este pentru Basescu ce a fost 2007!